Luna februarie înseamnă multe chestii pentru mulţi oameni. Spre exemplu, pentru un domn pe care îl cunosc io, e luna când nu bea. Că i-a zis doctorul să nu bea o lună pe an, şi cum e de 28 de zile e cea mai propice. Pentru alţii este luna iubirii. Mna, cum zicea şi Shakespeare, „What is love? Baby don’t hurt me, don’t hurt me, no more”.

Mie, sincer, mi se pare o decizie ciudată. În primul rând, cine dracu’ mai are chef de futut în cea mai friguroasă lună a anului? Şi nu numai că e extrem de friguroasă, dar mai e şi după alte două luni de frig. Nu mai ai nici măcar avântul ăla solar din decembrie când îi zici uneia „Pisi, hai să ne deschiloţăm, să ne aruncăm în mormanul ăla de zăpadă şi să ne frecăm unul de altul până o topim pe toată!”. Acuma nu îţi vine să zici decât „Pula mea, hai mai bine facem un vin fiert şi ne ţinem în braţe unu’ pe altu’ până dau ghioceii”. Pula mea e ca ghioceii. Când o vezi că dă din zăpadă deja e prea târziu.

Cred că dacă faci o medie a mărimii pulii, pe tot parcursul anului, în februarie este cea mai mică. Că stă strânsă de frig. E aşa de frig încât în februarie nici nu mă rad la ouă. Sacrific estetica zonei pentru termoizolare. Prost aleasă luna. Bine, poate e doar extrem de frig la mine acasă. Deşi nu cred că-s singurul care se cacă la copcă.

Totuşi, e singura lună în care bărbaţii pot mima orgasmul. O scoţi şi îţi sufli nasul pe spatele ei.

Şi în ea îs sărbătorile ălea cu dragostea. Mare căcat şi dragostea asta. E un rahat normal, care se întâmplă cel puţin o dată la 95% din populaţia globului, şi cu toate astea, toţi se simt speciali când o au. Simt nevoia să trâmbiţeze. Gen, ăia de pe messenger care îşi pun poze lingirind jumătatea la avatar. De parcă ar vrea să ne impresioneze pe noi. Să ne zică „ete băăă că pooot!”. Bravo băăăă, eşti normal. Clar motiv de laudă.  E ca şi cum aş da eu petrecere pentru că am fix două coaie.

Şi cei mai penibili sunt ăia cu porecluţe pentru iubită. Îl vezi cât malu’ că zice „şi eu te iumbesc, fufuletele meu pufos!” şi închid telefonu’, apoi se uită fioroşi spre tine şi zic, „coae, ce bem în seara asta?”. Nu ştiu, pula mea, eu mă duc să iau o bere. Îţi aduc şi ţie un suculeţ cu umbreluţă?

Iar o să plângă mamele voastre pe 14 că nu le-am sunat.

Suntem într-o epocă frumoasă, în care în medie lumea scrie mai mult decât citeşte. Muncim din ce în ce mai puţin şi avem din ce în ce mai mult timp liber. Omul cînd stă degeaba se simte artist. Simte că are un ideal măreţ şi că are de oferit ceva lumii. Chit că respiră pe gură. De aceea din ce în ce mai mulţi oameni au impresia că au ceva de zis, deşi nu au nici cea mai mică umbră de talent.

Dar haideţi să o luăm treptat.

Cazul 1: Să presupunem că ai o umbră mică de talent., cât să nu poţi fi considerat oligofren. Bineînţeles, nu destul încât să îţi trecă ceva original printre urechi. Ai două opţiuni.

A. Combini elemente din ce s-a mai scris. E foarte simplu. Iei ce au făcut alţii şi le bastardizezi ideile. Nu trebuie să aduci nimic nou. Scrii despre vampiri, elfi, dragoni, roboţi, dând o interpretare simplistă unor motive scrise de alţii. E banal. E lejer. E profitabil. Cel mai uşor este să iei o poveste clasică şi să pui fantasy la modă peste. Nu ai idei? Îţi dau eu! Scrie Romeo şi Julieta cu vârcolaci. Mizerabilii cu piraţi şi ninja. Winnetou cu soldaţi intergalactici. E ATÂT DE SIMPLU. Şi garantat o să prindă la proşti. Adică ideea originală e bună iar elementele combinate de tine sunt cool. E de ajuns.

