Există nişte oameni pe lume care spun că e e de căcat să etichetezi oameni. Acei oameni, după mine, fac parte din categoria oamenilor cretini. Dacă stai să cunoşti oamenii în profunzime, pierzi mult timp preţios în care ai fi putut să faci mişto de ei. Oricum prima impresie ţi-o faci. Şi dacă tot din prima unu ţi s-a părut un labagiu sinistru, de ce să îţi strici tu încrederea în tine dovedindu-ţi că te-ai înşelat? Aşa că, cum nu am nimic mai bun de făcut decât să mă uit la părul de pe piept cum se îndeseşte, mai ales pe partea stângă, am decis să vă mai prezint o tipologie standard de om de căcat, membri ai căreia sigur aţi întâlnit des: Ţăranul la suflet!

Dar întâi o poveste. Am să vă spun cum am descoperit această specie. Eram clasa a cincea,  la o şcoală unde se purta cravată, ca să ne înveţe rigurozitatea vieţii în clasa muncitoare, ce va urma, deşi acuma pot să mă duc in maieu şi pantaloni scurţi la muncă, dacă vremea îmi permite. Aveam unul în clasă venit de la ţară. Ţăranul, îi ziceam noi, ca să vedeţi ce originali eram. Şi, fiind nişte mucoşi mici, la ora de geografie trăgeam la copiator hărţi cu ţări din manualele noastre alb negru şi le coloram formele de relief ca să arate frumos.

Şi într-o zi pe care nu o să o uit niciodată, aveam două hărţi de-astea de făcut, ca temă. Evident că nu m-am obosit de acasă, că se dădeau desene animate la teve doar. Cum hărţile erau pe pagini diferite, trebuiau trase două la copiator. Şi văd eu la Ţăranul că şi le copiase frumos, le decupase pe ale lui şi se pregătea să le coloreze. Eu, isteţ ca o bujie, vin cu ideea:

- Dă-mi şi mie ălea două ale tale, să le copiez direct pe o pagină, să nu trag două, zic eu.

Moment în care, Ţăranul s-a uitat contrariat la mine şi a zis, pe un ton contrariat:

- Adică cum, să dai tu mai puţini bani decât mine?

Şi această logică absurdă, această problemă pe care şi-o punea el, că eu aş da mai puţini bani m-a uimit profund. Nu îmi venea să cred că există oameni pe care i-ar deranja că profit EU deşi EI nu pierd nimic. Atunci am înţeles eu că ţărănia nu ţine de cât ai prăşit şi cât de bine mulgi o vacă.  Ţărănia vine din suflet.

Origini: Ţăranul la suflet vine, evident de la ţară. În cele mai multe cazuri a trăit până pe la 10-14 ani acolo, mergând 3 kilometri pe jos până la şcoală. Timp de mers destul cât să se gândească la copii ăia de la oraş care nu merg 3 kilometri pe jos până la şcoală şi să adune o ciudă profundă pe ei. Ciudă că el iese cu raţele la păscut şi ăia, imaginarii ăia pe care nu-i cunoaşte decît din bănuite, stau acasă şi se uită la televizor. Mai sunt şi ţărani la suflet crescuţi la oraş, din familie de ţărani mutaţi, genul care cresc găini pe balcon. Dar au avut multe rude la ţară, unde erau basculaţi în toate vacanţele şi weekendurile. Puţin important. Cert e că într-un moment, protoţăranul ajunge la oraş şi îl enervează colegii. Îl enervează că ăia n-au palma aspră, că n-au învăţat de mici ce e munca, că n-au accentul lui şi nici apucăturile lui necizelate. Şi se adună ciuda în el ca smegma la oamenii fără mâini.

Educaţie: Ţăranul la suflet nu e un prost. La el în sat era chiar cel mai deştept de pe uliţă. Se mândrea bunică-sa cu el. Chiar şi la oraş e peste medie. Studios şi riguros în muncă, dar lipsit de originalitate, umor şi orice avînt în a face ceva mai mult decât ce se cere standard. Creşte ignorat şi batjocorit de colegi, că este tocilar, vorbeşte ciudat, îi face mă-sa pachet la şcoală şi are apucături dubioase. Şi le pierde repede pe cele superficiale, ca accentul şi scobitul în dinţi cu colţul caietului, dar cele de esenţă rămân acolo. Şi ciuda se tot adună în el.

