Miraculoasa călătorie a Sfintei Varvara, Capitolul I

 

Capitolul 1: Peștera

I

Dorin se uită în manual și la cadranul din fața lui. Utilajul avea un calculator de bord foarte antipatic. De câte ori stabilea unghiul de înclinare al frezei de forat la 50 de grade, calculatorul de bord, băiat deștept, corecta automat la 5 grade. Îi spunea lui bunul simț de calculator că n-are cum cineva să vrea să foreze la un unghi de 50 de grade un tunel de metrou. Trebuia să fie o greșeală. Chit că era a 10-a oară când Dorin stabilise manual înclinarea la 50 de grade. Așa că după o oră de citit manualul, Dorin reuși să găsească exact ce panou trebuie să desșurubeze ca să poată decupla calculatorul de bord. Ba mai mult, îl scosese și se uita cu ciudă la el. Ar fi vrut calculatorul ăla să fie un om, ca să îl bată. Sau măcar să scrie pe el cine l-a făcut și unde poate fi găsit pentru a fi bătut.

„Futu-ți morții și răniții de calculator”, bombăni Dorin, uitându-se la procesorul din mâna lui. Era așa de mic și fragil. Nici n-aveai ce bate la el. Așa că îi trase o flegmă și se pregăti să îl spargă cu cheia franceză. Procesorul, pervers al dracului, alunecă pe flegmă și dispăru în întunericul unei aerisiri cu un clinchet metalic. Pentru un moment, Dorin vru să desfacă aerisirea și să termine conflictul. Dar avea alte chestii de făcut și timpul nu era de partea lui.

Ura calculatoarele de orice tip, de când dăduse trei salarii ca să-i ia lu’ fiisu unul, acum 5 ani. „Tată, are toată lumea”. „Am nevoie la şcoală”. „Vreau să mă fac informatician”. Pe dracu. Stătea în faţa lui de cinci ani şi se uita la poze hazlii pe internet. Şi noaptea se auzeau zgomote de labă de la el din cameră. Se făcuse informatician fix cât să găsească unde sunt filmele porno pe internet.  Şi tot el era cu gura mare. „Tată, de ce citeşti aşa de mult Jules Verne? Sunt cărţi pentru copii”. „Tată, dă-mi şi mie 17 milioane să-mi iau tabletă”. 17 milioane. Din salariul lui de nouă.

Un copil tâmpit de 17 ani cu pretenţii. Degeaba i-a arătat în carte cum e sub pământ. Cu marea subterană şi cu dinozaruri care trăiesc acolo. Cu oameni şopârlă şi diamante cât capul. Coşurosul a râs şi i-a arătat pe wikipedia ceva cu plăci tectonice şi magmă. De parcă ştie wikipedia asta mai bine decât Jules Verne ce e sub pământ. Jules Verne era un geniu, în pizda mă-sii de treabă. Măcar atât putea să îşi dea şi el seama, cu cele 10 clase ale lui. Dar ăsta micu dădea ochii peste cap şi râdea superior. De când trecuse a 11-pea avea nişte băşini pe el şi nu uita să îi menţioneze în fiecare conversaţie că are cu o clasă mai mult decât el, ca şi cum asta l-ar face câştigător în orice discuţie. Că are o clasă în plus. Mare chestie. Păi şcoala însemna ceva pe vremea lui, nu ca acum. 10 clase, da. Dar şcoala era şcoală. Astăzi orice prost termină o facultate.

Ca domnul inginer Alexandru Anton şi fixaţiile lui sinistre. Cum ar fi şedinţele zilnice de planificare a muncii, în care explica minim două ore cum să sape o groapă lungă pe sub pământ, folosind cuvinte ca sinergie, outsourcing, training, planning, target, focusat şi prioritizat. Habar n-avea ce înseamnă cuvintele alea dar era sigur că existau nişte cuvinte româneşti la fel de bune pentru exprimatul aceloraşi idei. „Dorin, nu te mai apropia de utilaj pentru că nu ai pregătirea necesară”. „Dorin, panoul de control al utilajului de foraj Sfânta Varvara poate fi atins doar de ingineri” , „Dorin, nu mai citi Jules Verne în timpul programului de lucru” „Dorin, te rog să mi te adresezi cu domnule inginer, că nu am fost colegi de facultate, să ne tragem de şireturi”. Avea 26 de ani. El avea 50. Era mai aproape de fii-su ca vârstă decât de el şi tot el trebuia să folosească pluralul politicos.

Singurul tolerabil de pe tot şantierul era Vasile. Vasile ştia care-i treaba. Zâmbea frumos la toată lumea, dădea din cap afirmativ şi se ascundea într-un colţ, cu un bidon de doi litri de bere, pe care-l dădea pe gât, după care îl folosea ca pernă. Vasile era perfect adaptat pentru lumea asta de la suprafaţă. El nu. El avea un copil antipatic, o nevastă antipatică, un şef antipatic şi o viaţă de rahat. Viaţa lui nu era aici. Era în centrul pământului. Cu diamante cât capul şi oameni şopârlă.

 

reff

Porni motorul şi utilajul Sfânta Varvara începu să toarcă ca o pisică de metal. Restul erau în pauză de masă. Probabil l-au auzit, dar deja era prea târziu. Freza pornise. O să fie din nou întârzieri la metroul din Drumul Taberei fără Sfânta Varvara,  se gândi el. Dar era ok. Nu e ca şi cum s-ar fi aşteptat cineva să fie vreodată gata staţia aia de metrou. Dorin tură motorul la maxim şi trase de manetă. Era în sfârşit singur. În ciuda zgomotului infernal, la el în cap era în sfârşist linişte. Maşinăria de aproape 20 de tone se scurgea lent, pe sub pământ încercând să-şi ajusteze înclinarea la 50 de grade.  Nu avea ferestre. Doar o cameră etanşă şi un bec roşu, fad, dar Dorin îşi închise ochii şi îşi imagină lumea feerică şi magică de sub pământ, unde urma să ajungă. Se ducea în jos dar viaţa lui nu avea unde să se ducă decât în sus.

Deodată auzi un râgâit şi un miros de salam şi bere îi învadă nările. O siluetă se mişcă în colţ, de unde se făcuse una cu întunericul.

-Bă, da am băut nasol rău, că simt podeaua înclinată la 50 de grade.

Era doar Vasile.

II

 

 

Suspectul își adună ochelarii de pe jos cu o mână tremurândă.

– Eu zic că n-are rost să ți-i pui pe ochi, că cel mai probabil îți mai fut una foarte curând.

– Nu puteți să mă tratați în așa hal! Sunt un inginer! Până la urmă cine sunteți voi? Ce autoritate aveți?

Și evident ochelarii îi zburară iar de pe față.1508183_1460299714193657_1105512683_n

-Domnul tăcut din colț este domnul Coman iar eu sunt domnul Buzoianu. Suntem de la nute.
– Ce e aia nute? întrebă inginerul Alexandru Anton, cu un glas pierdut.
Nu te fute pe tine grija de unde suntem noi, de acolo suntem, completă Buzoianu gluma lui proastă, pe care o făcea mereu când bătea pe cineva.

Coman zâmbi politicos spre omul speriat, ca de la ochelarist la ochelarist. Pe el nu-l pleznise niciodată cineva de să-i zboare ochelarii. Nu lăsase niciodată o situație să ajungă până acolo. Își propti o țigară în gură și o strânse bine între buzele subțiri și vineții, de parcă ar fi vrut să o sugrume. Se se întoarse la dosarele lui. Undeva, ceva nu avea sens. Doi muncitori simpli, cu zece clase, au reușit să fure și să reprogrameze un utilaj de forat cu un procesor atât de complex încât nici hackerii Agenției nu au reușit să-l spargă la simulări. Avea nouă sisteme de criptare. Era evident că erau niște agenți sub acoperire. Niște agenți geniali. Dar ai cui? Îi ajuta cineva din exterior? Și de când dura șarada asta? Dacă te uitai pe biogragfia lor, nu ai fi bănuit aproape nimic.

Dorin Dumitriu, 50 de ani, turnător-formator calificat, din Popești-Leordeni. Muncește în construcții în București de la vârsta de 19 ani și se întoarce acasă doar în weekend. În rest locuiește pe șantier. Îi place să mănânce dacă are ce și să doarmă dacă are când. Un fiu, 17 ani, mediocru și o nevastă care se fute cu vecinul uneori, când el e la muncă. Fără cazier. Nu a ieșit în viața lui din țară sau de pe raza județului Ilfov. Inofensiv din povestirile tuturor cunoscuților.

Vasile Guțulan, 37 de ani, muncitor la negru. Fără familie. Omul e un mister învăluit într-o enigmă. Nici o slujbă stabilă în viața lui. Apare în evidența poliției o singură dată, în 2002, când a fost arestat în Monaco, pentru escrocherie. Împreună cu o rețea de balcanici, închiriau apartamente de lux cu slăbiciuni la sistemul electric și se electrocutau intenționat, încercând să dea proprietarii în judecată pentru vătămare din neglijență. Teribilă agerime soldată cu trei morți și absolut zero procese câștigate. Nu a fost văzut niciodată în absența unei sticle. Nici măcar accidental. Părea totul prea cusut cu ață albă să fie adevărat. Sigur el era creierul din spatele operațiunii.

