Bastardul meu retardat
Știu că azi e ziua României, da’ nu îmi pasă. Nici ea nu mi-a dat macăr un telefon de ziua mea. În altă ordine de idei, v-ați șters vreodată la cur cu un bulgăre de zăpadă?
Nu înțeleg oamenii cu câini. Adica noah, îmi plac câinii. Le arunci chestii și le aduc înapoi, și te privesc cu dragostea aia lipsită de obligații în ochi, de care o ființă umană nu e capabilă. Da’ nu e de ajuns ca să stai ca prostu’ pe frig, dimineața să aștepți câinele să se cace. Îmi plac câinii. Da’ a altora. E prea mare responsabilitate.
Dacă vreau o responsabilitate mare, mai bine fut o persoană imbecilă și îmi trag un bastard retardat. Of, ce bine m-as distra eu cu bastardul meu retardat. Ne-am juca aruncând pietre de la unul la altu’ și l-aș învăța să facă sculpturi duioase, sensibile din scoarță de copac. Cu dinții. Și i-aș pune un scutec pe gât, ca să nu se murdărească pe piept de bale.
Și ar crește mare, și s-ar îndrăgosti. Și fiind bastard retardat, și puțin psihopat, că de, tot ce ar ieși din sămînța mea ar fi puțin psihopat (cunoscătoarele știe), ar încerca să o seducă pe aleasa inimii lui prin aranjamente făcute din inimi de animale. Și ar fura-o în miez de noapte și ar aduce-o la mine, speriată și îmbrăcată sumar. Și eu i-aș spune:
-Sper că ai intenții nobile cu bastardul meu retardat. E un suflet sensibil și dacă simte că e indus în eroare de cineva începe să crape țeste.
Și în curând aș avea o droaie de nepoți păroși pe spate și cu mâinile mai lungi decât picioarele. Ce fericiți am fi cu toții!
