Cum să nu ajungi sclav

Salut, generație tânără! Dacă te apropii de vârsta la care oamenii se apucă de muncă, ghidul ăsta e perfect pentru tine. Munca e un subiect serios, care trebuie abordat de la început cu mare precauție. Altfel riști să ajungi sclav. E un pericol real. O mare parte dintre oameni ajung sclavi și e super trist. Însă, cu ajutorul acestui ghid, poți evita această situație dramatică în care se află mulți dintre semenii tăi.

Prima întrebare pe care trebuie să ți-o pui e

CHIAR TREBUIE SĂ MUNCEȘTI?

Există foarte multe moduri de a-ți asigura lejer existența fără a munci. Dacă dibuiești unul, ține-te de el. Munca nu e obligatorie condiției umane și dacă poți să o eviți că ai părinți bogați sau te pricepi la spart bancomate, spre exemplu, fă-o fără jenă! Știu că mulți oameni zic că munca te înnobilează. Dar toți care zic asta nu au avut niciodată opțiunea să nu muncească. Există foarte multe alte chestii pe care le poți face cu viața ta. Să dormi, să vizitezi chestii, să te vezi cu oameni, să citești, să te uiți la filme și seriale, să asculți muzică, să te ții de hobby-uri. Te fac și astea să te simți împlinit. Nu pierzi nimic. Serios.

Dar nu suntem toți așa norocoși. E foarte posibil să ai nevoie de un venit stabil. Atunci

GĂSEȘTE CEVA CARE ÎȚI PLACE ȘI LA CARE EȘTI BUN ȘI VEZI CUM SĂ FACI BANI DIN ASTA

Dacă te pricepi la o chestie, e foarte probabil să ajungi să scoți bani din chestia aia, orice ar fi. E o stare spre care te scurgi natural. Spre exemplu eu nu mi-am planificat să trăiesc din scris. Pur și simplu m-am trezit în situația asta excelentă. Așa că ocupă-te mai mult de ce-ți place și mai puțin de ce zic oamenii din jur că ar trebui să te ocupi și poți și tu ajunge să faci ceva ce îți place pe bani.  Dacă ești în situația asta, poți deja să te oprești din citit. Că dacă ai genul ăsta de muncă, muncești fix cât ai chef și cum ai chef. Că banii sunt doar o parte din ecuație, rar cea mai importantă.

Din păcate, doar vreo 10% dintre oameni chiar au un talent spre ceva și ar putea să facă asta. Cu toate astea, foarte mulți investesc timp în muncile lor și se declară mulțumiți. Îți spun satisfăcuți că le place ce fac. Că nu muncesc doar pentru bani. Ei sunt dronele care au picat în capcană.

CUM SĂ EVIȚI CAPCANA

Orice loc de muncă anost încearcă să te păcălească să investești emoțional în el. De-aia există departamentul de resurse umane și toate activitățile alea cretine care vor să te transforme într-o comunitate.

Să te încurajeze să te împrietenești cu colegii de muncă.

Colegii de muncă nu sunt prietenii tăi. Sunt doar niște oameni despre care corporația a decis că au skill-uri complementare cu ale tale și că ar fi eficient să vă desfășurați în același spațiu. Nu îți alegi colegii de muncă și de-aia trebuie să fii cretin să ajungi cu ei mai sus de gradul de cunoștință amiabilă. Nu ieși la bericică cu colegii după muncă să socializezi și nici nu te duci în teambuilding să faci jocuri de societate și să vă povestiți viețile personale unul altuia. Aia e parte din capcană. Corporația încurajează rahaturile astea special ca să vă pese unul de altul și să vă înțelegeți mai bine ca să facă ei bani mai mulți. Ei câștigă bani și tu câștigi prietenii artificiale și forțate. Super afacere, fraiere. În timpul ăla pierdut puteai să stai cu prietenii tăi reali.

O dată investit emoțional în grup, te gâdilă validarea lor

A doua parte a capcanei de prins sclavi. Validarea de grup. E normal când faci ceva să fii apreciat de către client. E o chestie absolut normală și reală atunci când e relația directă producător-client. Consumatorul a ce faci tu ia produsul direct de la tine, știe că l-ai făcut tu și te apreciază pe tine pentru asta.