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Pentru că la maturitate ciuda este singura forţă care-l animă. Vede că există o diferenţă între el  şi restul. Că e singurul căruia îi mai pasă de părerea vecinului, că râde lumea de el când zice că nu e sănătos să te speli pe cap prea des şi că e cam penibil cum ia el toate gagicile în braţe, râzând libidinos la ele şi gândindu-se că asta e tehincă de agăţat. Ştie clar că e mai jos decât restul oamenilor. Şi aici vine scârboşenia lui principală ca individ. Aici apare trăsătura lui esenţială care-l face detestabil. El nu vrea să se ridice la nivelul celor din jurul lui. El vrea să-i tragă în jos la nivelul lui. Să se agaţe cu degetele lui aspre de ei şi să îi târască prin mocirla din care s-a născut caracterul lui penibil. Asta e frustrarea lui. Vrea să fie un ţăran deştept într-o lume de ţărani. Şi tot ce nu e ca el nu înţelege. Şi dacă nu înţelege ceva, pocneşte ficatul în el de ciudă.

Nevoi speciale: Te urăşte pentru că tu ai avut un avantaj în viaţă la început şi vrea extrem de tare să-ţi demonstreze că, cu toate că el a pornit mai de jos, e mai bun decît tine. În capul lui e tot timpul e într-o competiţie cu cei din jur şi mereu are să le demonstreze ceva. Nu contează că sentimentul nu e reciproc. El vrea să-ţi arate că e mai bun decât tine. Ar face orice ca să ajungă şef. Ca să se uite justificat de sus la tine, cum se uitau copiii la el, la şcoală. Ăsta e idealul lui în viaţă: Să aibă un birou imens şi să fie deasupra unor orăşeni care în mintea lui seamănă leit cu copiii ăia care făceau mişto de el că e ţăran. Să demonstreze tuturor că ţăranul a ajuns leu la oraş, nu câine, cum a pornit. Şi să se scobească în dinţi cu colţul cărţii de vizită pentru că, oricât s-ar chinui, oricât şi-ar vărsa ciuda, oricât ar complota, ar săpa şi ar lucra pe la spate şi prin faţă, oricât de sus ar ajunge trăgând oameni sub el,  va rămâne tot timpul un ţăran. Asta e esenţa lui.

Băgăm mâna iar în sacul cu psihologie şi scoatem alt personaj nemitologic, din păcate, care ne aglomerează spaţiul vital cu existenţa sa evoluţionist-nejustificată. De data asta ne ocupăm de omul din spatele ecranului. Ăla pe care nu-l vezi, dar îl simţi. Maxim îl observi la spring time, cum îşi ia o pizza. Palid, ofilit, muşcând din ea cu dinţi galbeni şi uitându-se speriat la oamenii din jurul lui, gândindu-se cam câţi unici are pe zi fast foodul.

Origini: Copilul cu probleme, ăla care lua bătaie când era mic de la băieţii din faţa blocului, că era cel mai pitic/ ciudat/ gras/ pămpălău. Era ultimul ales la fotbal. Nici nu îl alegeai. Rămânea la sfârşit între el şi mingea. O echipă alegea mingea, şi el rămânea la cealaltă echipă. Ultima opţiune. Valoric inferior începerii meciului cu posesia balonului. De obicei îşi lua un voleu în freză şi se căra acasă plângând la mă-sa, luând şi mingea, că era a lui. Drept urmare, îşi lua bătaie şi a doua zi. Prietenul lui cel mai bun a fost mama, tot timpul. Ea era singura care nu făcea mişto de el. Nici măcar de faptul că făcea încă pipi în pat.

La vârsta pubertăţii a devenit din inert social de-a dreptul putrezit social. Nici măcar mingea de fotbal pe care i-o cumpărase mă-sa nu îi mai asigura prieteni temporari.

Aşa că s-a retras pe net; mIRC, yahoo, hi5, neogen, facebook, forumuri de toate naţiile i-au deschis drumul spre o lume în care s-a integrat perfect. Ciudaţi la fel ca el îl acceptau doar ca să fie acceptaţi la rândul lor! Nu conta că e bălos şi clipeşte prea mult când vorbeşte. Că merge aplecat spre stânga şi i se spune ţâţea la şcoală că are sânii mai mari decât fetele. Chiulea şi se ducea la netcafeuri. Pe net era şmecher, cool, isteţ, glumeţ. Şi-a tras şi o poreclă pe măsură, care sună interesant. Ceva cu Z X sau Y. Zappy, Dutzy, Lexy, Arky, Varby. Să dea bine. Şi uneori mai dădea şi de o gagică (sau un nene bătrân care se dădea gagică pe net) şi conversa cu personajul presupus feminin, imaginându-şi poveşti de dragoste ca-n “you got mail”, filmul ăla prost cu Tom Hanks şi Meg Ryan.

