Cititorul nu înseamnă nimic. Dacă ai mulţi cititori asta nu înseamnă că scrii bine, că ai ceva de zis sau că eşti ceva mai interesant ca persoană decît alţii. Pentru că e un număr care nu ţine nici de tine, nici de opera ta. Este = factorii de marketing X cantitatea de sex, bârfă, violenţă etc X variabila Q.

Variabila Q este ceva inexplicabil care nu ţine de nimic din universul nostru şi cauza principală pentru care numărul de citiori nu ţine de tine. E variabila care explică existenţa unor lucruri care nu prezintă nimi interesant, nimic inteligent, nimic nou, nimic hazliu, şi nici măcar combinaţia aia de sex, bârfă, violenţă care vinde. Nu există nici o explicaţie logică pentru ce acel lucru este popular decât variabila iraţională Q.

Eu presupun că variabila Q e oarecum legată de inspirarea sentimentului fin că e special în cititor. Omul vrea să se simtă special şi mai bun decît alţii. De multe ori face chestia asta prin definirea clară a gusturilor. Are impresia că anumite lucruri legate de gusturile lui îl fac mai bun decît semenii lui, de la pateul de gâscă la zeul preferat. Şi este cel mai mare defect al naturii umane. Însă, din păcate, dragă citiorule, gusturile tale nu spun nimic despre tine pentru că tot ce îţi place ţie este plăcut şi de idioţi. Picturile lui Dali? Metallica? Filmul ăla fain pe care îl recomanzi la toată lumea? Sunt nenumăraţi idioţi cărora le plac exact aceleaşi lucruri ca şi ţie. Ba chiar 90% dintre oamenii care plac ceva, orice, sunt complet imbecili. Desigur, tu ai putea să fii din ăia 10% dar e prea mică şansa ca faptul că îţi place ceva să spună ceva despre tine încît să fie relevant.

Şi cea mai simplă demonstraţie este faptul că la absolut tot din existenţă, citiorul, în medie este acelaşi. Nu, cititorii noştri de la Caţavencu nu sunt mai deştepţi decât ai lor de la Libertatea. Sigur, se cred mai deştepţi decât ai lor, dar în medie au exact acelaşi IQ, aceleaşi clase, acelaşi tot. Sunt congruenţi cu toţi cititorii de la tot din existenţă. Acceaşi segment de paraleli, procentual mai mare sau mai mic dar la fel în esenţă. Nu. Citiorii mei nu-s nici mai deştepţi decît ai lui Visurât, nici mai proşti decît ai lui Zoso, sunt exact aceiaşi oameni. Aceiaşi oameni o citesc şi pe Bahmuţeanca, şi pe Pleşu. Pe bune! Nu-s cu nimic mai deştepţi în medie ăia de la Pleşu! Tot 90% oligofreni. Serios!

Şi absolut orice ai scrie, oriunde, 60% dintre oameni o să îţi spună că e de rahat. Poţi să le prezinţi un căcat. 60% o să spună „ce scatofil penibil eşti” 40% o să spună „mamaaăăaă cel mai tare căcat pe care l-am văzut în viaţa mea!”. Dacă le prezinţi sensul suprem al existenţei, dacă vine Dumnezeu pe o rază de curcubeu să ne explice de ce trăim aici, 60% dintre oameni o să se uite spre el şi o să zică „ce scatofil penibil eşti” şi 40% o să spună „mamaaăăaă cel mai tare căcat pe care l-am văzut în viaţa mea!”

Dacă schimbi ceva ca să mulţumeşti 60% dintre cititori, 70% dintre ei se vor enerva în ultimul hal. Ştiu, sună a imposibilitate logică dar credeţi-mă pe cuvânt. De aceea nu trebuie să asculţi nici un sfat de la citiori şi nu trebuie să schimbi nimic pentru a le fi pe plac. Nu scrii pentru ei. Părerea unui necunoscut realmente nu contează. Gândeşte-te, probabil e atât de diferit de tine încât n-ai putea să bei o bere cu el. Nu ai nimic în comun cu acel om, de ce să aibă vreo relevanţă o părere din realitatea lui asupra unui fapt din realitatea ta? Dacă vrei să ştii dacă ceva ce faci e de căcat sau nu, întreabă un prieten bun. De obicei e prieten bun pentru că sunteţi orientaţi spre aceleaşi gusturi şi probabil te-ar respecta destul încât să-ţi spună dacă ceva este sau nu de rahat.

