Profailăr: Ţăranul la suflet
Există nişte oameni pe lume care spun că e e de căcat să etichetezi oameni. Acei oameni, după mine, fac parte din categoria oamenilor cretini. Dacă stai să cunoşti oamenii în profunzime, pierzi mult timp preţios în care ai fi putut să faci mişto de ei. Oricum prima impresie ţi-o faci. Şi dacă tot din prima unu ţi s-a părut un labagiu sinistru, de ce să îţi strici tu încrederea în tine dovedindu-ţi că te-ai înşelat? Aşa că, cum nu am nimic mai bun de făcut decât să mă uit la părul de pe piept cum se îndeseşte, mai ales pe partea stângă, am decis să vă mai prezint o tipologie standard de om de căcat, membri ai căreia sigur aţi întâlnit des: Ţăranul la suflet!
Dar întâi o poveste. Am să vă spun cum am descoperit această specie. Eram clasa a cincea, la o şcoală unde se purta cravată, ca să ne înveţe rigurozitatea vieţii în clasa muncitoare, ce va urma, deşi acuma pot să mă duc in maieu şi pantaloni scurţi la muncă, dacă vremea îmi permite. Aveam unul în clasă venit de la ţară. Ţăranul, îi ziceam noi, ca să vedeţi ce originali eram. Şi, fiind nişte mucoşi mici, la ora de geografie trăgeam la copiator hărţi cu ţări din manualele noastre alb negru şi le coloram formele de relief ca să arate frumos.
Şi într-o zi pe care nu o să o uit niciodată, aveam două hărţi de-astea de făcut, ca temă. Evident că nu m-am obosit de acasă, că se dădeau desene animate la teve doar. Cum hărţile erau pe pagini diferite, trebuiau trase două la copiator. Şi văd eu la Ţăranul că şi le copiase frumos, le decupase pe ale lui şi se pregătea să le coloreze. Eu, isteţ ca o bujie, vin cu ideea:
- Dă-mi şi mie ălea două ale tale, să le copiez direct pe o pagină, să nu trag două, zic eu.
Moment în care, Ţăranul s-a uitat contrariat la mine şi a zis, pe un ton contrariat:
- Adică cum, să dai tu mai puţini bani decât mine?
Şi această logică absurdă, această problemă pe care şi-o punea el, că eu aş da mai puţini bani m-a uimit profund. Nu îmi venea să cred că există oameni pe care i-ar deranja că profit EU deşi EI nu pierd nimic. Atunci am înţeles eu că ţărănia nu ţine de cât ai prăşit şi cât de bine mulgi o vacă. Ţărănia vine din suflet.
Origini: Ţăranul la suflet vine, evident de la ţară. În cele mai multe cazuri a trăit până pe la 10-14 ani acolo, mergând 3 kilometri pe jos până la şcoală. Timp de mers destul cât să se gândească la copii ăia de la oraş care nu merg 3 kilometri pe jos până la şcoală şi să adune o ciudă profundă pe ei. Ciudă că el iese cu raţele la păscut şi ăia, imaginarii ăia pe care nu-i cunoaşte decît din bănuite, stau acasă şi se uită la televizor. Mai sunt şi ţărani la suflet crescuţi la oraş, din familie de ţărani mutaţi, genul care cresc găini pe balcon. Dar au avut multe rude la ţară, unde erau basculaţi în toate vacanţele şi weekendurile. Puţin important. Cert e că într-un moment, protoţăranul ajunge la oraş şi îl enervează colegii. Îl enervează că ăia n-au palma aspră, că n-au învăţat de mici ce e munca, că n-au accentul lui şi nici apucăturile lui necizelate. Şi se adună ciuda în el ca smegma la oamenii fără mâini.
Educaţie: Ţăranul la suflet nu e un prost. La el în sat era chiar cel mai deştept de pe uliţă. Se mândrea bunică-sa cu el. Chiar şi la oraş e peste medie. Studios şi riguros în muncă, dar lipsit de originalitate, umor şi orice avînt în a face ceva mai mult decât ce se cere standard. Creşte ignorat şi batjocorit de colegi, că este tocilar, vorbeşte ciudat, îi face mă-sa pachet la şcoală şi are apucături dubioase. Şi le pierde repede pe cele superficiale, ca accentul şi scobitul în dinţi cu colţul caietului, dar cele de esenţă rămân acolo. Şi ciuda se tot adună în el.
De ce îţi vine să îl calci pe muie: Pentru că la maturitate ciuda este singura forţă care-l animă. Vede că există o diferenţă între el şi restul. Că e singurul căruia îi mai pasă de părerea vecinului, că râde lumea de el când zice că nu e sănătos să te speli pe cap prea des şi că e cam penibil cum ia el toate gagicile în braţe, râzând libidinos la ele şi gândindu-se că asta e tehincă de agăţat. Ştie clar că e mai jos decât restul oamenilor. Şi aici vine scârboşenia lui principală ca individ. Aici apare trăsătura lui esenţială care-l face detestabil. El nu vrea să se ridice la nivelul celor din jurul lui. El vrea să-i tragă în jos la nivelul lui. Să se agaţe cu degetele lui aspre de ei şi să îi târască prin mocirla din care s-a născut caracterul lui penibil. Asta e frustrarea lui. Vrea să fie un ţăran deştept într-o lume de ţărani. Şi tot ce nu e ca el nu înţelege. Şi dacă nu înţelege ceva, pocneşte ficatul în el de ciudă.
Nevoi speciale: Te urăşte pentru că tu ai avut un avantaj în viaţă la început şi vrea extrem de tare să-ţi demonstreze că, cu toate că el a pornit mai de jos, e mai bun decît tine. În capul lui e tot timpul e într-o competiţie cu cei din jur şi mereu are să le demonstreze ceva. Nu contează că sentimentul nu e reciproc. El vrea să-ţi arate că e mai bun decât tine. Ar face orice ca să ajungă şef. Ca să se uite justificat de sus la tine, cum se uitau copiii la el, la şcoală. Ăsta e idealul lui în viaţă: Să aibă un birou imens şi să fie deasupra unor orăşeni care în mintea lui seamănă leit cu copiii ăia care făceau mişto de el că e ţăran. Să demonstreze tuturor că ţăranul a ajuns leu la oraş, nu câine, cum a pornit. Şi să se scobească în dinţi cu colţul cărţii de vizită pentru că, oricât s-ar chinui, oricât şi-ar vărsa ciuda, oricât ar complota, ar săpa şi ar lucra pe la spate şi prin faţă, oricât de sus ar ajunge trăgând oameni sub el, va rămâne tot timpul un ţăran. Asta e esenţa lui.