– Sincer acum. E un șantier din România.Se fură. Ok, nimeni nu a mai furat un utilaj de forat de 20 de tone, în valoare de 7 milioane de dolari, dar cineva trebuia să o facă. Pentru că e România, în pizda mă-sii de treabă! Trebuia să se întâmple și asta! Acum vă rog frumos, nu mă mai loviți, nu văd care e problema. Până la urmă, era asigurat! bâigui pe diferite tonalități șeful de șantier, ing. Alexandru Anton.

Buzoianu își dădu o palmă peste frunte apoi îi dădu inginerului o palmă peste bot.

– Mă idiotule, tu chiar crezi că ne pasă de utilaj? În cât timp poate fi gata Sfânta Filofteea, pentru a porni în urmărire?.

– aîa pbm

– Mai tare că îți fut una de-ți aduni ochelarii din esofag.

Anton tuși scurt.

– Am spus că aia ar fi o problemă. Sfânta Filofteea nu există.

Foarte calm, Buzoianu își scoase telefonul din buzunar și butonă puțin. Apoi adună ochelarii inginerului de pe jos și îi propti pe chipul lui puțin boțit de palme.

– Citește!

– Pe care?

– Mă, tu ești glumeț cu mine? Oricare. Ia un ziar la întâmplare din listă și citește titlul. Că a fost în toate.

– „Cele două utilaje care vor săpa magistrala de metrou Drumul Taberei au fost botezate Sfânta Varvara și Sfânta Filofteea”

Considerând că întrebarea se putea subînțelege, Buzoianu o punctă doar cu o palmă peste ochi.

– Stai mă, nu mai da! schelălăi Anton, chircindu-se într-un colț. Lasă-mă să explic. Sfânta Filofteea nu a existat niciodată. Adică a existat doar pe hârtie. Așa a venit ordinul de la minister. Să cumpărăm un singur utilaj și să trecem pe hârtie două. Să se piardă pe drum 7 milioane de la buget. Te rog io, nu mai da, că nu e vina mea! Dacă nu o făceam, mă dădeau ăștia afară! Tu știi ce greu e să-ți găsești de muncă la 26 de ani, ca inginer?

– Păi și toate articolele? Cu poze, cu botezul, cu utilajele la muncă? Nu cred că i-ați plătit pe toți jurnaliștii.

– Plătit? În 2014? Tu știi ce e în presă? Presa a murit. Au rămas acolo doar oamenii prea proști să mai facă altceva. Au salarii mai mici decât un paznic de noapte. Le-am dat niște fursecuri, i-am plimbat în cerc, le-am arătat de două ori același utilaj și asta a fost.

Buzoianu oftă lung și se uită spre Coman.

– Înseamnă că trebuie să trecem la planul B.

– Plan B? Ce plan B? se bulbucă Anton, nedumerit. Dă-i în mă-sa de imbecili. Au vrut să se ducă sub pământ, să se ducă. Să sape până li se termină bateria și să crape acolo. Utilajul e asigurat, de ei doi nu îi pasă nimănui. Care e problema? Ce pot face doi idioți care s-au îngropat singuri?

Coman se ridică de jos și își aranjă cravata. Vorbi cu o voce foarte groasă, pentru un om atât de mic și firav.

– Domnule Alexandru Anton. Se pare că dumneavoastră nu ați citit Jules Verne.

III

 

 

-Bă, da am băut nasol rău, că simt podeaua înclinată la 50 de grade.

Primul lucru care trecu prin mintea lui Vasile fu panica. Capul îl durea îngrozitor. Băuse doar o sticlă de Unirea şi a doua era neîncepută. Nu avea cum să fie în aşa hal de înclinat de la alcool. Exista o singură explicaţie. Făcuse în sfârşit ciroză, ficatul lui nu mai procesa cum trebuie alcoolul şi capul încasa înclinări mai mari decât trebuie.

– Da, tot repeți asta. 50 de grade. Fix aici ți-ai găsit să ațipești, în pizda mă-tii, pe mașina mea?

Dorin era din nou uimit. Auzise de puterea de autist al lui Vasile de a estima alcoolemia în funcţie de cât de înclinat se simte. Oamenii spuneau că o căpătase după accident. Dar până în momentul acela crezuse că e doar un mit. Ar putea fi, totuşi, util.

– Era liniște și întuneric. Și nu e mașina ta. E Varvara. Şi nu se înclină la 50 de grade.

– Am furat-o şi i-am scos căcăreaza aia din calculator. Sunt un pirat subteran. Mergem să căutăm diamante cât capul, ca în cărţile lui Jules Verne! îi răspunse Dorin plictisit, de parcă avea replica repetată.

Deci nu avea ciroză. Asta era bine. Vasile se ridică în fund. Simţea ceva ud pe cap. Se uită speriat la a doua sticlă de Unirea. Era intactă.

– Păi foarte frumos. Cobor şi eu la prima, dacă nu te superi.

– Suntem la 5 km sub pământ deja. Ce treabă am io că bagi somn în utilaj în timpul orelor de muncă? Nu trebuia să fii aici. Asta e situaţia, mergem spre centrul pământului.

– Atunci bagă și tu niște marșalier, că eu nu-s genul explorator.

Vasile se ridică în picioare şi dădu să se apropie de panoul de control. Ceva luci în mâna lui Dorin şi Vasile simţi o durere cruntă în tâmplă. Avu un sentiment puternic de deja-vu în timp ce îşi pierdu conştienţa.

 

1888484_524778594305017_483185960_n

************************

– Bă da…

– Ştiu, suntem înclinaţi la 50 de grade, ai băut nasol rău. Uite care-i treaba. Eu m-am săturat să-ţi dau în cap cu cheia asta franceză din două în două ore. Au trecut deja două zile. Mi-e prea foame, nu îmi pasă.

– Nu suntem înclinaţi la 50 de grade. Ceva e ciudat. mormăi Vasile, frecându-se la cap.

Ceva într-adevăr era diferit. Zgomotul de forat, monoton şi puternic al utilajului încetase. După două zile, Dorin oricum nu-l mai auzea. Probabil a scăzut încet, până la linişte completă în mai multe ore. Totuşi, nimic nu se schimbase în direcţie şi viteză, după cum spuneau atât instrumentele de bord cât şi podeaua. Utilajul începu să accelereze. Se auzea un foşnet indescifrabil. Ca de vânt şi valuri.

Dorin văzu sticla de Unirea cum pluteşte în mijlocul camerei. Întinse mâna spre ea. Şi atunci, Sfânta Varvara începu să se învârta ca un titirez. Agăţat de o bară şi fâlfâind ca o batistă udă, Dorin îl privi pe Vasile ghemuit, în poziţie fetală, cum se loveşte de toţi pereţii ca o minge de pinball. Şi atunci karma luă decizia că e şi rândul lui Dorin să încerce somnul dulce al traumatismului cranio-cerebral. Nici măcar nu încercă să se ferească atunci când sticla de coniac îl lovi în moalele capului, spărgându-se. Închise ochii şi se calmă. Nu mai dormise de aproape trei zile.

 

IV
Se trezi cu ceva cald şi umed pe frunte.

– Ce pizda mă-tii faci?

Vasile îl lingea pe cap.

– S-a uscat. S-a dus tot alcoolul.

Vasile icnea mai mult decât vorbea. Era palid, transpirat şi plin de vânătăi. Părul negru și cam netuns îi stătea lipit de cap în unghiuri ciudate. Arăta ridicol dar cu siguranță va fi freza verii în unul dintre următorii 10 ani. Dar Vasile nu părea genul de om care să o popularizeze. Se târî într-un colţ şi începu să geamă. Părea pe moarte. Într-un fel era de aşteptat. Dorin îşi luase la el nişte ciocolată şi apă. Vasile nu consumase decât chei franceze în cap în ultimele zile.

– Ce faci bă, mori? întrebă Dorin, vag îngrijorat. Doar vag. Era totuși vina lui. Se încruntă și mai tare și sprâncenele lui gri coborâră în unghiuri drepte, ca o streașină.

– Nu. E delirium tremens, gemu Vasile, zbătând scurt din picioare, ca un spânzurat.

– Ca-n melodia Loredanei?

Melodia era proastă, dar nu suna a ceva rău.

– Nu. E sevrajul de la alcool. Aşa se cheamă. De la accident n-a trecut zi fără să beau, în afară de astea.

Era suspect Vasile ăsta. Prea știa el multe cuvinte. Dorin se ridică în picioare şi se clătină până la panoul de control. Acolo simţi că se prăbuşeşte iar, dar pe interior. Aparatul de forat era pus la 50 de grade în sus şi maneta lipsea. Şi într-adevăr, îşi dădu seama cu picioarele lui că urcă.

– Nu te uita după manetă că am deschis trapa şi am aruncat-o, reuşi să bolborosească Vasile, zvârcolindu-se pe jos.

– Ce-ai făcut mă, animalule? Urcăm? După atâta muncă şi chin, urcăm? Pentru asta am furat eu Sfânta Varvara? Să ajung în Bulgaria?

Dorin vru să se ducă să îl calce pe gât pe beţiv dar deja nu mai avea sens. Fără manetă oricum nu avea cum să mai schimbe traiectoria vehiculului. Era prea obosit. Prea nemâncat. Prea lovit în cap. Şi hotărî să se lase bătut. N-a fost să fie. A încercat. Chiar a încercat. Se prăbuşi lîngă Vasile şi închise ochii. Îşi imagină că iese din pământ fix la Nisipurile de Aur. Că e vară. Că vinde utilajul la bulgari şi-şi ia o cameră la hotel şi o târfă cu ceafa lată.