Şi la un moment dat a aflat de blogging! Că există oameni care scriu chestii pe net şi alţi oameni le citesc şi ăia primii fac bani din asta! Perfect, şi-a zis el bucuros. Asta e cariera de viitor! Mai ales că din cauza chiulitului prin netcafeuri din pubertate până-n adolescenţa târzie, oricum altceva nu prea ştie să facă. Faptul că există oameni la fel ca el; înfrânţi estetic, schimonosiţi fizic, inadaptaţi şi picaţi la intrarea la facultate care au succes pe net îi dă scânteia aia de speranţă necesară să nu îşi pună ştreangul de gât. (P.S. Am văzut bloggări. De-ăştia “cunoscuţi”. 95% din ei sunt nişte timizi hidoşi care stau într-un colţ şi încearcă să-şi dea seama de care capăt al sticlei de bere se ţine şi de care se bea)

Educaţie: OMG LOL, şcoală? Internet FTW! De-aia şi chiulea aşa de bine. Era ăla pe care nu-l observă nimeni în clasă. O să dai nas în nas cu el pe stradă şi o să ai exact dialogul ăsta:

-Salut băi! Ce mai faci?

-Te cunosc?

-Haha, hai mă, îs X nu mă mai ţii minte? Am fost 8 ani în clasă!

-Pe bune?

-Da, mă, ce dracu’, stăteam fix în spatele tău! Nu ţii minte când copiai tema la mate de la mine?

-Dacă zici tu… hai salut că am treabă.

-Stai bă, dă-mi ID-ul de mess, mai vorbim şi noi!

-N-AM!

De ce îţi vine să-l calci pe muie: Are impresia că e important. Că părerea lui contează. Scrie şi când nu are nimic de scris, că trebuie să posteze ceva. Ia o ştire aleatoare, îşi dă cu părerea în trei rânduri despre ea, mai bagă un filmuleţ la care a râs el de pe youtube. Trafic să fie! Visează la ziua când o să-l pomenească Mircea Badea, ca pe zoso, când o să pună poze cu el într-un picior la mare, să-l vadă lumea cât de ludic e, ca arhi, sau când o să facă un montaj de 3 minute despre mecla lui, ca Dono, piticul neporno. O să-şi facă într-o zi şi cărţi de vizită cu numele lui şi Blogger dedesubt. PENTRU CĂ BLOGGER E O MESERIE REALĂ, CA CRITICUL DE YOUTUBE ŞI TROLLUL DE FORUMURI. Dar cel mai tare şi cel mai tare vrea să aibă şi el 4 bannere cu reclamă la chiloţi, de 18X184, să scoată un 200 E pe lună, ca atunci când maică-sa îi zice:

-Ai 20 de ani şi tot la calculator stai! Caută-ţi de muncă! Mută-te şi tu! Fă ceva cu viaţa ta!:

Să poată să-i răspundă:

-Sunt bloggăr, mami! E meserie!

Nevoi speciale: Să fie citit. Dă refreş toată ziua să vadă commenturile. Dacă cineva şi-a dat cu părerea vizavi de părerea lui, se simte validat. În viaţa reală, cu o replică îl faci fleaşcă de-ţi suge şi pula: “Ţi-am citit ultimu’ post. Foarte incisiv! Mi-a plăcut!” Îi zici asta şi l-ai rupt în două. Vrea să fie şi băgat în seamă de bloggării mari. Dacă i-a comentat Bobiţă Voicu la ceva are orgasm multiplu instant. Aşa că dezvoltă o relaţie specială cu bloggării ăştia mai mari. Ori îi urăşte şi scrie despre cât de muişti idioţi sunt, ori se gudură pe lângă ei, poate primesc un os de ros de la marele leu. Poate o poziţie pe blogroll dacă linge destul cur. De obicei ăia mari nu-l bagă în seamă, dar speră şi el că poate într-o zi.. poate, poate…

Băi pulete! Băi şomerule! Nu eşti blogăr, bă! Fă-te util. Dacă tot ai dexteritate de la tastatură, angajează-te la o şaormărie. Rulează lipia. Scoate un ban decent. Fii un factor pozitiv al societăţii. Ai un blog de căcat cu maxim 500 de unici pe zi şi speri să ajungi în liga 1 ca să faci bani. Eşti un căcat cu ochi. Ştiu că dai commenturi de-ampulea pe aici, poate dă cineva click şi intră şi pe mizeria ta de pagină de metaidei şi pseudoplagiere comentată. Flit!  Hai, parazitează la Dono, că lui îi plac sutele de comentarii. Îl fac să se simtă de un metru şaptezeci, cu piedestal cu tot. Io-mi bag pula în commenturile voastre mai ceva ca în scaner.

