Cum să mănânci pișcoturi pe banii prietenilor cu social media

O ard autist pe internetul românesc. Nu mă duc la întâlniri cu băieți de pe net ca să discutăm despre cum să facem mai mulți bani pe internet pentru că nu fac bani de pe internet. În afară de butonul ăla de donații din care îmi mai ajunge de-un elicopter abia. În rest n-am treabă. Totuși îi cunosc pe câțiva. M-au mai chemat niște piariști sinucigași pe la evenimente. Nu mi-am scos pula pe acolo da’ e mereu o eventualitate așa că nu mă cheamă nimeni.
Și am băut o bere cu alde Zoso sau Victor Kapra așa că îi am în lista de prieteni pe facebook. Pun linkuri la chestii interesante uneori. Însă au un obicei scârbos. Spamează cu reclame la campaniile în care-s implicați (acuma chestia aia cu magenta care nu e roz) de pe conturile personale. Înțeleg. Social media. Bagi reclame pe gât la oameni când ei vor să se distreze pe internet. Asta e social media. Însă ar trebui să fie o distanță între entitatea de muncă, vânzătorul de reclame și omul care e om în tipul liber. Ei nu. Ei sunt amândoua în același timp.
Ca tipele alea care te cheama la ele la o cafea, ca între fete, și când ajungi acolo vezi că ea nu vrea să stea la o discuție ca oamenii. De fapt vrea să-ți arate ultimul catalog avon. Toată lumea le urăște, nu-i așa, fetelor? Cum dracu’ să fii prieten cu cineva care când vine în vizită îți umple cutia poștală de pliante? Adică înțeleg că din asta trăiești, dar fă-o cu publicul, nu cu oamenii din cercul tău social.
Am explicat asta ca un domn și omul a zis că și eu pun linkuri la nimic nou și alte chestii. E o diferență. Eu arăt un produs pe care l-am făcut eu. Vin cu rodu muncii și spun ”uitați chestia asta distractivă gratis* (*ar putea conține publicitate, dar dacă nu vrei să o vezi, nu te uiți)”. E o chestie pe care aș face-o și în realitate, la prieteni. Sau o fac de pe pagina de facebook de la piticigratis, separată de a mea.
Ei nu. Ei vin să vândă telefonie magenta la amici, profitând de faptul că ăștia nu o să îi dea afară pe ușă ca pe mormoni pentru că o să le fie jenă, că sunt amici. Nici măcar nu îți dau link la ceva ce are reclame. Ți le bagă direct în feed-ul de facebook. Ca statusuri personale. Să pară că chiar zic ceva ca oameni, nu vând lucruri. Să nu îi omoare ad-blocker-ul. Și la fel se comportă pe net toți experții ”social media”. Gen Alexandru Negrea și alții de gen. Băieți de-ăștia cu un site cu 200 de unici pe zi care aparent sunt experți în făcut trafic. Vorbitori despre social media.
Și că tot se face acuma master de social media, să vă învăț cum se fac bani din asta rapid. Vă scutesc de doi ani de cursuri.

1. Îți faci un site în care scrii lucruri de bine despre alte lucruri.
2. Te împrietenești cu oameni care vând publicitate online la clienți.
3. Iei și tu niște bannere și scrii un articol elogios și le împarți la toți amicii tăi online cărora le e jenă să îți zică ”sictir, bă, de aici, cu reclamele tale” pentru că te cunosc.
4. Primești o lingură de ciorbă drept plată.
5. Scrii pe site-ul tău de căcat cât de mulți bani faci din social media și cum trebuie să dai linkuri și buzzworduri și căcaturi ca să faci bani din social media.
6. Proștii pun botul și te cheamă să îi înveți și pe ei cum să facă bani din social media, și chiar îți dau bani buni pentru asta.
7. Citești o carte de social media și le povestești gargară banală care sună interesant live la 10 corporatiști bătrâni care nu înțeleg internetul.
8. PROFIT

Așa că dacă aveți oameni în listă care trăiesc din asta și îi suportați pentru că aveți bun simț, vă spun eu, mai bine coaie decât bun simț. Nu sunt prietenii voștri. Sunt doar niște băieți care o ard prietenos cu toată lumea ca să le pună pliante în cutia poștală. Și cel mai urât, nu văd nimic în neregulă cu asta. Apăsați unfriend.