Sistemul corporatist de îndobitocire însă vrea să recreeze artificial satisfacția asta. Natural nu are cum. Că clientul e satisfăcut de firmă. Habar nu are el cine a făcut ce. Așa că aprecierea angajatului nu poate să vină de la client. Vine tot de la cercul social de firmă. Se aplaudă ei unul pe altul că au făcut o treabă bună și că șeful e satisfăcut. Au primit recunoaștere unul în fața altuia și toți în fața șefului. Cu toate că nimeni din exterior nu știe cine sunt ei și îi vede doar ca pe ”firmă”. Ei între ei s-au apreciat sănătos în cercul lor mic de rotițe mici și complet înlocuibile dintr-un angrenaj mare și impersonal.

E mai satisfăcător să pui faianță la oameni în casă și să îți mulțumească ăia direct și să te recomande decât să completezi formulare la corporație.

Asta e capcana. Să te facă să te simți parte dintr-o comunitate și validat într-un mediu artificial complet rupt de satisfacție profesională autentică. În care ești dresat să îți pese și să fii motivat. Nu vin din tine și din nevoile tale reale. Să uiți că ai ajuns acolo pentru bani și să simți că locul ăla face parte din viața ta reală și din planurile tale de viitor. Ca să îți plătească o parte din efort cu satisfacție emoțională în loc de bani. Că satisfacția emoțională e aproape gratis. Nu fac chestiile alea ca să te simți tu bine, fraiere. O fac ca să economisească bani.

Da, știu. Nasol. Așa sunt marea parte a locurilor de muncă. Dar asta nu e chiar așa rău. Nu înseamnă că dacă te duci acolo ești automat sclav. Poți fi și altceva.

CUM SĂ FII MERCENAR

O dată ce ți-ai dat seama că locul de muncă în care vrei să te angajezi e genul cu capcana de mai sus, trebuie să îți impui niște reguli din start.

Nu stai niciodată o secundă peste program neplătit. Locul de muncă nu e viața ta. E un loc în care ți-ai concesionat 8 ore pe zi contracost. Ăla e contractul și nu există nici o scuză în a da timpul tău prețios fără să primești mai mulți bani.

Când ai ieșit pe ușă, nu te mai gândești nici o secundă la muncă. Fără mailuri fără planuri, telefoane și chestii de luat pe care să te uiți acasă. Fără gândit la cum să abordezi următoarele probleme. Astea nu sunt gânduri pentru tine. Sunt gânduri pentru corporație. Și atât timp cât nu ești în orele plătite să te gândești la ele, trebuie să fii foarte prost să o faci.

Sigur, nu spune nimeni că nu trebuie să îți pese de ce faci. E foarte bine să îți pese realist, în măsura în care îți dai seama cât de distant de viața ta reală e ce se întâmplă acolo. Îți faci munca cât mai bine în alea 8 ore în care ești plătit pentru asta și când ai ieșit pe ușă devii altă persoană. E bine să ai ambiții profesionale. Care apar când intri pe ușă și dispar când ieși.

Nu ieși le bere cu colegii, nu te duci în teambuildinguri, nu participi la secret santa și la cheta de cadou pentru ziua colegului.  Astea sunt chestii care îți distrag atenția de la viața ta reală și nu ești plătit pentru ele. Boicotează toți speakerii aia motivaționali și seminarele de „dezvoltare personală” plătite cu bani buni de proastele de la HR ca să te îndobitocească. Explică șefului tău că banii pe care îi investește în spălare pe creier sunt irosiți aiurea și că mai mult te deranjează decât te ajută și că ai fi mult mai satisfăcut dacă ar investi direct în tine la salariu.

Fă o treabă bună dar nu munci o secundă mai mult decât ești plătit să muncești și fă o ruptură clară între viața ta de om și viața ta de mercenar. Nu e o situație ideală, să fii doar vreo 15 ore pe zi om, dar e mai bine decât să fii sclav toată viața. Ai 15 ore în care faci ce vrei. Hobby-uri, familie, prieteni reali. Ce ai tu chef. Profesional, scopul tau principal ca mercenar e să ajungi să faci fix câți bani ai nevoie și de acolo să scazi din orele de muncă, pentru că în momentul ăla timpul devine o resursă mai prețioasă decât banii.