Înainte, una scurtă. Am văzut azi o grasă cu tricou cu Behemoth şi am râs singur ca cretinu’. Oare numai eu văd ironia fină?

Profailărul loveşte din nou, cu episodul 3. Loveşte adânc, loveşte unde bălăngăne şi te face să sări în călcâie. De data asta alt personaj destestabil apare în vitrină. Nu trebuie să zică nimic. Doar te salută vesel şi tâmp şi tu te uiţi la el şi îl recunoşti. “Te ştiu fraiere! Tu eşti căcatul cu ochi!” şi el se gudură la tine ca un căţel vagabond, prea bucuros că te vede să îşi dea seama că tocmai l-ai jignit.

Origini: Căcatul cu ochi nu a luat bătaie destulă când era mic. O fi fost copil din flori crescut de bunică şi trei mătuşe bătrâne care îl pupau în cur şi când se căca pe clanţă, n-o fi avut taică-su coaie sau o fi fost la ultimul spermatozoid care se dădea cu capu’ de scrot în timp ce ţinea monoloage şi a fost prea mândru că ăsta, Braveheart, a nimerit unde trebuie să vadă că fii-su are defecte; nu contează motivul. Nu şi-a luat bastârca la ureche când trebuia. Şi de aia mereu a avut impresia că tot ce face e bine, că nu poate să greşească şi că atunci când îl critică cineva, nu îl critică de fapt ci mai mult glumeşte inofensiv. Pe căcatul cu ochi îl superi foarte greu, chiar prea greu să se merite efortul. Simţul penibilului este ceva cu care nu te naşti. Trebuie forţat de alţii, în general de tată care, în cazul ăsta era prea ocupat cu alte femei/bărbaţi/alcool să o facă şi, săracul copil rămâne fără. Mai trist este că, la fel ca un orb din naştere, nici nu îşi dă seama de defectul lui. Nu poate înţelege acel element ce îi lipseşte. Atenţie, că o să aveţi şi voi copchii o dată. Acuma sigur nu aveţi, că nu aţi fi citit mai mult decât titlul acestui text dar o dată o să aveţi. Fiţi atenţi să îi învăţaţi la timp simţul măsurii şi limitele că o să ajungă căcaţi cu ochi şi nu o să-şi dea seama niciodată.

Educaţie: Căcatul cu ochi a fost tot timpul cel mai vorbăreţ din clasă, sau măcar în primii 10, că de, poa să fie şi mai mulţi căcaţi cu ochi pe metru pătrat şi în cazul ăsta fac cu schimbul. Nu a fost niciodată peste mediu de deştept sau de glumeţ dar tot timpul a avut impresia că e şi că are ceva de zis. Era cu mâna pe sus, făcea glume la care râdea numai el, ştergea tabla în ritmul unei muzici auzite numai în capul lui şi făcea cu ochiul urâtei clasei. Era uşor de influenţat şi făcea şi credea cam tot ce făceau cei din jur. Se învăţa, învăţa şi el, se chiulea, chiulea şi el, te tăia pişarea, îl tăia şi pe el. Unde nimerea era exact ca cei din jur pentru că, săracul, a suferit tot timpul de o lipsă aşa de mare de personalitate încât singura lui speranţă la umanitate este imitatul celor din jur. Dacă îl închizi singur într-o cameră, în intimitatea propriilor gânduri, îşi dă un “log off “ şi se uită în gol la muşte cum se fut pe pereţi. Bine, asta nu ar fi rău, omul cameleon, dar, din păcate işi condimentează mimetismul cu propriile idioţenii lipsite de bun simţ, deviind de la modelul pe care-l imită şi devenind o copie detestabilă a originalului. Mai exact, a ta, dacă eşti prin jurul lui.