B. Sistemul cutia în care nu e nimic. E un sistem pervers şi nu necesită deloc inteligenţă. Se prezintă cititorului un mister, o enigmă, o problemă, o chichiţă care să-l facă curios. Nu contează că problema nu are răspuns, sau dacă are, e absurd, banal şi absolut deloc deductibil din naraţiune. Prostul se va gândi „OARE CE O FI?”. Şi chit că îl serveşti cu căcat la sfârşit, el va vedea totul ca o experienţă intelectuală. Pentru că l-ai pus pe gânduri. Apropo. Ştiţi cum poţi să ţii nişte proşti pe gânduri 24 de ore? Vă spun mâine!

Cazul 2: Să presupunem că nu ai nici cea mai mică umbră de talent. Nici cât să scrii o scrisoare de sinucidere. Nici cât să-ţi scrii numele în zăpadă cu pişat.

A. Cumva eşti o pizdă cunoscută? O proastă care…. poate cântă sau gen? Care se fute cu unul cu bani dar spune că scoate bani din cântat? BANAL! Scrii o carte pentru copii. Ca să scrii o carte pentru copii de 4-6 ani trebuie să ai minim inteligenţa unui copil de 7 ani. Deci poate oricine lejer. Ţi-o publică prostul cu bani. Şi o să se vorbească despre ea, că eşti persoană cunoscută.

B
Şi aici voiam să ajung. Hai să presupunem că eşti un căcat fără talent. Un căcat necunoscut. Un căcat banal, urât, necunoscut, banal, fără talent. Nu o să ajungi niciodată să fii admirat de mase pentru ce scrii. DAR poţi face în aşa fel încât să te păcăleşti singur că scrii bine. Poţi aduna câţiva oameni care să aibă o părere bună despre ce scrii, şi părerea lor să conteze pentru tine, pentru că e bună.

În primul rând, nu trebuie să scrii nimic realist. Nimic proză, nimic cu personaje. Ăstea sunt uşor de criticat. Se vede clar că eşti imbecil dacă scrii o nuvelă de căcat. Orientează-te spre lirică. Aici ai apărarea perfectă. Dacă cineva spune că scrii de căcat, răspunzi direct: NU ÎNŢELEGI TU, FRAIERE, CE VREAU IO SĂ ZIC. La proză nu poţi face asta. La poezie e lejer.

Şi când zic poezie, nu mă refer la de-aia cu rimă. Rima e greu de făcut. Cacă versuri albe, care nu înseamnă nimic. Sau fă o proză lirică de-aia cu metafore care nu înseamnă nimic, despre prima dată cînd te-ai futut tu cu un om care nu e urît, sau ce simţi tu cînd te uiţi la răsărit de pe malul mării, sau alte labe intelectuale de genul. Foloseşte neologisme, pentru că pari inteligent dacă ştii cît mai multe cuvinte! Nu contează că există un cuvînt mult mai scurt care înseamnă acelaşi căcat! Zi cerulean la bleo, că îi dai pe toţi jos de pe căcat.

Şi de unde lauda? AAA e simplu, găseşti nişte căcaţi la fel de lipsiţi de talent ca tine şi te înhăitezi cu ei. Şi începeţi a vă lăuda reciproc munca. Merge şi cu bloguri, sau chiar cu un CENACLU LITERAR!

Daa, sună profund şi intelectual SĂ AI CENACLU LITERAR! Chit că eşti un căcat lipsit de talent. Te întîlneşti cu alţi căcaţi şi vă aplaudaţi reciproc.

Ca aceşti fraieri.

Hai că vă dau şi un exemplu de poezie de acolo, ca să nu scobiţi prea mult după râs, de Ana-Maria Rau-Avram.

Descătuşare

Copleşitoare
ceaţa amurgului
îţi poartă pe aripi
suferinţa…

Sub pleoapa nopţii
răstignit
obosit de a lumii deşertăciune
sufletul a-mpietrit…

Născut sub aripa cerului
din roua dimineţii
cuvântul tău plouă
peste amintirea lumii…

Hai încă una.

OMUL

Fantasma despărţirii, spre mine roieşte,
Umilă carapace, îmi pari tot mai rece.
Privesc în adâncu-ţi… e ceaţă,
Iar ochiul morbid răscoleşte
Adâncul întuneric din noi.

Te-ai plictisit de oameni şi nu mă recunoşti,
Iar duhul meu, străin parcă de tine,
Abia-ţi mai duce trupul
Ce ţi-l târăşti greoi.

Tresar…
E suflul tău, făptura mea.
Aud…
Ecoul tău, strigarea mea.
Trăiesc…
În hoitul tău, o viaţă-a mea.

http://catavencu.ro/top_10_voci_pentru_romania-12347.html

urmează Dan Puric