Vuieşte presa cu un muget prelung, de vacă blocată în sârmă ghimpată de scandalurile sexuale cu elevi zilele ăstea. Că un cocalar jenant, prof de sport la Jean Monnet i-a făcut un tuşeu rectal cu falusul unei cuviştine de 17 ani de acolo şi n-ar fi prima. Că un profesor de muzică de nuştiuunde şi-a învăţat elevele să cânte la flaut de piele, etc. O armată de giboni cu fruntea mică, salariaţi în presă cu ceva sub leafa medie a unui şaormar întorc problema agramat, pe toate părţile în orice se pune a fi media.

Şi când citesc chestiile ăstea, toţi oamenii de peste 25 de ani sunt indignaţi. Că îs puştoaicele curve. Că sunt ăia nişte labagii perverşi care profită de naivitatea unor maimuţe proaste. Nu contează care-i unghiul din care văd problema, oamenii sunt indignaţi.

Şi vă spun eu de ce.

Nu că puştani se fut, ci că puştani se fut şi ei sunt excluşi

Să vă explic mai clar.

Orice muiere de 25+ ani e indignată de curviştinele ăstea mici care de la 12 ani sug pula prin baia şcolii. Ce nesimţite! Nu de alta, da’ şi ele ar fi vrut să dea de gustul pulii la 12 ani. Să o molfăie pe toate părţile când chiuleau la ora de cultură civică. Ce, nu erau şi ele curioase? Da’ erau ALTE VREMURI DOM’LE! Nu puteai pe atunci să sugi o pulă aşa, doar din curiozitate, că zicea tot liceul că eşti curvă. Că altfel era părerea generală atunci. Acuma de prin clasa a 7-a se suge şi se fute organizat, în masă, toată lumea cu toată lumea şi nimănui nu i se pare deplasat. Şi ăstea mai mari normal că simt că şi-au ratat copilăria. Că au pierdut în medie vreo 5 ani de supt şi futut fără măsură şi obligaţii şi au intrat direct în faza relaţiilor serioase. Că unui tip care-i acuma de 18 ani, i se pare normal ca o tipă de vârsta lui să şi-o fi tras-o cu 5-10 tipi până acuma, că na, şi el şi-a tras-o cu jumătate de clasă. Da’ lu’ unu de 30 de ani dacă-i zici că ţi-ai tras-o cu 10 zice că eşti curvă. Şi nu e corect!

Orice tip de 25+ ani citeşte şi se gândeşte: „Să-mi bag pula, trebuia să mă fac prof de sport”. Nu de alta, da’ simţi aşa, că e o piaţă de puştoaice fragede de 15 ani care se fut în draci pentru că au impresia că asta le face mature şi sunt extrem de uşor de impresionat. Dacă ai 20 de ani, deja în ochii lor eşti un tip rafinat cu experienţă de viaţă, şi dacă ţi-o sug deja le faci tu lor un favor. Dacă aud că ai carnet de conducere şi salariu deja se cacă pe ele de impresionate ce sunt. Şi absolut orice le sugerezi şi le propui, nu prea te refuză, că eşti mare şi ştii tu mai bine. Pentru că oricum ai socoti, un tip de 25 de ani, oricât de cretin şi urât ar fi, tot e mai interesant decât unul de 17 ani. Pentru că are 8 ani în plus de experienţă de viaţă cu care poate pulsa. Şi se şi bucură şi ele de asta. Că acu 15 ani dacă se ducea una de a 9-a să zică în clasă, la colege, „fată, m-a futut în cur unu’ de 25 de ani aseară”, râdeau toate de ea că-i curvă. Acuma o invidiază că-i atât de matură şi rafinată încât se uită ditamai masculii la ea. Problema e însă că nu nimereşti în anturaj comun cu fetele ăstea de 15 ani cu deschidere de orizonturi la orizontală. Când ai 25 de ani pur şi simplu n-ai cum să cunoşti oameni de 15. Nu poţi să te duci în faţa liceului şi să te bagi în seamă aiurea, ca un dubios. Şi de-aia îs indignaţi masculii de toată treaba asta. Că dacă eşti profesor deja ai o intrare făcută în lumea asta magică unde găurile sunt mai strâmte ca nara iepurelui şi pizda încă mai miroase a lapte. Şi fraieru’ ăla de profesor de sport are, şi ei n-au. Şi nu e corect!