– Nu urcăm. Nu urcăm. Coborâm. Coborâm în sus! îl auzi el, ca prin vis, pe Vasile cum mormăie.

1010972_524778497638360_673189634_n

 

***************************

Vasile se trezi cu capul în apă. Bău cu o poftă cu care nu mai băuse în viaţa lui ceva fără alcool. Ducea la gură cu o mână tremurată. Scăpa printre degete apa şi le lingea, să prindă picături. Abia-şi vedea mâna în lumina difuză. Apa reflecta o faţă palidă şi suptă de om îmbătrânit, cu început de barbă. Deasupra o boltă stâncoasă, cu nişte ţurţuri de piatră. Mai văzuse el de-ăia. La peştera Muierii. Erau stalagmite. Sau stalactite. Unele dintre ele. Oricum erau acelaşi căcat. Importantă era perspectiva. Era într-o peşteră.

Silueta Sfintei Varvara, ieşită pe jumătate de sub pământ lăsa o umbră peste el. Lângă, Dorin se uita în zare. Tăcut. Lumina apusului lăsa umbre printre ridurile lui. Nici măcar nu era așa de bătrân, dar încruntarea aia permanentă îi făcea fruntea încrețită ca un coi în apa mării.

– Te-am târât până la apă, să nu zici că-s muist, reflectă Dorin, cu o lucire de adolescent în priviri.

Şi atunci Vasile se întoarse spre lumină. Nu era soarele apusului, cum se aştepta. Peştera se mărea în faţă de nu i se vedea capătul. Părea rotundă. În centru, turnuri ca de sticlă colorată, înalte cât blocurile cu 10 etaje se unduiau şi se întortocheau, încercând să atingă tavanul. Lumina pornea din ele, de parcă sticla însăşi strălucea. Apoi văzu nişte forme mici cum se apropie. Tot ce putu distinge cu privirea lui înceţoşată fu că au maxim jumătate de metru. Şi atunci oftă.

– Ştii, faza critică la delirium tremens se manifestă, de obicei, prin halucinaţii cu pitici care te atacă.

Vasile avea un limbaj destul de elevat pentru un muncitor necalificat, constată Dorin. Uneori îi era greu să înţeleagă ce vrea să zică. Dar nu era nici el prost. Îl citise totuşi pe Jules Verne.

– Nu ți se năzare. Îi văd şi eu.

 

V

Fiinţele peşterii se apropiau cu un bolborosit ciudat. Nu venea de la ele. Doar îi chiorăiau maţele lui Dorin. Cele cinci creaturi erau foarte greu de descris. Trebuia să fii acolo sau să fii foarte bun la metafore ca să eviţi a spune că arătau ca nişte ciuperci cu mâini şi picioare. Un corp cilindric, de vreo jumătate de metru, cu o pălărie rotundă şi colorată în loc de cap. Două mâini şi două picioare gumoase, terminate în trei degete groase ca nişte cremwurşti. Nu aveau nici un organ de simţ vizibil. Dorin nu înţelegea clar ce vede, dar nu avea nevoie. Pentru că în caz de pericol, avea o cheie franceză.

Ăştia-s oameni ciupercă?! întrebă sau afirmă Vasile.

Mă întrebi sau îmi zici? Că nu-mi dau seama. Dorin se sui pe Varvara, strângând bine cheia franceză în mâna dreapta. Nu păreau capabili să sară, cu picioarele ăla scurte şi gumoase. Abia îşi ţineau echilibrul. Dar niciodată nu strica să fii precaut când te întâlneşti cu specii noi. Asta o învăţase din Star Trek.

Când tot ce ai e o cheie franceză, orice lucru pare bun de lovit cu o cheie franceză, oftă Vasile, întristat de violenţa lui Dorin. El era pacifist. Se apropie de un om-ciupercă şi îl atinse cu degetul pe pălărie. Acesta se bălăbăni puţin şi se echilibră la loc. -Uite! Sunt prietenoşi!

https://www.facebook.com/virlanpaul

https://www.facebook.com/virlanpaul

 

Mai mult erau nepăsători. Sau incapabili să îi observe. Oamenii-ciupercă trecură pe lângă Vasile şi se aliniară pe malul apei. Un jet subtire de lichid ţâşni dintr-o gaură minusculă dintre membrele lor anterioare.

Bă, am impresia că făceai gargară cu pișat de de-ăștia mai devreme, rânji Dorin, fără să dea drumul din mână la cheia franceză.

Vasile ridică din umeri. Şi ce dacă era pişat de om ciupercă? Avea gust de apă, ţinea de sete. Scârba e o stare de spirit. Ciupercoşii terminară rapid treaba şi porniră înapoi spre spiralele de sticlă luminoasă, bălăbănindu-se pe nisipul galben. Aveau un mod ciudat de a merge, ca nişte copii care s-au căcat în pantaloni. Cei doi muncitori îi urmară, tăcuţi, bălăbănindu-se de foame.

Peştera avea forma unui dom cu raza unui oraș mic. Să fi avut vreo 3-4 km dintr-un capăt în altul şi cam 100 de metri înălţime în mijloc, unde se afla construcţia cristalină. Pe jos, piatra era acoperită cu un strat de nisip fin, mai adânc decât braţul unui om. Alte forme de viaţă, în afară de cei aproximativ 200 de oameni-ciupercă adunaţi în jurul structurii fosforescente nu păreau a exista în toată peştera. Nici măcar cea mai mică plantă.

Construcţia cristalină era mult mai uimitoare de aproape decât şi-ar fi putut Dorin imagina. Scări subţiri sfidau arhitectura clasică, intersectându-se în aer cu jgheaburi întortocheate care făceau tirbuşoane şi bucle unul în jurul celuilalt. Arăta ca cel mai complex sistem de tobogane făcut vreodată. Şi asta şi probabil era, constată Dorin cu uimire, urmărind cu privirea un om ciupercă cum se suie pe o scară, cu agilitatea lui de pinguin beat şi se scurge într-un jgheab, alunecând până jos în bucle şi spirale.

Civilizaţia oamenilor ciupercă era absolut fascinantă, observă Dorin, urmărindu-i ore în şir. Se adunau în grupuri mici şi se îngropau jumătate în nisip, formând figuri geometrice simple. Din când în când, unul ieşea din nisip, se urca pe una dintre scările structurii şi se dădea pe un tobogan, ducându-se apoi să se îngroape iar, lângă colegii lui de trib. Şi asta era tot ce făceau. Vasile era atât de impresionat încât aproape îi dădu o lacrimă. Era o civilizaţie perfectă care descoperise fericirea în două lucruri extrem de simple: meditaţia şi datul pe tobogan. Fără drame existenţiale, suferinţă şi incertitudine. Fără nevoi meschine ca mâncat, sex, ierarhie socială. Erau toţi egali în ciuperceala lor.

Dorin se simți invidios și trist. Invidios că nu poate fie și el atât de împăcat ca ei şi tristeţea că va fi nevoit să mănânce un om ciupercă ca să supravieţuiască. Stomacul chiorăia a jale.

 

VI

Dorin încercă să evalueze situaţia treptat. Întîi începu să meargă pe lîngă oamenii ciupercă ca şi cum ar avea o treabă. Îi puse unuia o piedică de-aia, cu vârful pantofului, ca în spatele blocului. Omul ciupercă pică cu pălăria în nisip. Dorin se dădu în spate speriat, neştiind la ce să se aştepte dar, ciupercosul, la fel de paşnic şi nătâng ca până acum, se ridică de jos, continuându-şi existenţa liniştit. Urmă un brânci în grup. Doi oameni ciupercă se loviră unul de altul şi picară ca popicele. Se ridicară de jos la fel de liniştiţi. Şi atunci Dorin înţelese că poate să îşi ducă la capăt abominabilul plan.

Îl evită pe Vasile. Acesta părea înebunit de foame şi resemnat. Făcea o groapă în nisip cu mâna cu cea mai lentă viteză cu care a săpat cineva o groapă în nisip cu mâna în istoria omenirii. Oricum nu părea în stare de ceea ce trebuie făcut. Era prea pacifist.

Stomacul ghiorăia din ce în ce mai tare. Simţea aşa, cum i se înmoaie tot corpul şi îi tremură genunchii. Privirea pica în jos şi parcă de jur împrejur totul era mai ceţos şi întunecos. Îşi lăsă picioarele să-l poarte spre Varvara. Ceva mai târziu se trezi pe malul iazului de lângă locul unde utilajul penetrase peştera. Ăla plin cu posibil pişat de om ciupercă. Şi bău până se potoli durerea de stomac. Chiar nu mai conta natura lichidului. Apoi intră în utilaj. Sticla spată de coniac lucea într-un colţ. Gâtul rămăsese ataşat de un ciob lung şi trinughiular, ca un cuţit de sticlă.

Apoi îi aşteptă. Trei oameni ciupercă veniră să se pişe. Plecară doar doi. Unul era ţinut strâns la piept de Dorin, în timp ce ceilalţi se departară în stilul lor obişnuit de nepăsător. Pumnalul de sticlă intra uşor în omul ciupercă. Ca-n brânză. Se zbătu foarte puţin din mînuţele şi picioruţele lui mici şi gumoase şi muri la fel de liniştit şi nepăsător cum a şi trăit. După încă câteva lovituri, Dorin îi desprinse pălăria de trunchi.