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Aoleu! Aici vine buba! Din cauza mimetismului lui profund, nu ai cum să-l recunoşti din prima. Umbli cu el de ceva timp, zici că e CAM ca tine, că gândeşte aceleaşi lucruri până când începe să se manifeste în public şi să îţi încolţească în cap concluzia sigură: “Bă, ăsta e un căcat cu ochi!”. De ce? Te face de ruşine prin asociere! De fapt, are două strategii clasice. Prima e că spune idioţenii la persoana întâi plural, incluzându-te pe tine, gen “Gagicile, nu staţi cu noi la masă?” deşi gagicile sunt nişte naşpete şi chiar dacă n-ar fi ai părea un libidinos că eşti anexă la această propunere libidinoasă, sau orice alt gând de-al lui cretin care prin formularea verbală şi prin proximitatea faţă de tine pare a fi şi al tău. A doua, şi mai perversă e că te pune în situaţii în care trebuie să te faci de căcat singur prin ce te obligă să zici. Gen “asta e amica mea Maricica, nu-i aşa că-i frumoasă?’. No aici te obligă ori să zici da şi să pari libidinos (din nou) ori să zici nu şi să pari o gaură de cur că săraca fată nu ţi-a făcut nimic, abia ai cunoscut-o, cum să zici că e urâtă. Sau te pune să zici chestii gen “Bă Radu, ia povesteşte-i şi lu Maricica despre atunci când ai mâncat tu maţu’ de plastic de la salam că erai matol şi te-ai căcat cu legătură între vagoane ca trenu’!”. Dacă aveam de gând să povestesc chestii penibile pe care ţi le-am povestit ţie la beţie cruntă şi lu Maricica, i le povesteam deja bă căcat cu ochi! Şi iar eşti pus în situaţia în care îi povesteşti ceva penibil lu’ Maricica pe care abia ai cunoscut-o sau zici că n-ai chef de povestiri şi aia crede că eşti o gaură de cur. De fapt majoritatea situaţiilor penibile în care căcatul cu ochi te pune izvorăsc din faptul că el:
1. crede că e mare gagicar
ceea ce e partial adevarat, doar ca standardele lui sunt atat de joase incat ar fute-o si pe sora lui Chewbacca si faptul ca esti macho de fubare e irelevant
2. crede că tu ai nevoie de ajutor
implauzibil, tinand cont de faptul romulance de-astea la care se da el poti si tu sa coclesti doar ca ti-ar fi rusine cu tine dup-aia

E crunt, mai ales că îţi dai seama mult prea târziu că omu’ e căcat cu ochi. Ascultă exact ce asculţi tu, îi plac aceleaşi filme şi bea bere cu acelaşi randament. Mimetismul îl face agreabil până îţi dai seama că e detestabil. Pâna face strigături pe stradă la gagici grase şi vine şi prietenu’ ei şi îţi dă şi ţie un pumn în muie că “ăia mi-au zis că m-ar fute în diagonală” că de, grasa nu aude destul de stereo încât să îşi dea seama că numa ăla s-a spart aiurea şi noah, e vina ta ca umbli cu târlan şi ţi-o iei şi tu.

Nevoi speciale: Se rezolvă singur. Se auto-invită pe la tine, cu tine, oriunde. Nu poţi să dai o muie fără să fie şi el acolo cu zâmbetul lui larg şi tâmp. Nu ai cum să scapi de el. Deja când ţi-ai dat seama că e căcat cu ochi ştie programul tău, ştie unde stai, ce mănânci, unde te caci şi tot ce e nevoie să fie prietenul tău pe veci. Nu ai cum să-i rezişti, e căcatul tău cu ochi şi trebuie să-l accepţi pe vecie ca handicapul social care este. Fiind imun la insulte, ironii şi aluzii fine nu ai cum să-l ofensezi cât să nu mai creadă că e prietenul tău cel mai bun. Poţi să-l păcăleşti temporar şi să fugi în cealaltă direcţie dar te va iubi mai mult că ai simţul umorului. Uneori o să aibă nevoie de 500 de mii până miercuri, miercuri căzând cam peste 4 luni. Ştii asta da’ tot îi dai, că e căcatul tău cu ochi şi speri că scapi de el ceva timp, că nu are bani să iţi dea înapo şi o să se ferească de tine. Uneori chiar speri să îţi ceară împrumut ca să aibă de ce să te ocolească. Se merită juma de milion să scapi de prezenţa lui interminabila. Pe bune.

