Pulifriciul

Urmatoarele doua paragrafe sunt plictisitoare si seci, dar mi-a fost milă sa le tai pentru ca am muncit la ele, asa ca le-am facut foarte, foarte mici, aşa că oricine în afară de ăia greţos de lipsiţi de ocupaţie o să îşi îndoaie ochii în ele. Roz le-am făcut de-adracu’ ce sunt.

Instinctul de turmă e un fenomen foarte hazliu, uneori trist, dar în mare parte hazliu. El ajută oamenii limitaţi să se integreze în societate, îi ajută să se definească prin apartenenţa la nişte norme deja stabilite, la nişte standarde deja formate. Ăsta este un lucru foarte bun pentru că majoritatea oamenilor sunt proşti de behăie şi lăsaţi doar in seama encefalului lor plăpând probabil şi-ar da singuri în cap cu un par sau ar mânca azbest. Cu ajutorul instinctului de turmă însă ei interiorizează nişte principii născute din inteligenţa colectivă umană ( care în medie este ceva mai inteligentă decât majoritatea oamenilor pentru că aportul la ea se aduce calitativ, nu cantitativ, mai exact, in caz că faci parte din categoria de oameni pe care o descriu şi nu înţelegi ce vreau să zic: un inteligent schimbă mai mult mentalitatea generală decât 10 idioţi.. boon.. unde eram..) pe care le adaptează nevoilor lui cam cât îl duce pe el capul. Astfel societatea le spune cu ce să se îmbrace, ce să manânce, cum să se distreze, ce e frumos, ce e urât, pe ce să îşi cheltuie banii, etc.. şi cum ziceam, ăsta e un lucru bun pentru că majoritatea oamenilor sunt în aşa hal de idioţi că s-ar îmbrăca cu copaci daca n-ar avea cine să le spună ce se poartă.

No, acuma, tipul ăsta de gândire e general uman, toţi facem aşa, mai mult sau mai puţin, în funcţie de inteligenţă: ăia care au mai multă, adaptează aceste informaţii din societate la nevoile proprii, selectând ce li se pare mai bun sau mai rău în funcţie de ce au ei între urechi. Când nu ai nimic între urechi, caz comun, faci şi tu ce fac cei mai mulţi oameni. Astfel vezi pe stradă turme de oameni îmbracaţi şi tunşi la fel, cu aceeiaşi geacă cu guler pufos şi aceiaşi ochelari care le acoperă tot din falcă până în marginea de sus a frunţii înguste pentru că “se poartă frate”, deşi dacă îl iei pe unul la bani mărunţi, departe de confortul turmei, probabil ca poţi să-l faci să-şi dea seama că e mai mult homo-erotism în ţinuta lui decât în tot “Brokeback mountain”. Totuşi, în mai mică masură toţi facem chestii pentru că “se fac” pentru că asta e natura umană, singura modalitate să scapi de ea e să te muţi în pădure să faci comunitate cu veveriţele.

Bun, trecem de generalităţi şi sărim la ultimii oameni din lume: Populaţia emo-goth.

Ăştia se definesc prin neapartenenţa la “mainstream” şi asta li se pare lor că îi face unici.

Spre exemplu: www.vampirefreaks.com

Aproape un milion de oameni unici şi nonconformişti care se îmbracă la fel, ascultă aceiaşi muzică, scriu aceleaşi poezii generice despre cum “viaţa e un borcan gol de murături negre”, se cred toţi artişti şi dispreţuiesc tot ceea ce este “mainstream”. Îs singurul care vede ironia? E doar un alt tip de turmă, ce e unic în asta? Sunt sigur că bunic-ta e şocată de crucea întoarsă de la gât, ce răzvrătit eşti tu mâncate-ar mama de ceghevara în miniatură care eşti! Ce unici sunteţi voi cu părul vostru colorat de parcă v-a borât curcubeul în creşet şi cu hainele voastre negre de vinil+prostovol şi belciuge în rât ca porcu’ lu’ tatae! E fain rău să fii nemulţumit şi neînţeles tot timpul deşi îţi dă mă-ta tot ce ai nevoie şi eşti simplu în gândire ca un triunghi echilateral.

Hai să vă dau un exemplu de de-ăsta, ca să nu ziceţi că mă iau de oameni degeaba:

http://www.vampirefreaks.com/u/_darkened_heart_

Am dat de bastardul ăsta accidental, linkul rămânand în recent dupa ce mi-a folosit compul o cunoştinţă antipatică (dacă vă uitaţi pe pozele bastardului, aia cu’ păru’ roşu şi faţă de Leana Ceauşescu în mizerie). Personajul va fi cunoscut de acum înainte sub numele de cod Pulifriciul, şi vă voi prezenta complexitatea lui în detaliu.

Pulifriciul este extrem de narcisit, are 50 de poze cu dânsul pe site-ul ăla, din care multe la bustul gol, probabil extrem de mândru de sfârcurile lui mari ca farfuriuţele de cafea şi roz ca babuinul la cur, unele sunt photoshopuite deoarece pulifriciul nu are nimic mai bun de făcut toată ziua decât să-şi facă poze şi să le modifice, o ocupaţie destul de normală pentru un mascul. Ca sex noi, bărbaţii suntem faimoşi prin fascinaţia faţă de propria imagine. (e sarcasm, probabil pulifriciul e homosexual latent)

Pulifriciul scrie poezii, într-o engleză agramată, de clasa a 6-a, evident fără rimă şi măsură, pentru că aceste concepte îl depăşesc pe pulifrici. Din poeziile lui aflăm că toate criticile la adresa lui sunt datorate invidiei. Aici recunosc că sunt invidios pe sfârcurile lui cărnoase şi lipsa completă a simţului penibilului.