Se gândi puţin. Era posibil ca omul ciupercă să fie otrăvitor. Dar chiar nu mai conta. Cealaltă opţiune era muritul de foame. Sau mâncatul lui Vasile. Şi Dorin încerca să tragă linia la mâncat oameni. Şi Vasile părea la fel de posibil otrăvitor. Dorin muşcă cu nesaţ din vârful trunchiului omului ciupercă. Avea un previzibil gust de ciuperci crude. Chiar nu era rău. Oricum era mult prea tristă situaţia ca să facă nazuri la gust. Ar fi fost chiar nesimţire să se plângă, şi Dorin era multe, dar nesimţit nu.

Jumătate de oră mai târziu târî restul cadavrului în utilaj şi-l acoperi cu hârtii. Vlaga îi revenea în organism. Când ajunsese înapoi, la turnurile de sticlă, grupul de oameni ciupercă şi Vasile, se simţea de-a dreptul energic. Parcă şi inima îi bătea mai tare. Brusc simţi că îi pasă de soarta lui Vasile şi se hotărî să-l salveze. Acesta stătea în fund şi se uita la spirale, cu ochii larg căscaţi.

Bă, știu că n-am făcut bine, dar am omorât un om ciupercă. Altfel muream de foame. Trebuie să mănânci şi tu, începu Dorin, puţin emoţionat.
– Sunt ok, spuse Vasile, zâmbind fără să îşi ia ochii de la spirale.
Acuma na, imi dau seama că nu suntem prieteni, dar eşti singurul om de aici. Nu vreau să mori de foame.
– Sunt sătul, raportă Vasile pe acelaşi ton. Am omorât şi eu un om ciupercă acum o oră. I-am mâncat jumătate de pălărie. Am îngropat restul.
– Dar parcă erai pacifist! exclamă Dorin uimit.
– Doar când sunt sătul, postulă Vasile. Nu te mai uita aşa la mine. Să ştii că mi-a luat ceva să decid dacă să mănânc un om ciupercă sau să te mănânc pe tine.
– Da, dar eu sunt om! protestă Dorin.
– Da, dar ei nu mi-au dat cu cheia franceză în cap în repetate rânduri, contraargumentă Vasile. Oricum nu mai contează. Te-a luat?
– Ce să mă ia?
Şi atunci Dorin observă un detaliu ciudat. Pupilele lui Vasile erau foarte dilatate. Şi capul i se unduia vag, de parcă era făcut din aburi. O lumină radia din el.

– O să te ia. Mamă ce o să te ia! rânji Vasile, capul despărţindu-i-se în mai multe capete. Întoarce-te spre cristal.

Şi Dorin se întoarse spre construcţia cristalină din mijlocul peşterii. Era complet diferită. Radia căldură şi bucurie. Vibra în ritmul Universului. Era cel mai frumos lucru care ar fi putut exista vreodată. Şi spatele minţii îi explodă în culori şi sunete.

1957424_711133012272660_1987251245_n

 

VII

– Dosarul ăsta. Doar nu te așteptai să-l citesc. E atât de gros că dacă mă urc pe el pot să te scuip în cap.

Buzoianu clipi sec. Era o namilă de om.

– Ce te uiți așa la mine? Zi-mi pe scurt ce s-a întâmplat.
– Pe data de…
– Mai pe scurt!

Buzoianu clipi sec din nou. Coman își drese glasul. Omul cu un singur ciorap se lăsă pe spate, în fotoliu, și își propti ambele picioare pe birou. Atât cel fără ciorap cât și cel fără.
– Acum 3 zile, doi muncitori din București au furat utilajul de forat ”Sfânta Varvara”, începu Coman pe un ton foarte calm.
– Sincer, mă doare fix în pulă cum se cheamă utilajul, întrerupse omul cu un singur ciorap, uitându-se la ceas.

Știa cum se termină povestea. În ultimele trei zile primise câteva zeci de alerte de la senzorul planetar. Și nu erau plăcute. Numără în cap secundele. 5 4 3 2 1. O cărămidă roșie, cu un semn mare al exclamării galben și fosforescent se materializă din senin deasupra biroului, spărgând cana cu Garfield de lângă dosar. Cei doi agenți săriră de pe scaun, speriați. Omul cu un singur ciorap nici măcar nu clipi. Cafea i se scurgea în poală. Ridică paralelipipedul de pe birou și le arătă mesajul cretin de pe fața opusă semnului de exclamare: ”Atenție! +2 oameni detectați în lumea interioară”.

Primesc căcaturile astea din jumătate în jumătate de oră de trei zile. Una mi-a stâlcit cactusul de acasă. Tehnic ar trebui să se dematerializeze în câteva luni, dar momentan am debaraua plină cu ele. Lăsați-mă cu detalii cretine. Pe mine mă interesează pentru cine lucrează tipii ăștia doi, continuă el.
– Pentru nimeni, cred, răspunse Coman. Am fost la unul dintre ei acasă. Citește mult Jules Verne și are o viață de căcat. Nu pare prea deștept, din ce spune nevastă-sa. Bănuiesc că a furat utilajul ca să se ducă spre centrul pământului pentru că i s-a părut o idee bună, nu pentru că ar ști ceva.
– Sigur nu mințea nevastă-sa?
– Sigur, rânji Buzoianu. I-am dat un pumn în pizdă înainte de a îi pune întrebări. Nimeni nu minte după ce îi dau un pumn în pizdă.
– Bun. Și celălalt?
– Celălalt e un ciudat. Coman se scărpină în părul lui scurt și blond. Ar putea fi un agent, dar cel mai probabil s-a nimerit accidental în utilaj când l-a furat ăsta, primul.
– Primul adică ăla cu nevasta cu pumnul în pizdă?

 

Buzoianu rânji din nou.
– Da. Dorin Dumitriu îl cheamă.
– Sincer, mă doare fix în pulă cum îl cheamă, pufini omul cu un singur ciorap, frecându-și fruntea cu palmele. Discuția asta îl obosea. Îi privi pe Coman și Buzoianu plictisit, de pe scaunul lui confortabil, printre picioarele proptite pe birou. Pe dreptul avea un ciorap negru, gros, de iarnă. Celălalt era desculț. Simțea briza răcoroasă a aerului condiționat printre degete. Trebuia să-și taie unghiile.

– Măi subalterni, v-am povestit vreodată de ce port doar un singur ciorap?
– Nu, răspunse scurt Coman.
– De fapt, asta e prima oară când ne întâlnim în persoană, completă Buzoianu.
– Sincer, mă doare în pulă dacă v-am mai văzut sau nu. Toți arătați la fel. Credeți că n-am nimic mai bun de făcut decât să țin minte toți angajații? E o agenție globală de monitorizare și prevenire a excursiilor sub pământ! Am foarte mulți angajați în subordine.

De fapt se chema Agenția Globală de Monitorizare și Prevenire a Intruziunilor Subterane, vru Buzoianu să-l corecteze. Și avea doar vreo 500 de angajați. Dar se abținu să-i zică asta, pentru că probabil pe șef îl durea în pulă. Nu părea un om prea competent. De fapt, toată agenția părea organizată la mișto. Dar se plătea bine și tot ce trebuia să facă era să monitorizeze toate săpăturile adânci de pe teritoriul României. Adică multă plimbare, mai nimic de făcut și multe diurne de decontat. Era o slujbă foarte bună pentru un polițist dat afară din poliție. Însă omul din vârf părea cel mai puțin interesat de buna funcționare a întregii operațiuni din toată agenția. Așa că Buzoianu spuse fix ce ar fi spus oricine în situația lui.

– Aveți dreptate, șefu. Continuați cu povestea cu ciorapul.

Omul cu un singur ciorap zâmbi mulțumit.
– E foarte simplu. Ca să îmi aduc aminte încontinuu că fiecare situație poate fi văzută din mai multe puncte de vedere. Deși temperatura aerului e aceeași pentru ambele picioare, uneori la ăsta cu ciorap mi-e numai bine, pe când la ăsta fără mi-e frig. Alteori la ăsta fără ciorap mi-e numai bine și celălalt transpiră și pute. Nu contează cum e obiectiv situația ci care picior ești. Sigur, pare nasol. Sigur, pe partea cealaltă taică-miu primește la fel de multe cărămizi de alertă ca și mine. Poate i-au stâlcit și lui cactusul. N-am de unde să știu că nu l-am mai văzut de 20 de ani și nici nu știu dacă are cactus. Să vă spun un secret. Nu m-a trimis la suprafață că e mare onoare și responsabilitate să fii șeful agenției antigăurit. M-a trimis să scape de mine. Să vă mai spun un secret. Nu sunt incompetent. Știu că pare.

– Nici nu ne-am gândit la asta, șefu, răspunse Buzoianu slugarnic și neîntrebat.