Acum o să zici

„Da, dar Radu, eu deja lucrez de câțiva ani și nu se poate să fac așa. Că suntem o comunitate, toată lumea stă peste program, mergem la munte în timbilding, nu pot eu acuma să fac notă discordantă și să fiu altfel”

Pai da. De-aia am zis că e ghid pentru tineri. Poate generația următoare nu-și ia țeapa corporatistă. Oamenii ăștia ca tipul complet imaginar din citatul imaginar de mai sus sunt deja cauze pierdute. Viața lor de muncitor și viața lor de om deja sunt prea profund interconectate să mai poată fi salvați. Sunt și o să fie toată viața sclavi.  Dar lasă, că-s buni și ei. Fără sclavi n-am fi avut piramidele.

***

Top impostură jurnalistică: Locul 1 – Liviu Mihaiu și părerea lui despre Siria

Există oameni care îl consideră pe Liviu Mihaiu jurnalist. Nu mulți. Mai puțini decât ăia care îl consideră un lindic cu bască. Sau un gnom angajat de Sorin Ovidiu Vântu să îi scuture mătreața de pe coaie, din săritură. E greu să îi zici jurnalist. Nu e ca și cum a făcut vreun reportaj sau vreo anchetă la viața lui. Păreristică teribilistă și periat mogulul, cam asta a fost toată cariera lui. A, și a salvat Delta și Vama Veche, să nu uităm. Le-a salvat de le-a umplut de căcat.

Ca să înțelegem totuși în ce hal de impostor penibil e de data asta acest om exagerat de scund în statură și în minte, trebuie să înțelegem puțin despre războiul din Siria. Mai exact, trebuie să înțelegem ce nu înțelegem.

Războiul din Siria e un subiect complicat. Mai ales pentru oameni fără nici o gară cu politica externă, istoria Orientului Mijlociu, experiență de război sau Siria. Adică pentru 99,999999% din populația globului. Eu, tu, Liviu Mihaiu. Ca să fii sigur pe tine că știi ce se întâmplă acolo, ori trebuie să fii expert la fața locului, ori complet imbecil.

De-aia cel mai de bun simț lucru pe care poți să-l spui despre Siria e că e nasol ce se întâmplă acolo, dar că mai departe de atât habar n-ai. Dar dacă insiști să ai o părere mai complicată de atât, nu ai cum să o faci decât pe baza părerilor altor oameni. Problema e că, om normal fiind, nu prea ai de unde să știi ce e sursă credibilă și ce e nu. Ce e manipulare și propagandă și ce e adevăr.

Dar repet. Vrei tare să ai o părere. Atunci ai de ales între două mari și late.

 

Presa mainstream – Assad e un dictator sinistru prins între interesele iranului și cele ale rusiei, care dă cu arme chimice în civilii propriei țări. Gen ce zice orice site de știri cu mai mult de 3 angajați.

Adevărul alternativ – Americanii au înscenat atacul cu gaz sarin ca să aibă o scuză să intre peste el în ochii lumii. Tot ce știm despre Asad e de fapt manipularea mașinăriei mainstream de media. Asta zice Russia Today prin goarnele ei, site-urile de postadevăr propagandistic și orice conspiraționist  cu tichie de aluminiu.

 

 

Din punctul de vedere al omului normal, ambele variante sunt la fel de neverificabile. Crezi una dintre ele pentru că alegi să crezi. Nu ai cum să verifici nici o sursă. Dar chiar și așa, neverificabile cum sunt, tot una pare chiar mai puțin plauzibilă decât ailaltă. E destul de simplu: surse îndoielnice  sau surse și mai îndoielnice.

De ce ar alege cineva să creadă adevărul alternativ când e chiar și mai îndoielnic decât adevărul mainstream? Foarte simplu. Te face să te simți deștept. Nu ești ca oile ălea 90% care au înghițit fără să mestece și fără să verifice opinia presei mainstream. Ești ca ăia deștepți. 10%. Care au înghițit fără să mestece și fără să verifice opinia presei alternative. Nu faci parte din mase. Ești dintr-un club select al oamenilor sceptici și deștepți. Un edgelord care nu a picat la manipulare ieftină pop. A picat la manipulare ieftină alt. Cam din același motiv pentru care ascultătorul de Guerilla se crede nejustificat mai deștept decât ascultătorul de Zu. La fel de artificial se simte și edgelordul alt-truth mai deștept decât oaia mainstream.