Și fără legătură, un băiat de pe Autobază a luat domeniul Româniafutacioasa.com  ca reactie la site-ul dumneaei, romaniafrumoasa.ro Să o ajutăm pe doamna Udrea cu campania. Glorie Autobazei.

***

Uite-o și pe vaca asta

Când nu e ocupată cu mâncat mici la popas, cumpărat parizer, făcut poze cu babe, croșetat și alte acțiuni de-astea regizate special ca să pară din popor, Elena Udrea face gargară cu coaie. Și când se satură de gargară cu coaie, se întoarce la campania ei electorală atât de retardată încât nici măcar nu-ți dai seama dacă femeia asta trolează sau chiar în așa hal de proști ne crede.

 

Spre exemplu, a luat domeniul romaniafrumoasa.ro

Și pe acest site și-a pus muianul antipatic pe care l-ar căca orice român cu asemenea patos încât ar face prolaps. Am modificat puțin poza pentru că nu suportam să mă uit la ea așa, normală cum e.

 

bkg3

 

Trebuie să explic pula din desen. Nu e pula mea. Pula mea e mult mai dreaptă și mai estetică. Nu aș fute-o pe udrea nici cu pula celui mai mare dușman al meu. Udrea suge puli găsite pe jos. Sunt singurele puli pe care le merită. Puli de-alea, acoperite de frunze și paianjeni, pe care le găsești în grădina din spatele blocului.

Auziți la maimuță, românia frumoasă. Și muianul ei. Ce vrea să sugereze? Că ea face românia frumoasă? Sictir, fă! Că ea e frumoasă? Sictir, fă. Photoshop de-ăla grav, de handicapat care nu știe să se oprească din editat până nu face pielea să arate ca linoleul. Genul ăla de photoshop de disperare, de curvă de 40 de ani care-și dă poza la matrimoniale și zice că are 29.

 

belește fasolea la mine de parcă vrea să-mi bage un  deget in cur. cu mandibula aia a ei de bărbat pe steroizi care mănâncă prea multe semințe. Vă dați seama câte coaie au balansat între mandibula aia puternică și cerul gurii? Vă dați seama ce loc periculos pentru niște coaie să stea? Dar n-au mușcat coaie dinții ăia. Au fost finuți cu coaiele care au trecut pe acolo, că altfel nu mai candida la președinție.

Să te fut în inimă cu o pulă găsită pe jos, fă! Nu ești și nu ai fost niciodată frumoasă. Doar o curvă bine amplasată. Și românia nu e frumoasă, oricât ai încerca tu să o lauzi. Nu e frumoasă pentru că există oameni ca tine.

Dar spune-ne în continuare ce țară frumoasă avem. Ce oameni fini printre care îți place să te amesteci. Să sugi mici unde sug mici tiriștii și curvele, să te pozezi cu babe care n-au metri de grădină câți metri de pula bagi tu la grumaz zilnic. Cu cât încerci tu să pari mai din popor, cu atât reușești să arăți că ești doar o curvă ipocrită.

Pentru că se vede pe fața ta că pentru cariera ta politică, mai degrabă ai suge o pulă nespălată decât parizer din alimentară . Și dacă ai ajuns la parizer, înseamnă că clar nu mai există puli nesupte care ar putea să te ajute cu ceva.

***

Haiduci daci vârcolaci: zvârcolirea

Luna aluneca printre nori ca untul pe o tigaie deloc încinsă. Ținându-și cămașa de noapte cu o mână, ca să nu calce în balegă, tânăra se strecură în grajd. Nici unul dintre soldații tatălui ei nu o văzuse. Era bine. Nu ar fi lăsat-o să umble noaptea în afara conacului. Pentru că nu o înțelegeau. Nimeni nu o înțelegea, în afară de el. Apăru din penumbră și o apucă de mână. Simți cum o căldură și o liniște i se urcă în stomac.