– Ce drăguț din partea ta că vrei să mă pupi în cur, continuă omul cu un singur ciorap. Uite care e faza: mie mi s-au alocat destule resurse încât să conduc agenția asta perfect timp de 100 de ani. Când am venit la suprafață mi s-a dat un diamant cât capul. Nu o să îți vină să crezi cât de multe poți cumpăra cu un diamant cât capul. Doar că intenționat l-am cheltuit aiurea. Intenționat am transformat agenția asta într-un rahat inutil reducând bugetul la 1% din valoarea inițială. Restul de bani i-am cheltuit pe droguri, prostituate și o flotă de elicoptere pe care le ciocnesc în aer deasupra unei insule personale pentru că mi se pare amuzant. Și promovatul lui Jules Verne.

Dacă fălcile ar fi făcut un zgomot când se crăcănează de uimire, tocmai s-ar fi auzit zgomotul ăla. Coman și Buzoianu se uitau bulbucați, cu gurile căscate. Se vedea pe fața lor că încearcă să înțeleagă ceva ce nici măcar nu bănuiau. Coman închise gura primul.

– De ce Jules Verne? bâigui Coman.

– Într-adevăr. De ce Jules Verne? De ce am cheltuit eu miliarde de dolari anual pe promovatul unui autor de mâna a doua pe care sincer, nu ar trebui să-l citească nimeni pentru că scrie foarte prost? Foarte simplu. Pentru că voiam să se ajungă aici. Voiam ca accidental niște idioți să vrea să se ducă spre centrul pământului. Ia să vedem dacă ghicește vreunul dintre voi de ce.

Ochii albastu-spălăciți ai lui Coman luceau. Înțelesese. Buzoianu își prinsese puțin urechile în conspirație.

– Pentru că protocolul spune că dacă oameni trec de senzor și intră în Lumea Interioară, sunteți autorizat să trimiteți un număr egal de oameni după ei pentru a ajuta la aducerea lor înapoi, răspunse Coman, ca la școală.

– Exact! Trecere liberă pentru doi oameni pe jumătate de an! Evident, eu n-am cum să mă duc pentru că sunt exilat și senzorul mă respinge automat, dar ghiciți cine tocmai a câștigat o excursie în interiorul pământului!
– Noi!
Buzoianu se prinsese în sfârșit.

– Ai văzut că nu ești atât de prost precum lasă de înțeles fizicul tău impunător care pare că vrea să compenseze pentru ceva?

– Chiar nu sunt.

– Și care-i planul? întrebă Coman, fără urmă de sentiment pe față.

– Planul e simplu. Vă duceți, adunați niște diamante cât capul și vă întoarceți cu ele. Vă plătesc cât să fiți aranjați pe viață și de restul mă distrez cu elicoptere încă vreo 50 de ani.

– Și cu Dorin și Vasile ce facem?

– Cine?

– Muncitorii.

– Sincer, mă doare în pulă ce faceți cu ei. Trebuie să intrați pe unde au intrat și ei, să pară că îi urmăriți. În rest nu prea mă interesează. Dacă îi găsiți, puteți să îi aduceți înapoi. Dacă nu, nu. E problema lor. Pe mine mă interesează diamantele cât capul. Minim trei.

– Și cu ce ajungem în interior?

– N-aveți voi grijă. Mă ocup eu. Important e să urmăriți același traseu, pentru aparențe.

– Aici ar putea fi o problemă, observă Coman. Au trecut trei zile. Scoarța internă și cea externă s-au desincronizat. Habar n-avem pe unde ar trebui să intrăm ca să urmărim același traseu.

– Știu. Asta e. Așteptăm până se sincronizează la loc.

– Vreo două luni…

– Mare căcat, două luni. Am așteptat 20 ani, mai pot să aștept două luni, încheie omul cu un singur ciorap, luând picioarele de pe birou și întorcându-se cu scaunul, semn că vrea să fie lăsat singur. Aveți și voi timp să vă pregătiți de călătorie.

VIII

Halucinațiile erau intense și lungi. În ele, Vasile călătorea prin toate colțurile universului, pe culoare și dimensiuni nebănuite. Toate simțurile erau interconectate. Culorile aveau gust și mirosurile se auzeau. Oriunde s-ar fi dus însă, construcția cristalină din mijlocul peșterii era tot timpul cu el, radiind pace, iubire și înțelegere. Vedea și reinterpeta toate fricile și dezamăgirile din viața lui. Erau mici și nesemnificatve, comparativ cu spiralele luminoase ce-l îmbrățișau în culori dulci ca niște clopoței.

Când vedeniile se terminau, se trezea transpirat și epuizat. Se târa până la micuțul lac de la marginea peșterii și bea cu nesaț. Luciditatea nu dura mult, pentru că foamea începea să roadă. După golul din stomac de la sfârșit, era clar că durau aproape jumătate de zi. Și culesul de panseluțe era mai dificil decât vânatul de oameni ciupercă. Uneori de vânătoare se ocupa Dorin. Când se trezea, îl găsea tăvălindu-se în vis, cu o jumătate de om ciupercă lângă el. Atunci mânca din el, să nu facă risipă. Dacă se termina, Vasile se ocupa la rândul lui de vânătoare, mâncând și lăsând leșul undeva, la vedere, între ei. Arareori erau lucizi în același timp. Dialogul se repeta. Doar bărbile creșteau. Prima dată când îl văzuse pe Dorin rotofei și păros, Vasile se amuză. Apoi își văzu reflexia în apa clară a lacului. Era la fel de bărbos și rotofei. Trecuseră luni de zile, probabil. Oare de câte ori descoperise cu uimire că trecuseră luni de zile?

– Trebuie să plecăm de aici. Ciupercile astea, nimic nu e real, mormăi Dorin într-unul dintre rarele momente de luciditate simultană.
– Cine ești tu, să zici ce e real sau nu? Aroganță de animal simplu, să ai impresia că realitatea e definită de organele tale de simț, bâigui Vasile, picând în delir.

Și Dorin se încruntă peste barbă. Spre diferență de Vasile, Dorin primea halucinațiile cu încrâncenare. Se vedea din cum se zbătea, sub infulență. Ca și cum s-ar fi opus curentului. Ca și cum ar fi încercat să înoate împotriva Universului care voia să-i arate sensuri. Vasile se lăsa purtat de val, și era cel mai frumos drum pe care mintea lui putea să-l conceapă. Pentru prima oară în ani de zile se simțea liniștit. Viața avea sens. Și nu mai avusese de la accident.

Avea 23 de ani când ajunsese la Monaco, împreună cu o gașcă de tineri găinari visători. Planul fusese făcut chiar de el. Să închirieze garsoniere, să defecteze rețeaua electrică și să se curenteze intenționat, beneficiind de foarte mulți bani din asigurare. Planul a funcționat perfect. Aproape prea perfect. Din fericire, în Monaco, ambulanțele se mișcă repede și l-au scos din moarte clinică în câteva minute. Destul însă să vadă frigul negru și gol de la sfârșitul existenței. Nu era nimic acolo. Nimic nu avea rost. Irelevanța lumii întregi îl lovi surprinzător și brutal ca un dulap noaptea, într-o casă străină. Și se apucă de băut. Dar acum nimicul era cald și plin de înțelepciune. Tot ce știa despre viață era greșit și, în perspectivă, accidentul care-i marcase toată tinerețea și-l făcuse un alcoolic leneș părea irelevant.

– Mai ales că jalea existențială te-a tăiat mai mult de când te-a lăsat gagica aia, în anul trei de facultate, completă Dorin.
– De unde știi? Îmi citești mințile? se panică Vasile. Toboganele de cristal îl învăluiră cu căldură liniștitoare.
Pentru că îți narezi amintirile cu voce tare, ca Ion Creangă. Ieri ziceai de o tipă.
– Nici o tipă. A fost de la accident.
– Dacă repeți asta de multe ori poate o să crezi și tu că a fost de la curentat, nu că te-a lăsat o gagică și 15 ani n-ai mai găsit motiv să trăiești, ca un labagiu trist și leneș care ești. Oricum
, nu contează. Trebuie să plecăm de aici.

Aici, acolo. Totul era peste tot. Dorin chiar nu înțelegea nimic? Universul era o singură particulă suprapusă peste sine. Erau deja în altă parte. În toate părțile.
– Ți-ai prăjit mințile, Vasile. Peștera asta nu-i un loc bun.
E bine aici. Și nu e ca și cum putem pleca undeva. Tunelul prin care am venit e astupat de Varvara, și nu mai are baterie.
– Prin lac
, mormăi Dorin printre dinți. Am găsit un tunel pe sub apă. Am rămas fără aer și m-am întors. Dar mi-am făcut asta.

Avea în mână un fel de bășică, făcută din pielițe de pălărie de oameni ciupercă. Vasile se uită lung și înțelese.
– Și dacă nu duce nicăieri? Dacă e doar apă și ți se termină aerul?
– Asta e. Atunci mă înec. Eu nu mai stau aici.
Mie mi-e bine. Sunt împăcat. Eram împăcat și la suprafață. Îmi plăcea. Acum sunt împăcat și aici. De ce vrei tu mereu să schimbi chestiile? Chiar ești un căcat de om, serios. Dar e ok, sunt împăcat și cu asta. Hai să mai stăm puțin.
– Deja am stat minim două luni, după cât îmi dau eu seama. Și din oamenii ciupercă n-a rămas nici un sfert.

Pe Vasile îl trecu un frig. Se scărpină cu unghii lungi și jegoase în părul năclăit. În peșteră era fericit. Un uter mare care-i dădea hrană, protecție și înțelegere.
– Du-te tu. Eu nu-s încă gata să mă nasc. Poate vin mai încolo.