De-aia o să vezi că cei mai făloși adepți ai adevărului alternativ sunt puștani cordiți de până în 20 de ani. Că na, când ești adolescent VREI să te simți special. Și dacă nici credința că 90% din oameni sunt manipulați și tu știi de fapt care e adevărul nu te face să te simți special, apăi ce?

Iar cel mai mare puțoi teribilist adolescentin care defilează zilele ăstea cu adevărul alternativ e chiar lindicul cu bască menționat anterior. Liviu Mihaiu. Plin de el, păcăliciul compilează fără aport propriu delirul adevărului alternativ într-un articol jenant la finalul căruia probabil s-a frecat pe sfârcuri mulțuimit de deștept ce e. Vedeți băi, fraierilor? Chit că piticul are la fel de multe cunoștințe în domeniu ca și tanti Geta de la aprozar, el n-a picat în capcana presei mainstream, ca tanti Geta. E un pitic isteț cu o părere neverificabilă, dar mult mai edgy. Adevărul lui e mult mai șmecheros decât adevărul altor oameni.

Cum o fi, bă, să ajungi la 50 de ani și încă să fii contra doar așa, din teribilism adolescentin. Nu că ai tu surse sau ceva. Pur și simplu să alegi dintre două variante ale unei chestii pe aia care sună mai cool. Oare asculta Linkin Park în timp ce scria articolul? Se încuiase la el în cameră pentru că nu îl înțeleg părinții?  E trist să nu mai crești în înălțime de la 14 ani. Dar e și mai trist să rămâi acolo cu maturizarea emoțională.

 

 

***

Top impostură jurnalistică: Locul 2 – Radio Guerilla & Dobro

Ca să înțelegem de ce o vomă ca Radio Guerilla există, trebuie să înțelegem care este diferența dintre români și un popor normal.

Într-un popor normal populația e împărțită cam așa: 50% idioți, 40% mediocri, 9% oameni cu inteligență peste medie și 1% oameni inteligenți.

Cum noi facem parte din (pe cifre) cel mai prost popor din Europa, la noi situația e diferită. Poporul român e format din 90% idioți, 9% mediocri, 1% oameni cu inteligență peste medie și o cantitate absolut neglijabilă de oameni inteligenți.

Și această aberație statistică face ca mediocrii să fie mult mai puțini decât idioții, dându-le falsa impresie că sunt elite. Și așa a apărut Radio Guerilla. Un post de mediocri, pentru mediocri. Un loc unde se strâng și râd de idioți, ca să se simtă deștepți. De parcă observarea unui comportament idiot îi face pe ei mai puțin mediocri.

În esență nu există nici o diferență între Radio Guerilla și Radio Zu. Publicul e la fel de prost. Părerile sunt la fel de cocălărești, doar puțin înfășurate în elitism. Muzica e la fel de mizerabilă, doar că în loc de manele-pop e muzică de lift și de reclame la bere. Hipstereli la fel de simple și banale ca și manelele lui Alex Velea, doar că mai puțin pop.

Un loc unde mediocri țipă la alți mediocri că nu-s mediocri, și toți aplaudă. Corporatiști și publicitari din upper lower class care au făcut o facultate de mântuială și se cred intelectuali. Smegma societății. Aceeași cocălăreală ca peste tot, dar cu un strat de elitism pe deasupra.

Toate campaniile lor la asta se rezumă ”noi suntem deștepți pentru că uite un comportament de cocalar pe care noi îl descurajăm deci automat suntem intelectuali”. A început cu atlasul de mitocănie urbană, un jeg în care mediocrii se aplaudau că nu ies în șlapi la mall și a continuat cu tot soiul de aroganțe de genul.

Ultima: angajații Guerilla au semnat că nu au colaborat cu serviciile și Dobro s-a lins pe sfârcuri în public că ce tare e el că face asta.