”De când te-am văzut, știam că știai că sunt specială”, îi șopti Cecilia Alupigus, privindu-l intens. În ciuda vârstei de 15 ani, tânăra romană avea deja chestia aia pe care o au femeile și după ce știu că o au, sunt foarte mândre de ele. Nu era chiar  frumoasă, dar chestia aia o avea și era foarte clar. Își mușcă buzele roșii. El încercă să se apropie de ele dar îl opri. ”Nu încă…”, șopti ea și mai intens.

”Oh, Cecilia, îmi frângi inima, îmi scuturi încrederea în mine zilnic”, șopti tânărul, mângâindu-și părul facial atent neîngrijit. Era blondiu spălăcit, cu reflexii roșiatice pe alocuri. Mult mai deschis decât părul din cap, aproape brunet. Surprinzător de des pentru un băiat ce părea abia trecut de 18 ani. O sărută pe frunte. Era înalt. Nu chiar făcut, dar zvelt și mlădios. Dacă s-ar fi născut fată, ar fi fost o fată frumoasă. Dar așa era doar un băiat ok, care arăta puțin cam sensibil.
”Mereu spui cele mai poetice lucruri, Rubobostes!” zâmbi ea, smulgându-se din brațele lui și lipindu-se de perete.
”Te rog, zi-mi Bobiță. Ca toți prietenii mei. Suntem prieteni, nu?” O urmă, înghesuind-o între trupul lui fremătând și perete. Ea îl roti, proptindu-și sânii emergenți în pieptul lui lipsit de păr. El dădu să o sărute din nou. Ea se feri.

”Nu știu, suntem?”

”De când te-am cunoscut mi-am dat seama instantaneu că pura ta prezență e tot ce am nevoie pentru a fi fericit. Mi-am dat seama că ai acolo niște calități și trăiri complet unice, care așteaptă să fie descoperite.” spuse el, gâfâind romantic în timp ce încerca, în înghesuială, să scape o mână pe o țâță. Nu era nici o șansă. Era atentă, a dracu’.
“Nu știu ce mă face specială. Ce am eu înăuntrul meu și ai văzut tu din prima clipă când m-ai văzut și ai început să mă urmărești obsesiv”

”Uneori mă suiam în copaci și mă uitam la tine cum dormi” oftă tânărul, dându-și o șuviță rebelă de păr din ochi.
”Poate am eu doar 15 ani, dar dacă nici asta nu e definiția romantismului, atunci nu știu ce e. Și faptul că tu vezi cât de specială sunt e de ajuns pentru mine cât să mă îndrăgostesc de fascinația ta față de mine!”
”Sună complicat, dar și eu te iubesc!”. Și deodată o lacrimă tulbură ochii lui atât de verzi și atât de blajini în lumina lunii. Bobiță se dădu un pas în spate și se uită spre lună ca un neînțeles. ”

“Există o parte din mine pe care nu o cunoști. Un secret întunecat pe care dacă l-ai ști, nu m-ai mai iubi…”

Și ea zâmbi ca o femeie care are chestia aia. ”Știu secretul tău. Știu că nu ești un orfan etrusc crescut de pescari. Știu că ești un dac! Nu contează! Te iubesc așa cum ești!”

Bobiță făcu ochii mari, uimit, și își luă basca în mână. Era deșteaptă. Și asta doar îl făcea să o iubească mai mult.

”De unde știi?”.

”Din cauză că ai bască. Romanii nu poartă bască. Doar dacii poartă bască.”.

”Să sperăm că ceilalți romani nu știu asta”, șopti el conspirativ, punându-și basca la loc în cap. ”Dar nu ăsta e secretul meu întunecat. Există ceva și mai cutremurător decât faptul că sunt dac. Nu sunt doar un dac.” Pe fața lui Bobiță se vedea că se duce o luptă internă, dar ea veni din nou și îl apucă strâns de mână.

”Știu și secretul ăsta al tău. Știu că ești un haiduc dac și că tatăl meu este dușmanul tău de moarte, dar asta nu contează pentru mine. Te iubesc oricum. Nu sunt superficială” spuse ea, apoi zâmbi și îi făcu cu ochiul.