Nu e de râs.
Azi-maine te sună, când te aştepţi mai puţin.
“Ce faci frateeei, cand mai ieşim şi noi în oraş?”
“Nu pot bă acuma că am de muncă” (o laie, freci manganu’)
“Hai bă că vin io pe la tine mai pe seară că ştiu când ajungi, hai că tre să-ţi prezint o prietenă de-a mea! Hai termină-ţi treaba că în seara asta bem! A, m-am întâlnit cu gagica aia cu care ai ieşit tu alaltăieri şi din vorbă-n vorbă i-am povestit faza aia când te-ai căcat tu pe tine şi te-ai şters la cur cu şosetele, să vezi ce a râs. Chiar, că mi-am adus aminte, n-ai 500 de mii până miercuri? Hai că vorbim când trec pe la tine. Te-am pupat!”

Buun, după lungi aşteptări a celor maxim 3 persoane care se uită aici, ete că profailărul recidivează din nou pentru a doua oară (reloaded). Dacă în episodul trecut am analizat fin neteziciunile creierului pseudointelectualei coclite, astăzi trecem la un alt personaj de lângă casa omului pe care n-are cum să nu-l cunoaşteţi.

Origini: Viermele corporatist nu poate fi catalogat clar de mic. E un individ normal care se transformă brusc pe la o anumită vârstă. Poate să fi fost tocilarul clasei, rebelul jmecher care chiulea să fumeze după şcoală, naşpeta din prima bancă sau curva şcolii. In general provine din familii cu venit mediu sau mediu-superior. ţineţi minte cuvântul mediu, că acesta reprezintă esenţa acestui individ. Nu a fost niciodată cel mai sărac, cel mai prost sau cel mai urât. Dar nici invers. Prima mare frustrare a individului ăsta scârnav a fost că niciodată în copilărie nu a fost în cercul social în care a vrut să fie. Nu a avut destulă (calitatea x) să se asocieze cu gaşca de oameni care-s X. S-a mulţumit cu ăia din Y, net inferiori, cu care umbla doar din lipsă de altceva iar faptul că nu a fost acceptat de alde X l-a făcut să se simtă tot timpul pe dinafară. De aici s-a născut nevoia lui nehalită de a aparţine de ceva. De a fi considerat o rotiţă mică dar importantă într-un mecanism imens.

Educaţie: Viermele corporatist nu e prost. E destul de deştept încât să nu fie prost şi destul de prost încât să nu fie deştept. A rămas tot timpul undeva în mediocritate, frustrarea lui principală izvorând exact din faptul că nu a fost cel mai bun la nimic. Gigi-menţiune, ăla primu sub dunga de oameni interesanţi dintr-un anumit punct. Rezultatele şcolare sunt irelevante şi bazate pe cât şi-a dat interesul, pentru că la şcoală, mediocrul are posibilitatea de a fi şi primul, şi ultimul, depinzând doar de cantitatea de muncă investită. O trăsătură esenţială este că toţi viermii corporatişti au avut o pasiune mare în şcoală (in general artistică) la care, din păcate, oricât s-ar fi chinuit, nu au reuşit să fie decât excepţional de mediocri şi au fost nevoiţi să renunţe undeva prin facultate, să se apuce de ceva serios, ca sa nu ajungă muritori de foame.br

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Viermele corporatist e exact ca chest-bursteru din filmele alien. Niciodată nu ştii clar din cine poate să iasă. Poate să fi fost cel mai bun prieten al tău la un moment dat, brusc metamorfozat într-un costumat slinos, bărbierit bine şi mirosind a after-shave aplicat generos. Dacă înainte era oricând disponibil de o bere sub nas şi de o conversaţie în care să contribuie cu o sclipire genială de mediocritate, de la transformarea in vierme, are tot timpu’ de muncă. Un proiect, o prezentare, un raport, un eveniment la firmă, un powerpoint o circularăsiocafeadefacutlasefu’satraitidomnusef. şi când dai de el, dichisit ca un mormon, omoară orice conversaţie cu poveşti anoste despre munca lui. Întâi deturnează conversaţia cu un fin “EXACT aşa mi s-a întâmplat şi mie la serviciu ieri”, apoi te trozneşte in ficat cu o descriere a ultimului timbilding şi mamă ce chestii marfă au făcut ei acolo şi să vezi ce a zis Georgescu (pe care nu îl cunoşti şi nici nu vrei să îl cunoşti). O să afli iar ce salariu mare are, ce beneficii şi şanse de viitor şi chit că stă zece ore pe zi acolo, îi mai trage câte o cârjă secretarei – pardon assistant manageriţei- după program. Uneori a mai şi prins romgleză de la workplace şi are impresia că e la socialising cu colegii şi dă cu limba de lemn în tine până îţi învineţeşte creierul şi te abţii să-i fuţi una că totuşi e amicu’ icsulescu cu care acu 5 ani beai Săniuţa şi alergai câini să te pişi pe ei şi mereu îl prosteai să îi ţină el şi uita de ce are mâinile ude după 10 minute.