Dorin mormăi dezaprobator, dar se vedea că o parte din el înțelese. Îi dădu mâna ca un frate și plecă pe cărarea lui, în acest drum ciudat în care îi aruncase pe amândoi. Dorin avea nevoie să-și găsească locul și cu siguranță nu era aici, în peșteră. Probabil nu era nicăieri. Merse cu el până la apă și-l văzu cum sare în ea, fără ezitare. Îl așteptă pe mal zile, poate săptămâni, fără nici un semn. Așa că se întoarse înapoi la construcția cristalină și cei câțiva oameni ciupercă rămași, ce-și continuau viața nestingheriți de decimarea constantă a speciei lor.

Vasile era singur dar nu simțea nici măcar o clipă singurătatea.

IX

Pluteau lent pe sub pământ într-un cub rotunjit la colțuri de mărimea unei băi de garsonieră. Era făcut din ceva subțire și transparent. Ca o bulă de săpun. Sau cel mai bun prezervativ din lume. Nu stăteau direct pe cub. Ci pe o platformă ceva mai mică. Cam cât o baie de garsonieră într-un cartier nasol. Avea două scaune mici și un joystick suspendat în aer undeva la mijloc între ei și bagaje..Membrana era tare și rece la atingere. Pământul nu-i opunea nici o rezistență vehiculului. Trecea prin el ca o fantomă, lăsându-l intact în spate.

– Mă întreb unde se duce tot pământul ăla cât trecem noi prin el, mormăi Buzoianu, uitându-se la sol cum se topește pe peretele din față a cubului și reapare pe cel din spate. Oare cum funcționează?

– Exact ca telefonul mobil.

Coman avea chef de glume. Zâmbea rar de obicei. Dar de când le ridicaseră restricția la informații despre lumea interioară zâmbea mai tot timpul. Citea și zâmbea. Chiar și acum, când pământul se topea și reapărea în fața lui, era cu nasul intr-un teanc de notițe. Și cu un zâmbet tâmp pe meclă.

– Cum adică, bă, ca telefonul mobil? se oțărî Buzoianu. Nu era genul de om care ținea la glume. Era genul de om care pocnește glumeți.

– Păi știi cum funcționează telefonul mobil?

– Ei, nu chiar în amănunt.

– Și te-ai minunat prima oară, după care nu te-ai chinuit prea tare să afli, te-ai plictisit de minunat și l-ai luat ca atare. Fă la fel și cu asta, dar arde rapid etapa cu minunatul. Coman își propti o țigară în colțul gurii. Creează un câmp și moleculele din interiorul lui nu interacționează electromagnetic cu ălea din afară, pizda mă-sii. Scria prin dosare pe undeva, dacă te oboseai să citești.

– Sper că n-ai de gând să aprinzi aia în căcăreaza asta mică.

– Tu măcar ai citit prin dosare? Te-ai documentat așa, temeinic pentru misiunea asta într-o lume complet nouă? Coman luă țigara în mână și se uită lung la ea. O aprind când se schimbă priveliștea.

– Da, așa, în mare. Nu-s eu cu cititul. Eu doar pocnesc pe cine trebuie.

Pământul deveni mai negru și mai dens. Părea ud. Coman își aprinse țigara. Buzoianu îi dădu o palmă prietenască peste bot. Țigara zbură spre imensitatea albastră care se întindea în toate direcțiile, oprindu-se pe peretele bulei subțiri care îi despărțea de ocean. Buzoianu căscă gura ca prostul. Erau sub apă. Lumina firavă a năvuței lor pătrundea cîțiva metri în abis.

– Oceanul interior. Stratul de apă dintre prima și a doua scoarță. Are vreo 5 kilometri adâncime. La jumătate, gravitația se inversează, punct din care „urcăm” spre scoarța internă, turui Coman monoton, ca un ghid turistic, scoțându-și cureaua. Se apropiau de senzorul planetar.

Buzoinau se așeză pe scaun. Arăta covârșitor. Să fii sub atâta apă unde nimic viu nu a înotat vreodată. Un ecran apăru pe peretele din față. Literele aveau același font ca și mesajele de pe cărămizi, observă acesta. Avea o pasiune pentru fonturi.

Funcțiile cerebrale a 2 oameni detectate în vehicul. Bine ați venit în lumea interioară. Prezența dumneavoastră într-un vehicul autorizat a fost semnalată la autorități. Sunteți invitați să treceți bariera gravitațională”.

Birocrație, se gândi Buzoianu. Îi plăcea birocrația. Era ceva simplu de înțeles și care enerva oameni. Normal că îi plăcea. Sigur, nu înțelegea el care-i marea problemă cu doi oameni în plus pe partea cealaltă de senzo, dar dacă cineva făcuse regula asta, trebuia să aibă el un motiv. Cureaua din jurul gâtului fu în schimb o surpriză. Icni și se scutură, dar omul mic și slab din cârca lui îl încălecase ca pe un taur și stătea lipit de el, să nu fie smuls. Cureaua se strângea mai tare și Buzoianu simți cum i se duce tot sângele în ochi. Plămânii trăgeau cu disperare, căutând orice moleculă de aer. Primi un șut în spatele genunchiului. Căzu. Îl apucă pe Coman de gât dar mâna nu mai avea vlagă. Degetele erau spaghete ude.

– Băi, îmi pare rău. Dar stai liniștit. Am un plan. Nu te mai zbate. Serios, șopti Coman, strângând de curea cu ambele mâini.

Gândul i se înnegri. Se înecă sub apă, fără apă. Coman se ridică de pe colegul lui, calm. Arăta ca o gorilă tranchilizată. Solid om, dar zero mobilitate. Și prost făcut grămadă. Ecranul se schimbă.

Funcțiile cerebrale a 1 om detectate în vehicul. Bine ați venit în lumea interioară. Prezența dumneavoastră într-un vehicul autorizat a fost semnalată la autorități. Sunteți invitat să treceți bariera gravitațională”.

Atinse imaginea cu mâna. Fereastra dispăru și în locul ei apăru una foarte mult scris. Dădu până la ultima pagină și bifă căsuța de acceptare a termenilor și condițiilor fără să o citească. Era foarte, foarte lungă, și chiar nu avea timp. Vehiculul porni singur, rotindu-se de la sine în punctul în care gravitația se inversează. Era foarte isteț. Un minut mai târziu ecranul dispăru. Era deja în afara razei senzorului. Se aplecă peste Buzoianu și îi puse mâna la gât. Nu respira dar avea încă puls. Îi dădu fostului milițian capul pătrat și umflat pe spate. Suflă în el ca într-un cimpoi, încercând să nu se gândească la faptul că sărută un bărbat. Nu era sigur că o să funcționeze, dar trebuia să incerce. Exista oricum și planul B.

*************

Dorin scoase capul de sub apă. Urcase printr-un tunel de rocă, strâmt și inundat până când rămăsese fără aer în balon. Apoi până rămăsese fără aer în plămâni. Apoi încă puțin. Era din nou într-o peșteră, dar diferită. Mică. Și cu lumină naturală în zare. Un miros de iarbă și copaci îi inundă nările. Uitase cum miroase vegetația, viața, în lunile petrecute sub pământ, în peștera ciudată a oamenilor ciupercă. Era bărbos, grăsun și slăbit, dar era viu. Și era vesel. Pentru că din nou a scăpat dintr-o situație care nu părea să aibă scăpare. Pentru că el e Dorin și face ce vrea pula lui. Și asta îl mulțumea. Venea și un miros de mâncare. Mâncare adevărată, nu ciuperci.

Ieși din peșteră într-o poiană. Soarele lucea prietenos pe cer. Era ciudat, într-un fel. Părea mai aproape. Dar mai slab într-un fel. Trei luni fără soare și deja nu-l mai recunoști, se gândi el. Era într-un fel de vale între munți. Solul urca lin în față cât vedeai cu ochii până se pierdea în ceață și nori, undeva, la o distanță și înălțime imposibil de mare. Se întoarse în direcția opusă și suflarea i se opri pentru un moment. Un val imens, un tsunami ce se unea cu cerul acoperea un sfert din câmpul lui vizual, gata să cadă și să înghită tot. Dar nu cădea. Era liniștit și vremea era senină. În depărtare se vedea chiar o bărcuță cum urcă imposibil pe zidul de apă care tot nu cade. Și atunci o explicație îi trecu prin minte. O explicație imposibilă dar singura care avea momentan sens. Nu ieșise la suprafață. Era încă în interiorul pământului.Era lipit de scoarță, pe partea cealaltă a scoarței și soarele ăla era centrul Pământului. Pe partea asta curbura se vedea invers. Lucrurile nu se pierdeau in jos, în zare, ci urcau. Nu era deloc șocat. Și nici măcar asta nu-l șoca. Probabil după câte văzuse în ultimul timp, devenise imun la șocat.

Mirosea a grătar. Se uită atent printre copaci. Într-adevăr, niște oameni făceau un grătar la o aruncătură de băț mai încolo. Nu se vedeau bine dar păreau grași. Se îndreptă spre ei.

****************************

Valentin Buzoianu se trezi cu capul în nisip. Dădu să țipe, dar gâtul îl durea îngrozitor. Parcă felase un cactus după ce fumase fără filtru. În dreapta lui se afla o mașinărie imensă, cât un autobuz, cu un burghiu conic în vârf. Nu putea fi decât Sfânta Varvara. O găsise. În stânga peșteră, nisip, și un castel cristalin și luminos. Se ridică în capul oaselor. O pagină din carnețelul ăla enervant pe care Coman îl căra peste tot cu el era proptită în fața lui, cu o piatră.