”Dar de unde te-ai prins?” se uimi din nou Bobiță, luându-și basca în mână și pipăindu-și arcul pe care îl lăsase proptit de perete.

”Pentru că ai arc și trăiești în pădure și nu ai un loc de muncă” răspunse ea mândră de sine, luându-l în brațe.
Dar Bobiță făcu încă un pas în spate. Lacrima din ochi începu să se scurgă în jos, pe față, ca untul pe o tigaie deloc încinsă. Se uită spre lună ca spre o boală veche.

”Mă tem că secretul meu ascuns este și mai cutremurător de atât. Și mai întunecat. Sunt mai mult decât un haiduc dac. Sunt un haiduc dac vârco”

Un tropot de cai opri feeria. Făclii și oameni agitați umplură ulița. Cei doi îndrăgostiți se pitiră după o căpiță de fân. Cecilia îl văzu pe fratele ei și aproape răsuflă ușurată. Dar Victor avea părul năclăit de sânge, sulița ruptă și căra în brațe un soldat mai mult mort decât viu. Îl pasă la doi sclavi și își scoase o săgeată din umăr pe care tocmai o observase. Armura lui de centurion era aproape tăiată în două, așa că o dădu jos, rămânând la bustul gol. Victor avea pătrățele și lumina torțelor făcea umbre jucăușe pe ele.

”Chemați-l pe tatăl meu! Am prins unul! Am prins un haiduc dac!” răcni el smulgând un om legat bine de pe șaua calului și trântindu-l în glod. Avea un sac în cap și sacul se umplu de nămol. Victor își propti piciorul pe grumazul prizonierului.

”Pentru că ai atacat soldați romani, mâine dimineață vei fi crucificat, dacule!”. Îi scoase sacul din cap și dacul se ridică și răcni prin călușul ce-i acoperi gura. Urlă ca un animal rănit. Ca un urs constipat care tocmai și-a văzut, pe geamul de la baie, nevasta sărutându-se cu vecinul. Și lupii din pădure urlau o dată cu el. Caii își luară spaimă și începură să alerge bezmetici. Victor îi dădu prizonierului un picior în cap, și acesta căzu moale.

Înima se zbătea în Bobiță ca musca între geamuri. Pentru că prizonierul din nămol nu era nimeni altul decât fratele lui.

***

O boală necruțătoare: Deficitul de interes

De când mă știu, sufăr de o boală gravă pe care medicina modernă încă nu a recunoscut-o. E psihologică, pe aceeași ramură cu popularul deficit de atenție, însă mult mai perversă. Se cheamă ”Deficit de interes” și se manifestă printr-o nepăsare constantă față de lucrurile care nu țin de propria persoană.

Să nu înțelegeți greșit. Nu am o problemă cu Universul. Nu îl urăsc. Mi se pare ok. Chiar simpatic uneori. Doar că nu îmi pasă despre el. Nu e un lucru care să mă facă prea curios. Boala s-a manifestat de mic. Mi-au povestit recent părinții mei că mă plimbau cu căruciorul până pe la 4 ani. Nu că aș fi avut ceva. Pur și simplu sufeream de un deficit de interes față de mers. Nu mă făcea curios, atât timp cât existau persoane dispuse să mă împingă.

Cel mai des boala mă lovește în conversații cu alți oameni. Brusc nu mai sunt atent. Și nu că îmi distrage ceva atenția. Pur și simplu sfinte căcat nu poate să îmi pese mai puțin de omul ăla și ce dă din gură și încep să nu îl mai aud, de cât de tare mi se fâlfâie de ce experiențe trăiește el.

Un alt exemplu, acest text ar fi putut fi un filmuleț frumos. Aș fi putut să fac rost de o cameră și să vă povestesc din gură despre drama și suferința mea. Să mi-o citiți în ochi. Nu-s atât de netelegenic încât să nu fi ieșit decent. Doar că am suferit un atac de lipsă de interes și am zis că e mai lejer să scriu.