Nici un cititor nu vrea să schimbe ceva la tine pentru binele tău, ci pentru ce percepe el a fi bine. Nu doar ăia care dau sfaturi trebuiesc ignoraţi. Există mulţi care nu spun realmente nimic, încearcă doar să te facă să te simţi bine sau să te simţi prost. Pentru că cititorul, în esenţă este un animal trist că nu poate să aibă o operă a lui. De aceea, acest parazit jegos încearcă să influenţeze autorul şi prin el, opera. Acest bălos vierme se vede, în grandomania lui, un păpuşar. Un personaj mai relevant decât autorul pe care îl joacă pe degete şi decât opera, pe care indirect o influenţează. În capul lui, tu scrii pentru el.

Ştiu. Multe dintre cele ce am zis nu au logică. E din cauză că nu sunt nişte concluzii pe care le deduci. Nu ajungi la ele logic, treptat. Ci, cu toate că instinctele îţi spun că nu ar trebui să fie aşa, te loveşti de contraexemple până te resemnezi că aşa e. Şi de aceea trebuie să-ţi urăşti cititorul. Nu scrii pentru că vrei să-i faci un bine. Nu scrii pentru că vrei să îţi demonstrezi superioritatea faţă de el. Scrii pentru că vrei să moară de cancer.

Şi de aceea nu o să îmi schimb eu blogul, să scriu cu negru pe alb, oricât mi-aţi sugera asta.

Dacă există ceva ce urăsc cu pasiune arzândă în toată lumea asta a jocurilor sunt achievementurile, invenție perfidă a ultimilor ani. Pentru cei care habar n-au ce e aia, să vă explic pe simplu. Mai în toate jocurile acum, cînd faci orice chestie stupidă, îți apare un mesaj și e contorizată undeva.

Spre exemplu, termini jocul pe nivelul de dificulate obscen de brutal in 5 minute. Pac, pătrățica mare “REALIZARE DESFĂCUTĂ: AI BĂTUT JOCUL ÎN 5 MINUTE PĂ OBSCEN DE BRUTAL”. Și apare mare în meniul de realizări că ai realizat o realizare.

Cel puțin așa era în principiu, apoi s-au gîndit făcătorii de jocuri că de, să numești realizare doar ceva greu de făcut e cam inutil. Trebuie ca tot grasul cu coșuri pe spate care, cu toate că se joacă 10 ore pe zi e în continuare paletă la acel joc să simtă că a realizat ceva. Să nu realizeze că e un eșuat care se bronzează la monitor și se ascunde în casă că îl bat copiii afară. Așa că ABSOLUT ORICE CĂCAT pe care-l faci în joc e o realizare, de la lucrurile imbecile : REALIZARE DESFĂCUTĂ, TE-AI AȘEZAT PE SCAUN, la cele pe care le faci automat: REALIZARE DESFĂCUTĂ, AI INTRAT ÎN JOC până la cele care realmente nu necesită nici un pic de inteligență sau îndemânare, ci doar o răbdare de autist: REALIZARE DESFĂCUTĂ, TE-AI ÎNVÂRTIT 6 ORE ÎN JURUL UNUI COPAC.

Și automat toți oamenii care fac achievementuri de dragul de a le face, să le vadă acolo, achievementuri care nu îți dau nimic util în joc, care nu sunt distractive în sine, nu se justifică prin acțiunea întreprinsă ci sunt făcute ca să fie acolo sunt niște cretini. Niște cretini care pierd timpul făcînd lucruri penibile și plictisitoare pentru un căcat de frază cu o poză mică și merită împușcați în gură. Du-te în pădurea maimuțelor curcubeu și adună 10 maimuțe roz. Apare una la 6 ore și toți retarzii sunt în pădure să o caute. Jocul e exact la fel și după ce le aduni, nu te ajută cu nimic, dar scrie acolo: REALIZARE DESFĂCUTĂ, RETARD FĂRĂ STROP DE VIAȚĂ SOCIALĂ.

- Miez, ai făcut achievementul ăla cu să sugi șase puli murdare în serie?
- Coi, e greu ca naiba, am ajuns la 5 puli murdare și al șaselea se spălase pe pulă, acuma tre să-l încep de la zero.
- Eu l-am făcut!
- Ce tare ești bă! Și, ți-a dat ceva?
- Ad. Am portret cu Cătălin Botezatu în joc.

De fapt sunt nervos că au băgat achievementuri în StarCraft 2. Sunt utile acolo ca sfîrcurile pe un bărbat.