Complet fără legătură cu cele de mai sus: Ofer meditaţii la limba română, engleză, psihologie şi absolut orice căcat mai vreţi voi la eleve clasele 7-11. Gratis. Rog seriozitate. Fără grase.

E 8 dimineaţa şi aerul geros anesteziază ochii injectaţi. Un rahat de câine încă abureşte în gerul dimineţii. Cineva, cel mai probabil în decursul zilei de azi, o să-şi prindă şiretul între el şi talpa bocancului. O să fie hazliu. Un zâmbet apare sub ochii injectaţi. Dar cineva n-a ieşit să vadă un rahat de câine. Cineva a ieşit pentru că, al treilea simptom, după ochii injectaţi şi amuzamentul găsit în lucrurile simple, ca rahatul de câine, e o poftă irezistibilă.
Cineva a ieşit să-şi ia un iaurt cu caise.

E 8 dimineaţa şi vânzătoarea de la magazin cască de parcă e la olimpiada de expus plombele şi vrea zece. Ratează aterizarea. O babă se uită în galantar fix. Nu se uită, studiază. Ca un copil fără bani la raionul de jucării. Să vadă cu ce cârnaţi o să se bucure babele mai bogate.
Cineva s-a dus la muzeu.

E 8 dimineaţa şi un cetăţean cu o sacoşă de pânză se mişcă. E extrem de cetăţean. Pluovăr gri – de cetăţean – peste cămaşă, costum gri. Are şi bască de cetăţean. Şi ura aia în priviri, de cetăţean căruia i se pare că faptul că unii oameni nu sunt cetăţeni şi doar au ieşit să-şi ia un iaurt de fructe e un afront personal.
Cineva se duce la muncă.

E 8 dimineaţa şi ambulanţa e parcată strâmb în faţa blocului. Două babe în halat se uită urât la ea. Dacă ambulanţa ar vorbi, ar spune „data viitoare vin după voi, aţi căcat băţul!”. Şi babele ştiu asta. Nu le prosteşte privirea inocentă, cu farurile mari, ale ambulanţei. Ştiu ele clar ce are în cap şi de ce a venit.
Cineva s-a dus de tot.

E 8 dimineaţa şi duduia tropăie agale, crăcănat, pe nişte tocuri care au toată intenţia şi voinţa să ascundă faptul că are curul mare şi picioarele scurte şi groase, doar că nu dispun de capacităţile necesare. Fusta e prea scurtă pentru dus la muncă, machiajul prea strident şi bluzoaca aia, făcută să împingă ţâţele în sus, ca să distragă atenţia de la curul ăla mare, în complicitate cu tocurile, mult prea incomodă să munceşti în ea.
Cineva se întoarce de la futut.

Era anul trecut o campanie cretină pe Facebook, între pizdele proaste, care spunea cam aşa: „Scrieţi un status despre unde vă place să vă lăsaţi poşeta. Fără nici o explicaţie. Gen <<Îmi place pe divan>>. E pentru cancerul la sân!”

Şi pizdele au făcut chestia asta. Evident, nu se menţiona nimic de cancer, nu informa pe nimeni de nimic. Nu împingea universul în nici o direcţie, nu strângea nici un ban, nu realiza absolut nimic. Dacă nu ştiai despre ce e vorba (absolut toată lumea în afară de ele, că trebuia să fie secret scopul), te uitai ca curca-n beci la mesaj şi te întorceai la berea ta.

Şi pizdele se simţeau bine că au ajutat cancerul. Ba nu. L-au oprit sau ceva. Nici ele nu ştiau clar de ce, dar simţeau aşa, în pizda lor, că au făcut o faptă bună.

Anul ăsta, aceeaşi campanie doar că de data asta, trebuiau să spună că pleacă x luni în ţara y. Unde x e ziua naşterii şi y o ţară aleator asociată cu o lună. Gen martie – Franţa, sau ceva.

Aşa că tot Facebook-ul era plin de mesaje de genul:

„Plec în Olanda pentru 12 luni :)”

Făcea chestia asta ceva cancerului de sân?
Nu.

Avea cea mai mică legătură din univers cu cancerul de sân?
Nu.