Am păcălit senzorul planetar. A înregistrat doar un om trecând. Nu mi-a plăcut să te sugrum ca pe un porc, dar era necesar. Acum te gândești că o să mă găsești și o să-mi rupi capul, dar nu o să mă găsești. Am luat liftul planetar. O să mă pierd puțin, după care ți-l trimit înapoi, așa că nu te îndepărta prea tare de Varvara. E inutil de lent în spațiu deschis, nu am nevoie de el. Tu o să continui misiunea. Iar când o să te întrebe șeful, o să îi spui că am murit pe drum, înainte de a trece de senzor. Pentru că nu vrei să afle și alți oameni că te-am gâtuit ca pe un porc. Și pentru că nu vrei să cauți trei oameni, în loc de doi. Oricum, ar trebui să îi găsești ușor. Eu le-am găsit utilajul. Fă și tu restul de treabă. Sau faci ce vrei. Locul ăsta e mult prea fascinant ca să pierd timpul căutând muncitori și diamante cât capul. Ești un idiot. Trebuia să citești dosarele alea.

Fostul tău coleg, Constantin Coman.”

Buzoianu se ridică nervos de la pământ și dădu cu șutul în Varvara. Ecoul metalic răsună în toată peștera.

***

Comentarii (70)

  • Anca spune:

    Sunt prea entuziasmata ca sa mai scriu ceva cu sens :D

    • crocoy spune:

      esti prosta…ha ha ha….te-ai udat toata ….ha ha ha ha ha

      • Anca spune:

        ha ha ha ..ha ha ha ha ha

  • closcutz spune:

    Facea o statie de metrou in Iad forand la unghiul ala

  • bublina spune:

    suuuuuperb!

  • Teo spune:

    Ar trebui sa faci o carte

  • adi spune:

    genial!

  • CURCUBEUPUFOS spune:

    oricum metroul din drumu’ taberei e un mit urban

    • torsu ma-tii spune:

      o arzi peste de banc prost

  • Mihai spune:

    am ras!
    sa traiesti!

    • Dan spune:

      Si eu. Sa traiesti

  • Alexandra spune:

    O sa iasa pe undeva prin Pacific si inunda statia de metrou

  • Mishu05 spune:

    Bravo ma ! Mare scriitor esti !

  • Gigi Top spune:

    Mai bine tragi de tine sa scrii ( si sa termini ) FSCPT.

  • zedicus spune:

    chiar nu am inteles de ce i-au dat unui utilaj numele de „Sfanta” Varvara ?

  • Conan Varvarul spune:

    N-ai inteles fiindca esti dobitoc/oaca! I-au zis asa pentru ca Varvara era frumoasa.

  • E. Cioran spune:

    Coaie, misto. As porni un kickstarter sa cautam intraterestri

  • ion spune:

    e praf bobonete

  • Cosmin spune:

    Auzise cand era mai mic; ca sapand cu un unghi de 50 de grade; ajungi in sfarsit de partea cealalta a pamantului, parca in 20 de mii leghe sub mari. Planuise toata viata momentul asta, inca de la sfarsitul celor 10 clase cand s-a inscris la scoala de soferi profesionisti. Asta era planul B, stia ca posibilitati nu avea sa ajunga in posesia unui glob, avion sau altor obiecte zburatoare. Asa ar fii fost usor, fix in 40 de zile ar fi facut un semiocol al lumii.
    30 de ani de asteptare. 30 de ani visand si ascunzand, toti atatia ani de viata paralela. Acum era momentul. Scapase de piunitul de la bord; de inginerul insuportabil. Avea cale libera spre opusul lumii.
    Ii statea in drum doar Vasile.

    • Bleahy spune:

      taci ma prostule si lasa-l pe radu sa isi scrie chestiile. esti tu istet, du-te si fa-ti site si scrie ce vrei, nu te baga pe radu

    • geox spune:

      invata sa conjugi verbul „a fi”.

  • Cristi spune:

    bine, dar Florin Salam unde e?

  • Lucian spune:

    de fapt asta era Florin Salam intr-un unives paralel

  • gigidormeza spune:

    florin salam e jules verne :))

  • gigidormeza spune:

    btw vrem si continarea ca e tare rau :))

  • Gheo spune:

    Dorin. De la Darwin. Evolutie prin comotie.
    Vasile e redundant, da-l bolii.

  • hazbizarai spune:

    Coaie, unghi de 50°, faţă de ce?

    • Radu Post author spune:

      esti prost? oare fata de ce? cand mergi pe un drum inclinat si iti apare pe sosea semn de-ala ca e inclinat la 20 de grade, 20 de grade fata de ce?

      hai ca poti sa iti raspunzi si singur.

      • hazbizarai spune:

        Coaie, mai bine nu răspundeai. Eu oricum te apreciez. Şterge la moderare, te rog.

        • krakilla spune:

          Fata de unghi de 0°, coaie! Uite cat de multe poti invata pe internet!

      • geox spune:

        nu exista semne rutiere cu inclinatii in grade. alea sunt in procente si 20% inclinatie inseamna ca daca intre punctul A si B e o distanta de 100 de mentri, atunci diferenta de nivel dintre cele doua puncte e de 20 de metri.

        • Radu Post author spune:

          ma rog, irelevant. ma refeream la inclinare fata de orizontala. era evident. ce zici tu nu schimba nimic.

  • Carebear spune:

    Copil prost, cum sa dai 17 milioane pe o tableta… toata lumea stie ca alea bune sunt peste 25.

  • Vrajeala spune:

    Peste cateva saptamani, singur cu mainile ridicate spre becul rosu, pe gura ii iesise o rugaciune. Totul mersese,(……………………………………………………………….) dar in sfarsit Dorin trona in Sfanta Varvara si in jur numai pamant care duhnea a diamante. (……………………………………………). Lipsa aerului nu i-a dat nimic de banuit, era prins in vartejul extazului, uitase de nemernicul ala de procesor care nu se agatase asa aiurea, Suleiman Magnificul era pe urmele, bine nu pe ale lui, pe ale prea frumoasei Varvara. bla, bla, bla, bla si atunci isi aduse aminte o melodie, o tot freca progenitura pe tableta, o vrajea pe una, da el nici nu bagase de seama ca se prinsese cantecul de el, cand zbang il lovi cacarea, Vasile cat sezuse pe acolo infundase buda si nu mai putea mima, nici macar ca se caca(……….blablablablablablablavlabla………………………………………………………………………………………………………………………………………)

    http://www.youtube.com/watch?v=3vEjKrP6tOs

  • Luke spune:

    „Un copil tâmpit de 17 ani cu pretenţii”… cum l-o făcut aşa îl are!.. şi Dorin ăsta al tău e un pămpăflici de clasă înaltă, dacă are aşa salar..

    are cui să-i semene ficioru, deci chiar e în grafic!

  • Adrian spune:

    ai redat atat de bine superioritatea adolescentului fata de parinti, probabil ai si cunoscut specimene. un dos de palma zdravan, la vremea lui, indreapta vieti.

  • Stere spune:

    Marite centautor, nu putem sa lipim gozorei prin transfer bancar? Ca mi-am uitat nush ce cod de securitate si plm, mi-e mai usor asa.

    • Radu Post author spune:

      da, o sa pun si asta peste o saptamana cand ajung acasa.

      • Bogdan spune:

        Vai cat poate fi de amuzanta treaba asta cu centaurul pe imagine. Pot si eu? Ca imi strang bani.

        • Crist spune:

          microtranzactii coa, e urmatorul pas.

  • Closcutz spune:

    Eu chiar sunt un fel de Vasile.Lucrez in CFR si fur motorina.Dorm in locomotiva cel putin 2 ore zilnic,ma scol obosit si mananc parizer cu paine pe o masutza improvizata invelita cu ziar.Salariu merge.E bine

    • crocoy spune:

      tu i-o tragi la basanau lu bunica-ta

  • dean spune:

    Ma vor bana pe marele sit arheologic de facut bani,dar postez si aici ca sa ramana pentru posteritate:
    Acum serios.Cine poa’ sa dea doar un click?Sau doua sau doar trei?Mi-a transmis un moderator foarte ,foarte destept,nu de aici ,de pe alt forum .Zice ca poate interveni ceva gen:suna cineva la usa…sau la telefon sau cineva cu o goarna in strada.Vrajeala!
    Sincer mie mi se pare foarte simplu sa dai patru click-uri in douas’patru de ore.Imi imaginez doar cateva situatii in care nu poti sa dai restul de clickuri:
    0,5.Esti oligofren(dar asta presupune ca nu poti sa te si inscrii,asa ca pica ;o pun ca 0,5 nu 1)
    1.Al-Qaeda are actiune prin zona,si blocul tau e tinta.nasol,n-ai ce face
    2.A cazut netul pe restul zilei;iar nasol,ori n-ai concurenta in zona si te-ai lipit la varul primarului care are firma pe oala de la RDS ori esti scartar si in loc de viteza ai ales firma aia mai ieftina cu 10 lei,cu gandul ca peste saispe ani o sa-ti iei Mertan(parerea mea e ca tot oligofren esti si ar trebui sa se incadreze tot la 0,5…da’ ramane1)
    3.Iti naste muierea(oricum daca ai uitat asa ceva si ti-ai adus aminte intre timp tot la 0,5 pici)
    4. Te-ai angajat playboy in Aruba,iar plecarea cu vaporul e deseara(oricum,in timp ce-ti faci bagajul poti sa dai si rahatele alealalte de 3 clickuri….0,5 clar)
    5.Ti-a murit careva ad-hoc si acum cand sa dai al doilea click(slabe sanse sa moara zilnic varul de-al doilea tot la al patrulea user.Practic in doua luni n-ar mai avea cine sa dea clickuri online.sau sa intretina online-ul.Ma rog).Condoleante.Asta e.
    6.Nu esti atent la primul click,si dai cu mana uda de la baie ca vii de la pishi si te-ai spalat, dupa o musca de pe priza.0,5 dar nu mai conteaza

  • dean spune:

    Ha,ha,ha,au trecut doar cateva minute si m-au banat pe marele site de bani PROBUX.Eram sigur!Daca spui in [public ca te fura ,zbori!