S-a umplut Bucureştiu de terase. Nu mai am loc să fut o flegmă fără să nimeresc în cafeaua unui yuppie care citeşte Ziarul Financiar pe trotuarul unui bulevard mare. Nu mai pot să scap o băşină fără să nu-i îndoi parfumul unei ţoampe lăsînd urme groase de ruj pe paiul de la un fresh, care a ieşit să povestească la altă ţoampă cum s-a futut cu un dîrlău aseară la modul romantic. Nu pot să mă scarpin la pulă din mers fără să dărâm cu cotul macbucu unui hipster care verifică pe facebook dacă a fost invitat la vreun „event” cu proiecţii de advărtaizing sau la un brainstorming de supt pula într-un beci cu muzică indie.

Staţi, în pula mea, acasă. Înţeleg terasa. E un loc unde usuci o bere şi o arzi cu prietenii. Da’ nu cînd terasa e în mijlocul drumului şi tu ai ieşit ca gherţoiul, să-ţi vadă lumea hainele în timp ce faci exact ce puteai face la mă-ta pe balcon.

Şi urăsc căcaturile ălea de stropitorele de la umbreluţe. Pe lîngă faptul că tre să ocolesc dârlăi şi ţoampe trântiţi pe scaune ca la mă-sa-n curte în drumul meu normal pe trotuar, tre să suport şi căcaturile ălea care fac fţssss o dată la 40 de secunde. Nu, nu ajută la nimic. Doar fac fţsss. Nu, nu se face mai răcoare cînd fac fţsss. Se face doar mai fţssss. Şi tuflengesc freza. Atât. Muie.

Pe strada aia cu fostul Cool Cîcat, cum pula mea se cheamă acuma, Fire, şi alte mizerii am văzut terase la care e muzica la maxim. House de-ala penal. Acuma lătrăii o să o sugă zicând „coae, nu e house penal, e dnb, dubstep sau plm”. Coae, alea e house. De cîte ori să zic. E acelaşi căcat ca Inna cu fly like a woman. Acelaşi. Căcat. House. Sugeţi pula. Şi de ce pula mea se dă muzica la maxim LA O TERASĂ? Să danseze lumea pe mese? Sau aveţi impresia că vine cineva la audiţie de pisică prinsă în aspirator la o terasă? Dacă vrei să te cocălăreşti pe muzică tare, te duci în club. Terasa e să stai la o masă şi să te auzi cu celelalte persoane de la masă. Nu să te uiţi cu subînţeles în ochii lor.

Singurul efect util e că provocă insomnie la ciorile ce cresc noi şi nemaivăzute boli de piele în magherniţele din centul Bucureştiului. Da’ staţi liniştiţi, că se adaptează ei. De terase mai scăpăm. De ăştia nu.

E uimitor cum ridică românii capul ca struții în avion când aud căruciorul cu băutură. Nu judec. Nu zic “ete și pe ăștia”. Sunt unul dintre ei. E un zgomot drag nouă. Zgomotul de sticlă pe sticlă. E relaxant, cald, prietenos. Ca cântecul mamei. Alcoolul. O mamă cu care nu te cerți niciodată. Care te acceptă așa cum ești. Strâmb. Prost. Ratat. Sticla te iubește necondiționat și prin clinchetul ei, când dă cu burta de suratele ei pline îți spune: Da, ești special. Ești unic. Ești întruchiparea supremă a spiritului uman. În ochii mei poți fi tot ce vrei să fii. Pentru că nu există jenă, nu există frustrare, nu există tristețe la fundul sticlei. Exiști doar tu, așa cum te-a creat natura. Exiști doar tu și acceptarea sinelui.

Să îndrăznesc să mai cer o sticlă? Oare par gherțoi dacă sunt singurul om din tot avionul care e la a treia bere la 20 de minute după ce avionul a zămislit căruciorul de băutură din pântecul lui cald? Aș fi mai gherțoi decât cocalarii de cartier care mai devreme vorbeau românește tare, scobindu-se la râmele din talpă și folosind zeama lor să-și scoale freza “de puta madre” colecția vara ’08? Au făcut cea mai fină glumă evăr. Vorbeau tare și stresant și niște străinezi s-au sculat vag deranjați să plece mai încolo, moment în care șeful lor, genul de prost de la țară care a fost dat afară din sat pentru că nici nu știa să prășească corect zice “ce pleacă ăștia bă, tu te-ai bășit? Că io nu m-am bășit. Bă, tu te-ai bășit, bă!”. Ei vociferau cel mai mult că întârziem. Că dacă nu ajungeau la timp, n-avea cine să le bage găinile în coteț sau pula mea.