Simţeau toate pizdele proaste că au făcut o faptă bună şi au ajutat umanitatea mai ceva decât Maica Tereza?
Absolut!

Dragi pizde care fac lucruri fără sens doar din cauză că aveţi impresia că ajută vreo cauză nobilă,

care puneţi poze cu balene omorâte, să vedem noi sânge şi spintecăciuni cu mesajul „ajutaţi balenele!”, fără a lăsa o adresă a oamenilor responsabili, să trimită măcar scrisori de protest cine se simte,

care băgaţi poze cu copii diformi şi mesajul „acest copil s-a născut cu cur pe faţă, ajutaţi-l!”, fără numele individului, un număr de cont sau orice altceva,

care sunteţi atât de proaste încât nu observaţi că prin ce faceţi voi nu ajutaţi pe nimeni cu absolut nimic, şi nici nu vă pasă în mod special. Că scopul nu e ăsta. E să vadă prietenii virtuali ce fire sensibilă şi atinsă de cruzimile vieţii sunteţi voi,

SPER SĂ FACEŢI CANCER.

Dar nu de sân. Că poţi să faci copii şi fără o ţâţă. Cancer de ovare. Să nu cumva să daţi genele de retardate şi generaţiei următoare.
Dar înainte de a muri aş vrea să

Îmi sugeţi pula până la rădăcină, pentru a salva pădurile ecuatoriale.
Îmi gâdilaţi vârful penisului cu amigdalele, pentru a opri braconajul de sturioni.
Faceţi gargară cu testiculele mele pentru a proteja câinii maidanezi de la eutanasiere.
Îmi sugeţi pula de parca viaţa voastră ar depinde de asta pentru pace în univers.

Şi voi, dârlăii care râdeţi acuma. Râdeţi degeaba. Proastele ăstea sunt femeile voastre. Într-o zi o să vă întoarceţi acasă de la muncă şi o să mă găsiţi înfipt până la coaie în curul prietenei voastre. Şi ea cu ochii ăia inocenţi, de vită cretină, o să se uite spre voi şi o să zică:

„Iubi, nu e ceea ce crezi! E o campanie pentru ajutorarea copiilor orfani din judeţul Brăila!”

.

.

Trimite acest mesaj  la toată lista te de messenger, toţi prietenii de pe facebook şi pe mail la colegii de muncă pentru a ajuta pisicile cu leucemie!

Pentru că sunt un fin dezgustător de artă, am decis ca azi să dezgustăm împreună nişte artă fină.

Talentul este un lucru frumos, care trebuie încurajat. Pe Corina Chirilă, cei de la universitatea de arte n-au încurajat-o. În schimb noi o încurajăm. Pentru că noi ştim că n-ai nevoie de chestii ca perspectivă, mână sau simţ artistic ca să fii pictor. E de ajuns să ai TALENT. Talentul este un lucru foarte bun. Pentru că este nedefinibil.

Corinei îi plac extratereştrii, stelele şi femeile care se ating, deşi ea nu este lezbiană şi dacă înţelegeţi asta din faptul că desenează zeci de femei care se ating sunteţi proşti.

Dar hai că m-am plictisit cât am introdus-o. (Replică cu care de obicei dau afară tipele de la mine din casă). Să vedem nişte lucrări.

Aici avem tandrul desen “Elfiţe cu scolioză de la silicoane”, care ne arată pericolele chirurgiei estetice făcute la colţul blocului. I-am văzut ţâţele lu’ Sexy-Brăileanca după operaţie. Exact aşa erau: un sfârc spre mine, unu’ semnaliza că schimbă banda.

Aici avem un zombie tuns cu toporul îmbrăţişându-l pe Aphex Twin.

Un clasic negrişor care a mâncat un pepene, ca un negrişor şi şi-a făcut o cască din el.

Un ţigan educat, care nu deranjează pe nimeni.

Şi preferatul meu

Iisus Hristos, dând o muie pioasă.

Mai multe pe blogul ei. Eu deja sunt un fan. Voi nu? Are PESTE 9000 DE DESENE.
galactic!
:*

Albert se propti puţin cu umărul în leul de marmură şi, cu un icnet îl balansă puţin de la sol. Băgă mătura sub el şi îl trânti la loc repede, gâfâind. Cinci facultăţi de fizică să faci, şi tot nu înţelegi cum rasa mă-sii ajunge praf sub un leu de marmură de 200 de kile, se gândi el, udând puţin mătura în fântânuţa cu bonsai şi beculeţe din mijlocul camerei. Se hotărî să nu mai aducă scara ca să cureţe paianjenii din interiorul cupolei aurite. Nu s-au strâns ei într-o săptămână.