  • iulian spune:

    Nu mai radeti de Anca, a cazut prada efectului, de altfel normal, al Centaurului.
    Geniala povestea, plus ca stiu si eu un Dorin, un Vasile si un Anton. ori e coincindenta ori e bazata pe intamplari reale.

    • Anca spune:

      Ar putea fi o coincidenta..

      • Stere spune:

        DAR OAMENI BUNI, VOI MAI CREDETI IN COINCIDENTE ?!? TREZITI-VA !!!

        • Zzzzzz spune:

          E deschisa crasma ?

  • krakilla spune:

    Montagne russe subteran. Dorin nu e prost, Dorin este un pionier!

    Prost e ala cu clickurile care a comentat mai sus…

  • Gogoșul spune:

    Marfa povestea

  • Muian spune:

    sa-mi bag pula, finalul m-a daramat :(

  • titi spune:

    eu merg la pescuit cu,curent electric, il duc cu galeata de plastic.

    • titioiainbot spune:

      titi, esti un idiot. din cauza ta si a idiotilor ca tine apele raman futute si fara peste. sper sa mori curentat cand schimbi un bec pentru ca esti prea prost sa opresti sigurantele. sa ai o zi fututa

  • Mihai spune:

    Dupa ce publici cartea poate poti sa faci si o adaptare pentru marele ecran…ar fi hilar

  • andrei spune:

    bai, foarte tare, chiar mi-a placut
    baga mare si termina cartea ca io jur ca ma duc si o cumpar

  • Daniela Rozmanescu spune:

    Dude, as da pe cartea ta chiar … 40 de RON. Felicitari!

    PS: As folosi-o si ca material didactic, ca is prof de romana la liceu.

    • Victor spune:

      Hopa,un profesor care ar da ceva interesant copiilor pe post de lectură.Chiar dacă-ți sunt străin,ai respectul meu.

    • ComiCultural spune:

      Daniela, din jilțul matale de prof de română la liceu, aștept o recenzie a textului piticigraseiat. Uite, am iar șaișpe ani juma, coșuri fără număr, personulitatea-n plină formare și mi-e dor de-o pedagogie scurtă, da intensă. No kidding. Sau no teenagering. Your choice.

  • Zimbru spune:

    find and replace
    Capitolul II
    Se se întoarse la dosarele lui.
    Se întoarse la dosarele lui.
    Capitolul VI
    Întîi începu sa mearga pe lînga oamenii ciuperca ca si cum ar avea o treaba.
    Întâi începu sa mearga pe lânga oamenii ciuperca ca si cum ar avea o treaba.
    Capitolul IX
    în plus pe partea cealaltă de senzo
    în plus pe partea cealaltă de senzor

  • ILUZIA spune:

    s-au mai tiparit si vandut carti care au fost in prealabil pe internet (scrisori pentru Rita) si a ta ar fi una din cele pentru care as da banii .

  • Andrei Dorin Stan spune:

    esti un prost ingamfat, ceea ce scrii nu e nici lectura de clasa a 2-a, cum plm sa scrii o carte? :)) o sa ai mai putini cumparatori decat are udrea voturi :)) ar trebui sa iti vezi nivelul, bloger bun pe nisa lui, adica mici arogante si povestioare rautacioase din viata de zi cu zi, iti spun asta pt ca probabil cu aceasta idee de a scrie o carte o sa pierzi ceva timp si bani, dar oricum bafta!

  • Pulosu spune:

    Capitolul 1: „Cu marea subterană şi cu dinozaRuri”… astea sunt zarurile alea mari pe care si le pun cocalarii la oglinda de la benveu?

  • Oau spune:

    Ce cititori banali si/sau prosti reies din comentariile astea. Si ii agiti cat sa fie suficient de exaltati cat sa se faca resimtiti in banalitatea lor obositoare. Mai bine ti-ai scrie singur commenturile coi. Ar fi macar citibil.
    Sper sa nu fie un etalon pt restul traficului tau. Ca daca asa e tre sa mai tunzi un pic din milionul ala de votanti/cetateni pe care ii gasesti rezonabili.

  • SolloS spune:

    Cam incoerenta scriitura. Dar mai insista, poate iese ceva. Bafta!

  • Leo spune:

    Te-ai lenevit, piticule. Si vad ca nu mai esti nici gratis. Ar trebui sa schimbi firma la intrare. ceva gen piticipelovele.

  • iote spune:

    Bai centaur pulifirici o astept in pula mea sa tiparesti cartea. Trebuie sa fiu dus cu pluta sa-ti dau 15 euroi pe jumatate de carte! Hai sictir linea -mi-ai gainile in pizda!

  • watchdog spune:

    ma gandesc ca nu te deranjeaza critica constructiva daca postezi aici.

    da, e ok proza ta. ritmul e verbal si imi place cum e stapanit. si te tine interesat. structura ta episodica (lumea buzoianu-coman//lumea dorin-vasile) testeaza interesul si trece testul pentru ca in fiecare episod sunt curios de urmatorul, fara sa imi pierd interesul pentru prezent. singura critica la proza e ca sunt cateva paragrafe in care mutarea focalizarii de pe un personaj pe altul nu e calra si cere o a doua citire. nu le regasesc acum ca sunt limitat de timp. se prea poate sa fie si din cauza ca am citit in graba si oboseala.

    estetica in schimb, merita un pic de grija/editare. stiu, stiu critica esteticii e subiectiva, dar voi incerca sa mentionez chestii potrivite mentalimbajului pe care l-ai creat cu textul asta. Chestii gen „Trebuia să fii acolo sau să fii foarte bun la metafore ca să eviţi a spune că arătau ca nişte ciuperci cu mâini şi picioare.” + „Dacă fălcile ar fi făcut un zgomot când se crăcănează de uimire, tocmai s-ar fi auzit zgomotul ăla.” sunt scurtaturi, sau lene facuta comedie. nu contest ca am zambit, dar daca le introduci fa-o rar si cand sunt necesare sau cand contextul creeaza ceva metalimbaj care le face si mai comice. chestia cu falcile e mai buna decat prima, pentru ca ritm si pentru ca prima e scurtatura la imagine mai complexa.

    ceea ce ma duce la imagini. ti le construiesti in principiu cu verbe. si o faci bine. unele scene cer sa fie pavate cu adverbe si adjective si lipsesc. ai creat o lume complet noua totusi… nu zic sa o arzi toparceanu, da lucreaza cu imagini si fa-le ale tale. daca nu te simti sigur pe tine la imagerie gaseste ceva amic care intelege poezie in romana si greutatea cuvintelor si in acelasi timp contexte in care se potrivesc si pune-l/o sa faca niste notite. cineva de gen poate sa ajute nu numai in imbunatatire descrierilor.

    tot ce zic e sa ai un pic mai multa grija la estetica, in afara celei verbale, pentru ca ai un univers care merita si altceva. si la scurtaturi pe viitor. altfel risti ca omul cu un ciorap sa iti nareze plotul. ceea ce poate fi interesant daca o legi cumva de substratul de idei a povestirii, dar nu cred ca naratiunea are rol de personaj.

    apropos de substratul de idei, sunt curios unde duce, ai deschis multe posibilitati interesante.

    spor

    • Radu Post author spune:

      da da, stiu ce zici. si ai dreptate. e cam primul draft. e normal sa fie centrat mai mult pe verbe. o sa mai bag descriere incet incet la sfarsit. cand ii mai dau o mana. povestea plm, o sa duca in niste locuri complicate. pot doar sa-ti zic ca are sens cap coada in absurdul ei, are finalitate si toate chestiile au un scop. inclusiv mancatul oamenilor ciuperca.

      • watchdog spune:

        da, ma gandesc ca e cu sens corpul de idei, deja textul indica asta, plus ca din ce scrii in general, e evident ca esti om de idei inainte de prozator si estetician, deci ma astept ca acolo sa cantareasca mai mult rezultatul final. faceam si eu observatii, ca-s fan si estetica. da e bine ca iti ai toate partile sub control acolo de la inceput pe drawing board. mie mi-e lene sa imi imaginez pana si disciplina/munca necesara pentru ceva de dimensiunea unui roman mai ales cand o arzi serios cu tine insuti, deci spor si anduranta. si succes la partea de publicat.

Adaugă un comentariu