Din nou Guerilla a prezentat un exemplu social. Ne-a dat jos de pe căcat pe toți și ne-a arătat cum ar trebui să fim ca oameni.

Sunt așa de multe chestii greșite la asta încât nici nu știu de unde să încep. Cred că o să vomit puțin.

Paginademedia.ro: Cum a venit ideea demersului?

Mihai Dobrovolschi: Chiar dacă parem mereu cu zâmbetul pe buze, în sediu avem deseori discuții despre jurnalism, despre etică, politică, viața cetății, acoperiți, lege etc. Ne-am dat seama ca suntem, printre atatea paradoxuri românești, și într-unul constituțional: articolul 31 ne obligă să informăm corect opinia publică or, cum poți să informezi corect dacă nu controlezi editarea și intenția informației?

Ce căcat chelos cu ochi dom’le.

Cum discută ei la sediu despre jurnalism de parcă ei fac jurnalism.

Țineți minte ancheta aia faină de la Guerilla? Da’ reportajul ăla excelent?

Nu?

Cum, n-au făcut niciunul niciodată și sunt doar niște păreriști care cacă păreri alt-banale și bagă muzică de lift fără să iasă din redacție sau să aibă vreun tip de aport jurnalistic?

Și în instituțiile normale se semnează genul ăsta de chestie fără să te caci pe tine în public?

Dar cum căcat să ai aroganța să semnezi așa ceva, de parcă te-ar crede cineva capabil? E ca și cum m-aș duce eu să semnez că n-am futut-o pe Jessica Alba. Stai, coițe, că nu m-a bănuit nimeni. Nici n-am față. Nici circumstanțe. De unde și până unde să semnez așa ceva?

Și de unde și până unde se cred ăștia jurnaliști. Ce, dacă vorbești spre public, gata, ești jurnalist? Ca să fii jurnalist trebuie să produci știri. Nu doar să o arzi autosuficient gargaristic pe ce știri scot alții.

Nu vreau să insist pe subiect, că și-a bătut și eftimie pula de ei, și nu pot să-i dau link că na, antipatiile trebuie păstrate. Ca să apară și el în istoria literaturii române de la 2100, ca notă de subsol (*băiat care s-a certat cu Radu Alexandru, ) dar în mare asta zicea și el. bășini de pseudointelectuali mediocri care-și dau importanță.

Mi-i și imaginez cum s-au strâns ei să facă o labă în cerc și, cu două puli în brațe, Dobro a exclamat:

„Vă dați seama că la ce jurnaliști importanți, profi și relevanți suntem noi, oricare dintre noi ar putea fi acoperit al serviciilor? Pentru că suntem formatori de opinie profunzi! Adică da, ne ascultă maxim 30 000 de puleți, dar puleții ăia sunt geniali. Fiecare e formator de opinie la rândul lui. Tehnic, mesajul nostru schimbă destinul țării. Cu mari puteri vin mari responsabilități. Trebuie să semnăm în public că nu suntem ofițeri acoperiți! Pe deasupra vom da un exemplu solid la restul presei. Dacă nu noi, elita, atunci cine?”

Impostori penibili dintr-o țară de căcat în care mediocrii se cred elite.

 

***

Locul 3 – Decât o Revistă

3. Decât niște hipsteri

Ați auzit de revista Decât o Revistă? Dacă nu, felicitări, sunteți din cei 99,9999999%. E ceva pentru corporatiști upper lower class. Povești. În principal redacția lor luând interviuri lungi și ample la diverși edgelorzi artistici din cercul lor anonim. Și pe chestii curente fac niște proze, nu știu cum să le zic. Niște relatări ale sentimentelor oamenilor. Spre exemplu, cu Colectiv au făcut articole ample despre ce au simțit toate victimele și salvatorii de atunci, cu zero informație. Înțeleg de ce ar consuma cineva asemenea conținut. Nu am nici o problemă cu genul ăsta de conținut. Cum nu am nici cu telenovela turcească Kosem de pe Kanal D la care probabil se uită mama ta. Dar spre diferență de DoR, Kosem nu spune asta despre el însuși:

Vrei să vezi cum e o revistă vie? DoR Live transpune pe scenă conceptul și dinamica unei reviste, alături de unii dintre cei mai creativi și relevanți jurnaliști și artiști ai momentului. Poveștile din show stau sub semnul generațiilor – a ce le diferențiază, unește sau definește.