Nevoi speciale: E FERICIT. E fericit că e acceptat ca fiind un peon plictisitor şi fără minte. În sfărşit s-au găsit alţii exact ca el care să-l considere esenţial. ţie nu-ţi pasă că e fericit, dar lui nu-i pasă că ţie nu-ţi pasă. Uneori mai menţionează că munceşte mult dar apoi o întoarce că are salariul baban şi că se merită. ţie nu îţi pasă de salariul lui. Îi explici că totul e un cerc vicios izvorât din faptul că are pula foarte, foarte, da’ ştii cum, miscroscopic de mică. Lui nu-i pasă că are nanopulă. Compensează bine. Cel mai sănătos este să îl tăiaţi din lista de crăciun, şi să îl ignoraţi complet. Eventual va ajunge, pe la 40 de ani, într-o depresie cruntă şi, după ce va sparge un salariu trăgând cocaină scumpă dintre bucile unei prostituate ieftine, se va spânzura de calorifer cu un singur bilet mic, scris de mână, agăţat de gât:
“Cîcat. Am luat viaţa in serios”

Bun, începem cu un şapou micuţ în care explicăm că ăsta o să fie un semi-serial în care descriem psihologic nişte specii de oameni cu care ne întâlnim de zi cu zi. Bazate complet pe fapte reale, dar nu pe un singur om. Dovadă clară, care zice ca nu cunoaşte măcar o persoană cum descriu io, mâna sus şi îmi dau un şut spăşit în coaie cu mâna mea. Aşa că să nu vă aud cu “cine e persoana care te-a deranjat ?” că e mai multe. E o specie întreagă.

Origini: Pseudointelectuala coclită este o creaţie a mediului. Săraca nu are nici o vină. Doar este o persoană ceva mai credulă. Persoanele din jur i-au zis, din păcate, că e deşteaptă şi ea a pus botu’. În principal e vina baieţilor. E greu să fii femeie. În adolescenţă sunt bombardate cu complimente de la toţi coşuroşii, că de, asta e mentalitatea masculină precoce: La o vârstă când nu îţi dai seama că femeile apreciază să fie tratate ca nişte gunoaie, ai impresia că daca le tot repeţi că sunt frumoase şi deştepte storci şi tu un coi acolo. De futut, nu fuţi nimic, dar uneori ele sunt aşa de proaste că te cred. Ei bine, în această situaţie ipotetică, felicitări! Ai creat o pseudointelectuală coclită. Bine, uneori ăstea sunt făcute şi de origine. Fete singure la părinţi, din neam de ţărani la prima generaţie la oraş, de obicei îmbogăţiţi cu un bulan miraculos, bucuroşi foc că fata lor e prima din familie care termină liceul deci e incredibil de dăşteaptă, probabil făcută de mă-sa pe la 39 de ani, cu ultimul ovul de pe ţeavă şi fiind mândră foc că a reuşit minunea, cotcodăceşte ca găina că s-a ouat, să îi intre bine oului în cap că e special. A apladudat-o cu lacrimi în ochi la tot ce a reuşit să facă în viaţă, oricât de mic, de la legatul şireturilor încoace. Are clar o relaţie specială cu mă-sa care niciodată nu e “maică-mea” e “mami” sau “mămica” sau altă idioţenie.