Îmi place căpitanul. Dacă am pica pe o insulă pustie, deși e improbabil, ca în LOST, l-aș alege să fie Jack. Are un ton calm. Ne povestește de temperatură și de vânt. Ține cu noi. Nu e unul dintre muiștii din cauza cărora am întârziat o oră jumătate. El a luptat pentru noi. Dacă nu era el, erau 3 ore. El e cu noi. Și-ar tăia o mână dacă i-aș cere. Dacă aș vrea să beau bere și să fac labă în același timp el și-ar tăia o mână. Aș bea bere cu stânga, aș rula din mouse să derulez până la, și să prezint în slow motion cu stop pe cadru momentul magic în care măicuța #1 îi dă limbi în cur măicuței #2, sfârâind de plăcere și strecurându-și limba zglobie în toate cutele aburite ale anusului acesteia. Iar cu mâna căpitanului aș face labă.

Există două tipuri de oameni care mă enervează. Mănânc căcat. Există o infinitate de tipuri de oameni care mă enervează dar, în acest moment înghețat există doar două.

Urăsc oamenii care povestesc ce bine s-au distrat ei cînd erau beți și sparți. În general poveștile sunt mult mai puțin interesante decît în capul lor: au futut o tipă cu 15% mai urâtă decât pragul maxim de urâțenie atins pe uscat. S-au certat cu alt tip beat. S-au pișat la un copac și au uitat să-și dea chiloții jos. Lucruri care sunt interesante doar atunci. E ok să te îmbeți. E ok să fumezi o maraciucă la micul dejun și să stingi mucul de celulita celei mai sinistre tipe care ți-a trecut printre coaie. E ok să fii tâmpit. E uman, e relaxant. Dar ca să povestești genul ăsta de aventuri cu un zâmbet superior pe muie, ca și cum din ele pari “super fun” nu “vag penibil” trebuie să-ți lipsească simțul rușinii și să fii un pulete de 14 ani, la primul floc și a doua bere.

10% din poveștile de torpilare ale oamenilor realmente sunt destul de interesante încât merită povesite. 40% sunt mișto doar dacă erai acolo când s-a întâmplat ce s-a întâmplat și restul sunt niște căcaturi. Și există o categorie de oameni proști care nu au absolut nimic de povestit mai intereseant decât povești cu bețivăneală și drogangeală. E trist, coaie, dacă doar spart faci lucruri moderat interesante. Dacă în rest nu ai nimic de zis. Ești un căcat cu ochi.
Al doilea tip de oameni care mă enervează sunt căcații care au ieșit și ei din țară o dată, de zece ori și la orice se întâmplă în jurul lor simt nevoia să facă constatări plate despre diferențele dintre ce se întâmplă acum și cum s-ar fi desfășurat lucrurile în Patagonia, unde a fost el vara trecută cu gagică-sa. Diferențe din care nu se subliniază nimic interesant, util sau relevant. Doar că tipul a ars-o prin alte țări și ține să ne amintească chestia asta.

-Ete bă, a plouat și s-a umplut trotuarul de melci.
-Când am fost la mine la țară la Oxford anul trecut, după ploaie nu apărea nici un melc. Cred că nu au ăia la Oxford melci. Anul ăsta mă mai duc o dată să văd dacă au melci acolo.

Coae, pune un șnur în jurul gâtului, leagă-l de calorifer și sari pe geam. Serios. Mare căcat, ai ieșit din țară. Știm, ne-ai mai zis. Nu ai ajuns la un nivel superior al umanității că te-ai scobit în nas la Las Vegas. Și dacă ne interesează dacă acolo căcatul se mănâncă cu altă mână, te întrebăm, nu trebuie să te bagi tu în seamă.

Ce încerc să zic e că am fost la Munchen și acolo au ăia la metrou niște scări rulante care urcă dacă te apropii de jos spre ele și coboară dacă vii de sus. Scări rulante bidirecționale. ȘOC CULTURAL!

Nici nu vreau să argumentez. Doar vreau să observ că omul cu cea mai urâtă freză din istoria părului şi-a dat cu părerea despre Mădălina Manole. El şi cu Botezatu, Alin Oprea, Mădălin Voicu şi restul ţaţelor de pe malul şanţului

Şi ia uitaţi ce cugetare adîncă are în el poetul neîmperecheat al românilor:

“Sinuciderea Mădălinei Manole a fost resimţită drept un şoc. Am avansat o timidă ipoteză care ar putea să joace un rol în dezlegarea acestei tragedii. Femeile, de foarte multe ori, după naştere, fac aşa-numita depresie postpartum, care se poate uneori prelungi până la ani de zile. Unele femei nu îşi revin niciodată din această experienţă, extrem de traumatizantă, care este naşterea. Bănuiesc că Mădălina Manole, având un copil de un an de zile, a trecut prin această experienţă cumplită care şi-a lăsat urme în psihicul ei. Cred că această simplă problemă psihică care se petrece cu foarte multe femei şi care nu este destul de mediatizată, a jucat un rol”