Decât o Revistă (DoR) este o revistă trimestrială de jurnalism narativ care publică povești despre cum trăim azi și care explorează familiarul realității românești, experiențele și trăirile care ne sunt comune.

Ce pula sufletului meu e jurnalism narativ? Nu poți să agăți termenul de „jurnalism” de orice chestie și să o faci altă chestie. O, uite, am terminat o bere. Trebuie să fac niște jurnalism uretral. Cei mai creativi și relevanți jurnaliști ai momentului. DE LA O REVISTĂ CU UN NUME DE INSIDE JOKE PRINTRE CORPORATISTI DESPRE BUCURESTENI SUBMEDIOCRI IN CARE TOATE ARTICOLELE SE POT REZUMA LA „E DE CĂCAT SĂ PĂȚEȘTI NASOALE”.

Cum, coaie, să zici așa ceva despre gașca ta obscură? Bazat pe ce? 100 000 de like-uri la pagină? 30 de like-uri în medie la o postare? un tiraj de 4000 de exemplare? Cum să zici așa ceva și să nu te aștepți la un car de muie?

***

Top impostură jurnalistică: Locul 4 – Casa Jurnalistului și Balena Albastră

Am o relație ciudată cu jurnalismul. Am lucrat oarecum în domeniu mulți ani. Eram pe monden în principal. Nu chiar jurnalism, mai mult relatare de chestii + caterincă. 90% umor 10% jurnalism. Da’ am făcut teren și căcaturi. Nu era cine știe ce tagmă de profesioniști pe atunci, dar na. Eram mic, aveam alte standarde. M-am distrat mult în perioada aia. M-am distrat mult în toate perioadele, dar și în aia.

Și acum când mă uit ce se întâmplă e ca și cum te-ai întâlni pe stradă cu prima ta relație serioasă de acu 10 ani. Doar că a pus 40 de kile, a slăbit 32 de dinți și suge pula în baie la Kaufland pe o lingură de ciorbă. Adică nu era cine știe ce nici atunci când erați împreună, da’ măcar o sugea pe un pachet de țigări în baie la McDonalds. Și avea dinți.

Cum ar ieși un articol lung, am să îl sparg în 4 și o să îl dau pe felii. Pentru revitalizarea brandului.

 

Așa că un top 4 chestii care m-au scârbit din presăgen săptămâna asta.

 

4. Casa Jurnalistului și clickbaitul cu balena albastră

 

Oamenii ăștia în multe cazuri respectabili au făcut foame de clickuri și au trântit acest maldăr aburind de jurnalism. Au stat de vorbă cu niște perverși de pe net relaxați de anonimat, și ăia au zis exact ce te-ai aștepta să zică un troll deviat sexual de pe net. M-am uitat pe sărite prin articol pentru că, om normal fiind, care vizitează frecvent 4chan, știu deja cât de mulți de-ăștia sunt și cum funcționează: rahaturi bolnave, rahaturi bolnave, CP. Nu am nevoie de reconfirmare.

Ei bine, o tipă cu breton, de la Casa Jurnalistului, care demonstrează iarăși irevocabil că tipele cu breton sunt ultimii oameni, a considerat că voyeourismul ăsta în mintea perversului protejat de anonimat e articol demn de publicat. Că ne arată că balene albastre și pericole de pe internet.

Arată exact ca genul de om care ar scrie genul ăsta de articole. Dacă mi-ai fi arătat 100 de poze cu oameni printre care și asta și m-ai fi întrebat ”care dintre acești oameni crezi tu că ar fi fost în stare să scrie căcatul ăsta?”, direct pe ea aș fi pus degetul.

Da, netul e plin de perverși. Dacă ai un copil nu îl lași să vorbească cu străini pe internet cum nu îl lași să vorbească cu străini în viața reală. Și normal că trolii o să vorbească de balene albastre acum. Că e o memă. Trollilor le plac memele.

Cum e ăsta jurnalism, să diseci un căcat de care știm cu toții că există și de care suntem convinși deja că pute?

***