E o boală care mă urmărește zi de zi. Mă uit la televizor. Război în Siria. Putin zice că are nucleare. Eu trag o bășină. Afară un cerșetor zice nenea nenea îmi mor copii de foame dă-mi și mie zece lei. Clipesc spre el. Un fan aleator pe stradă mă oprește să îmi zică ”hei hei hurr durr mie îmi place cum scrii dar am un punct la care nu sunt de acord. hai să îți explic în detaliu părerea mea”. Trag o bășină și clipesc spre el.

Gagică îmi povestește despre cum s-a despărțit de prietenul ei de lungă durată și i se pare greu să aibă încredere în cineva și mai ales să ajungă iarăși la un grad confortabil de intimitate. Eu o întreb dacă se fute. Tip pe internet spune vezi că ai mâncat multe virgule în text și un douăpuncte chiar în propoziția asta. Da, omule, dar pe de altă parte nu îmi pasă

Aș putea să las frecatul de mentă și să mă apuc de scris serios la florin salam călător prin timp, varvara și daci haiduci vârcolaci, dar e greu când suferi de deficit de interes.

Și știu că nu sunt singurul. Mii, dacă nu biliarde de oameni, chiar dintre voi, suferă de diferite grade de deficit de interes. Așa că am de gând să fac o campanie de ăwarnăs. Dacă suferiți și voi de deficit de interes, vă rog să mă ajutați. E exact ca ice bucket challenge, dar fără să filmezi. Și fără găleată. Pe scurt, tot ce trebuie să faci este, în timpul conversației cu un prieten, să-l întrerupi din ce spune spunându-i: ”scuze, prietene, dar îmi pasă foarte puțin de ce vorbești tu acuma pentru că sufăr de deficit de interes”.

Atât.

Și pentru mine, ca om, nu puteți face multe. Am să mă lupt cu boala toată viața. Puteți însă să aruncați cu bani înspre mine. Uneori mă scot din starea de dezinteres. Aveți butonu’ de aruncat cu banu în dreapta. Am pus și un cont, în caz de vă e lene. Deși pula mea, leneșii chiar sunt oameni de căcat.

***

Dacia, anul 144

Soldatul Dorelus își șterse sudoarea de pe frunte și își înfipse casca bine, la loc, peste ea. Apoi trase ușor de frâiele calului, domolindu-i pasul. Drumul intra în pădure și se strâmtora, pierzându-se printre copaci.

”Mai repede, că ne prinde dimineața!” răcni decanus Cornelius, uitându-se urât spre grupa lui de soldați romani. Se simțea mult mai bine transportând lucruri prețioase în ascunzișul nopții.

”Trebuie să fim atenți, decanus, pădurea asta e super misterioasă. Ca toate pădurile dacilor.” șopti Dorelus comandantului lui. Acesta pufni, sictirit, arătând spre ceilalți opt soldați, înarmați până în dinți cu câte o sabie.

”Mă piș pe daci și pe pădurile lor. Dacă întârziem cu aurul guvernatorului Severus Alupigus, o să ne taie tuturor din soldă!”.

Deodată, din penumbra desișului apărură doi oameni. ”Ce caută oamenii ăștia în drum?” Se indignă Cornelius indignat.

”Nu sunt oameni oarecare, sunt daci!” Exclamă soldatul Dorelus, observând că aceștia aveau bască.

”La o parte, dacilor!” țipă Cornelius, pe un ton de conducător. ”Dacă întârzii din cauza voastră cu aurul guvernatorului, vă iau capul”!

Unul dintre daci, blondiu, zvelt și pletos rânji către romani. Arăta super bine. ”Ăla nu e aurul vostru. E aurul dacilor. Aur cu care strănepoții noștri o să construiască o civilizație glorioasă și invidiată de tot continentul, dacă nu cumva, complet fără vina lor, soarta îi aruncă între popoare inferioare și invidioase”

”Tot ce e aici este al dacilor. Și aurul, și varza și viezurele și brânza și mânzul. Așa că lasați aurul ăla și cărați-vă din pădurea noastră, dacă nu, pe Zamolxe că vă spintec pe toți!”, mârâi celălalt dac, brunet, cu barbă și atitudine misterioasă de om violent într-un mod șarmant. Și el arăta super bine și ochii negri îi luceau în lumina lunii pline. (more…)

***