Cea mai grea parte a curăţeniei fu, ca de obicei, pusul de bibelouri pe televizor. E greu să balansezi balerina şi peştele de sticlă pe muchia de doi centimetri a plasmei de 2,20 metri în diagonală. Cel mai cretin însă stătea mileul cu margine aurită, care, făcut pentru televizoare vechi, pur şi simplu atârna peste ecran în partea de sus la ăsta subţire. Dar aşa îi plăcea stăpânului. Să aibă televizorul breton. Toate chestiile trebuiau să fie exact cum îi plac stăpânului. Măcar casa lui să fie mereu la fel, dacă restul lumii se schimba mereu. Pentru că stăpânul casei era

FLORIN SALAM, CĂLĂTOR PRIN TIMP

Portalul albăstrui se deschise pe la jumătatea tavanului, cu un băzâit electric. Un acordeon masiv căzu fără nici un zgomot pe covorul luxos, din păr pubian de cămilă. Covorul era atât de bun încât absorbise tot şocul. Se gândiseră arabiţoii ăia, cu mintea lor, la acordeoane care cad, când l-au făcut. A dracu’ minte pe ei! Cu zgomot de acordeon căzu şi Florin Salam. Peste acordeon, evident.

Era julit, transpirat şi slinos pe faţă de parcă se pişase într-un vulcan. Juliturile erau ceva nou. Era evident că n-a ieşit chiar cum trebuie călătoria prin timp. Albert începu să turuie parametrii, cum am fost învăţat.

- 4 Noiembrie 2011, România, preşedinte e Băsescu, oamenii în continuare se uită la Bendeac şi gustă manele.

Dezmeticindu-se brusc, Florin sări de pe covorul extraordinar de rafinat şi cu o mână îl apucă pe slujitorul lui, Albert, de guler, iar cu cealaltă mână apucă un porumb fiert dintr-un lighean de porumb fiert.

- Lasă asta, că sunt parametri secundari, răcni Florin Salam, muşcând din porumbul fiert şi scuipând bucăţi fine de hoaspe de porumb cu fiecare cuvânt. Zi-mi de Robohitler. A fost înfrânt?

- Să-mi fie iertat, stăpâne, dar nu am auzit în viaţa mea de Robohitler?

- Imens, jumătate robot, jumătate Hitler?
- Nu a existat în realitatea asta, stăpâne!
- Înseamnă că am reparat anomaliile temporale, rânji Florin Salam, cu mult porumb între dinţi. Se uită puţin spre acordeon. Mă rog, când am plecat eu, acordeonul se ţinea pe spate, nu pe burtă. Dar nu poţi să repari chiar tot….

Florin Salam se trânti pe un fotoliu cu imprimeu de icoană. Fusese o zi bună pentru ştiinţă. Şi avea un lighean de porumb fiert.
- Albert, unde-i Aurel? De obicei urla cum veneam acasă.
-Aurel, stăpâne?

Un sentiment de năpastă îi porni din coşul pieptului său păros şi îi paraliză tot corpul. Creierul încerca să înţeleagă ce corpul deja bănuia. Întrebă oricum.
. Aurel, velociraptorul meu?
- Să-mi scuzi ignoranţa, stăpâne, dar ce e ăla un velociraptor?
- Un soi de dinozaur….
Bănuiala se trasforma încet, încet în certitudine.
- Îmi pare rău, stăpâne, dar dinozaurii sunt dispăruţi…
- De când?
- De… milioane de ani….

Florin Salam căzu în genunchi şi se tângui cum doar un manelist se poate tângui. Ţinându-se de inimă şi dând din cap în ritmul unei muzici imaginare. Încercând să repare timpul mai mult l-a stricat. Şi atunci ştiu că ziua abia începuse. Că trebuie să se întoarcă înapoi în timp şi să-l facă pe Aurel să existe din nou. Poate mai ţin o tură motoarele turbo ale maşinii de călătorit prin timp….