Am avut un vis. Am visat că aveam un cur detașabil. Și că-l dădusem jos să văd cum îmi stă fără. Nu vă gândiți la chestii sexuale, muiștilor. Era cur în sensul fese. În sensul muscular al cuvântului, nu partea aia pe unde te caci. Și aveam un cur detașabil și mi l-am dat jos și nu mai știam să-l asamblez să-l pun la loc. Și mă panicasem, că bunul simț îmi spunea că, chit că e detașabil, un cur nu poate să supraviețuiască mult în afara corpului și m-a tăiat brusc gândul la oribila posibilitate de a fi nevoit să trăiesc fără cur. Să nu pot să mai stau pe scaun în viața mea pentru că am fost prost și mi-am dat jos curul și n-am știut să-l mai pun la loc. Apoi m-am trezit extrem de speriat.
Am intrat într-o bancă să scot niște bani azi și mirosea oribil a iarbă. Am fost contrariat pentru că oamenii ăia lucrează cu banii mei și sunt sparți. Mi s-a părut iresponsabil. Apoi mi-am dat seama că de fapt nu mirosea în bancă a iarbă ci râgâisem eu. Nu, nu fumasem nimic, ci pur și simplu am ajuns la gradul ăla de rafinament la care alimentele de la mine din stomac se combină și se dizolvă în procese chimice până miros a iarbă. Cred că devin din ce în ce mai autosuficient, de-aia.
Nu înțeleg timpul. Ultima dată când îl înțelegeam eram clasa a doișpea. Vinerea era veselă. Duminică seara era trist, luni deja era horror. Pe joi îmi recăpătam speranța. Dar când nu muncești la program, când nu pui ceasul să sune decât uneori, și atunci la ore rezonabile, ca 11, timpul nu mai are sens. Weekendul nu mai înseamnă nimic. Înțeleg să număr zilele dacă spre exemplu joia ar fi ziua când ar trebui să iau o piatră ponce și să rașchetez solzii de pe spatele bunică-mii ca să nu i se infecteze pielea și să moară. Dar când realmente nu am nimic urât spre care să mă uit în viitorul apropiat, nu mai are rost să număr cât mai am până acolo. Uneori observ anotimpurile când fug pe lângă mine. Ridic din umeri și le las să treacă.
Nu înțeleg de ce Dumnezeu s-a odihnit în a 7-a zi. Nu înțeleg cum să fii omnipotent și să obosești. Dacă ești obosit nu prea mai ești omnipotent. Ce a făcut Dumnezeu în a 7a zi? A băut o bere și s-a uitat la meci? A făcut o labă? S-a dus la biserică? Știu clar că nu a spălat rufe că e păcat. Mi-a zis bunică-mea.
Dar niște oameni religioși și docți o să zică. “Dumnezeu s-a odihnit în a 7a zi ca să ne dea nouă exemplu. Să știm noi să ne odihnim în a 7a zi!”. Oau. Dacă nu făcea el asta noi am fi muncit 7 zile din 7. Că așa e în natura noastră. Noi, oamenii, iubim munca în așa hal încât a trebuit Dumnezeu să vină să ne zică: “Da mai opriți-vă, bă! Nu mai munciți atâta că pocnește ceva în voi! Mai faceți și voi o labă. Duceți-vă la biserică, vedeți un meci, beți o bere!”.
De parcă i-a trebuit vreodată cuiva o scuză să nu muncească. Dar au existat oameni de-ăștia muncitori, care munceau atât de mult încât până și pe un leneș complet împăcat cu natura lui, ca mine, l-ar face să se simtă prost. Dar au murit de prea multă muncă și nu și-au dat genele de nebuni mai departe. Pentru că natura îi urăște. Da, dacă muncești mult, natura te urăște. Organismul te urăște. Își bagă pula și te lasă. Zice ficatul “pentru asta sunt eu aici, băi pulă, ca să mă strici cu dormit puțin și mâncat prost? Eu sunt aici ca să mă strici cu alcool și grăsimi suprasaturate, futu-te-n inimă!” La care inima zice “Ba pe pizda mă-tii!” La care pizda mă-tii zice “Bă, pentru asta te-am fătat io, ca să muncești, păi ce pizda mă-tii crezi că e aici?”
Când eram mic venea uneori bunică-mea să stea cu mine când ai mei erau plecați. Și stătea 2 minute la televizor și apoi se scula și începea să faca chestii prin casă. “Tre să fac ceva, nu pot să stau degeaba, zicea și ea”
Exact la fel și eu doar că invers.