Educaţie: La şcoală, pseudointelectuala coclită a stat probabil în prima bancă, şi a luat numai zece, compensând lipsa cruntă de originalitate cu un zâmbet larg şi cu un repetat mecanic a tot ce au scos profesorii pe gură. Având o slujbă de căcat şi o stimă de sine complet violată de ani de suportat plozi enervanţi, profesorii se simt gâdiliaţi când cineva repetă cu exactitate ce au zis ei fără să comenteze şi recompensează. Pseudointelectuala coclită în schimb vede notele mari ca o reflexie supremă a intelectului ei maiestuos. O să aducă în discuţie mereu, trecător, nota de la BAC, media generală şi steluţa în piept de la grădiniţă care a luat-o că a recunoscut corect diferenţele dintre o poză cu o roşie şi una cu un măr. Tot din şcoală a început să fie feministă convinsă şi să dispreţuiască băieţii care recompensau avântul ei tocilăresc tunzându-se la pulă şi punându-i floci în manuale şi caiete. Pseudointelectuala coclită este însă citită. A lecturat profund toate manualele şcolare din scoarţă în scoarţă şi cărţile din curriculum. Atât. E de ajuns. Dar pe ălea le-a citit bine. Nimic mai mult. Acuma mai lecturează un articol de psihologie din revista Ioana şi câte un Cartarescu şi subliniază cu un marker frazele care i se par inteligente, le citeşte de două ori şi le menţionează trecător în conversaţie a doua zi ca să arate cåt de citită este. Îi place să lectureze citate, pentru că sunt scurte, isteţe şi condensante şi dacă le foloseşte, interlocutorul fraier crede că ea a citit toată cartea. Deci e bine.

De ce îţi vine să o calci pe muie: Simplu. Are o părere despre orice. O părere generalistă, comună, şi pe care ai mai auzit-o de nuştiu câte ori. O părere pe care nu o ceri, dar o auzi. E un clişeu umblător reuşind în orice circumstanţă să spună cel mai comun lucru pe care l-ai mai auzit deja pe acel subiect. Mai are proprietatea magică să reuşească să vorbească despre sine şi să îşi nareze biografia. Nimeni nu ţine minte clar cum a deturnat conversaţia făcând-o să fie despre ea, cert este că a reuşit să o facă şi, cum îi place extrem de mult să se audă vorbind, nu ai cum să o mai opreşti. Apoi, va încerca să schimbe conversaţia în vechea temă despre difenenţele dintre bărbaţi şi femei, dând argumente plictisitoare pentru care ele la modul general şi ea la modul particular sunt/e superioară/e, încercând să stârnească un rahat din care oricum ai da-o tu eşti un misogin prost şi ea are dreptate. Va folosi şi citate! 100% are impresia că psihologia, filozofia, muzica şi în general arta sunt domenii pe care le simţi şi în care poţi să ai o părere pertinentă chit că nu ai studiat nimic din acel domeniu. Va folosi cuvinte multe din domeniile ăstea (mai ales psihologie sau ce crede ea că înseamnă psihologie) complet greşit. Spre exemplu te va întreba ce zodie eşti, şi după ce îi spui, va deduce mândră pe sine că ai un caracter sangvin fără sa aibă habar că a zis o imbecilitate supremă. De obicei nu suportă să vorbeşti vulgar şi te va atenţiona mereu când scapi câte o pulă când faci conversaţie. Dacă în grupul în care eşti s-a infiltrat o asemenea creatură, o sâ îţi trebuiască mult alcool să nu o strângi de gât.

Nevoi speciale: De obicei are un bărbat care o fute, dar ăla e destul de plictisit de ea să asculte ce îi debitează mintea şi se va împrieteni cu străini repede, chiar va flirta cu ei în încercarea disperată de a convinge pe cineva să o audă vorbind să vadă cât de deşteaptă e. Va întrerupe o conversaţie normală cu întrebări pseudofilozofice gen “Tu crezi în Dumnezeu?”. Nu picaţi în plasă, nu vrea să vă audă părerea. Vrea o scuză să şi-o spună pe a ei. E o chestie din categoria “Tu ce salariu ai că io am 1000 de euro”. Răspunsul pe care îl aşteaptă este “nu m-am gândit prea mult la chestia asta, tu ce crezi ?”. Aici ea va zâmbi mulţumită şi îţi va explica umflându-se în pene că ea nu crede în Dumnezeu în sensul clasic creştin dar crede că există o fiinţă superioară acolo care ne veghează. şi nu e de ce explică, e că o explică ca şi cum:
a) aberaţiile ei sunt complet originale şi nu le-a copiat de nicaieri
b) tu nu ai mai auzit ideea asta comună niciodată în viaţa ta, ar trebui să te bucuri că ai auzit un concept atât de nou.
c) te învaţă ceva şi ar trebui să ţii minte.

Mori futu-te-n rasa mătii, mori înecată cu diploma ta de BAC înfiptă în esofag şi cu carotida tăiată de cioburi de la ochelarii tăi +0.25 cu lenilă cu reflexie pe care-i porţi doar ca să pari mai deşteaptă.