I like being in the presence of someone that can always understand me, someone i can always talk to. I like spending time in the dark or with a candle lighting just a little. I like wondering in the nature, with someone close be me. Staring at the moon while listening to Coldwave, Dark Ambiental, Darkwave, Dark Neo-Classical or Etherial Gothic makes me feel above all and powerful. I like composing music, writing lyrics, poems and essays in ord ideas, to feel as someone is listening to me when I need to express whatever I write. I like feeling dizzy after consuming something. In that state I can let out alot of energy when talking or writing.”

Pulifriciul este un romantic. El se uită la lună. Probabil se uită şi in soare ziua, încercând să vadă daca clipeşte primul. Ascultă nişte genuri de muzică aşa de obscure că sunt aproape inexistente pentru că “da bine şi e cvlt”. Scrie mult, citeşte puţin (nici nu e menţionată activitatea asta), şi ameţeşte după ce mănâncă probabil de la un diabet zaharat incipient.

“I dislike most people that surround me. Dislike seeing everyone being happy, having a good time, letting me see that on their faces. I dislike that narrow mindness that has taken over the majority. I dislike people that try to change me, that try to make me think „normal”, as they say, that try to take me out of my world and put me into their world, the world of stupidity, the world which has been taken over by the wave of money, the wave of materialism. I dislike their world in which all have forgotten the rights we all have, the world of monotony. I dislike not having ways to travel to some places, places where i can feel at home, places where i can find a refuge. I dislike almost everything.”

Pulifriciul este extrem de snob, şi se crede aşa de unic că mă taie pişarea. “I dislike almost everything”. Cât de COOOL!

Pulifriciul face şi muzică:

http://www.darkenedsyprian.altpro.net/darkenedsyprian/tracks/Ditch.mp3

Pe lângă cunoştinţele abismale de fruity loops pe care le dovedeşte se observă şi faptul că ţine microfonul prea aproape de gură, de parcă incearcă sa-l satisfacă nu să cânte în el, rezultatul fiind un foşnet afon pe un fond sonor de camion care dă cu spatele.

Jur cu mâna pe inimă că personajul ăsta e ultimul om din lume, dar ultimul. Nu e nimic sub el pe scara valorică. El e zero absolut pentru măsurarea calităţii unui om. Dar ce pot să zic…

Pentru final, contul meu de vampirefreaks, facut la mişto

http://vampirefreaks.com/Necrociupanezu

nu ma intrebati cine e in poză că habar n-am; un idiot care îşi lasă pozele pe share pe dc, trist e că oricât de strigător la cer e contul ca glumă, toţi mă iau în serios, ceea ce îmi demonstrează teoria că idioţii sunt imuni la sarcasm.

***

politica si alte vulgaritati

M-am saturat până în gât de circul politic al ultimelor zile. Deja nu mai e hazliu de mult, e doar jenant cum oameni in toată firea aruncă cu rahat unul în altul ca nişte copii retardaţi.

Politica e o curvă bătrână, şi fiecare partid politic reprezintă câte o parte a acestei curve.

PSD-ul e ca vaginul. Înainte atrăgea poporul şi făcea banu’ ghebos, dar nu a avut grijă cu cine s-a încurcat şi acuma s-a lăsat de la uzură şi s-a umplut de bube de nu mai e nimeni interesat de el. Încearcă săracul să se reinventeze cu apă şi săpun dar problema e mai jos de dermă şi nu rezolvă nimic, totuşi mai atrage câte un nostalgic uneori, deşi acesta e în medie mai bătrân decât insăşi curva.

PRM-ul e ca anusul. Neschimbat din tinereţe, in ochiul prostului pare strâmt şi valid, dar trebuie să fii extrem de dobitoc să nu îţi dai seama că oricât ar încerca să-ţi facă binele va sfârşi prin a te umple de rahat.

PNL-ul e ca sânii. Toţi îşi aduc aminte de istoricul lor glorios, când erau rotunzi şi puşi pe fapte mari, dar din păcate au trect 70 de ani de atunci, şi au devenit doar o stafidă a fostei lor glorii, lăsată şi sfrijită care se agaţă obsesiv de amintirea dulce că “intr-o vreme eram tari”

PD-ul e gura. Promite plăceri neasemuite dar nu produce cine stie ce, şi, deşi buzele sunt rujate bine, înauntru nu mai e decât un singur dinte care se clatină şi el şi, dacă cade nu mai rămâne nimic.

UDMR-ul e degetul mic, sprinţar de la mâna stângă, care scarpină orice parte a corpului mănâncă mai mult dar a sărit dintr-o gaură în alta aşa de mult că deja nu-i mai poţi recunoaşte traseul după miros, dar ştii că a cam fost peste tot şi lucrul ăsta te scârbeşte.

Am uitat ceva? Poate PC-ul cu cei 4 parlamentari ai lor, care formează un neg păros pe obrazul curvei bătrâne dar, privindu-se în oglindă se vede aluniţa lui Marilyn Monroe, în rest, detalii nesemnificative.

_____________________________________________________________________

Şi gata cu fina satiră politică, pentru că este un subiect mult prea vulgar şi pentru mine.

Aveam treabă pe la Romexpo acu’ câteva zile şi am văzut prin faţă cârdul mitologic de taximetrişti ţepari de care a auzit toată lumea dar puţini au avut nenorocul de a-i întâlni: Ştiţi voi, ăia cu 7.99 lei km. Băieţei descurcăreţi cu tenul măsliniu, probabil de provenienţă iberică sau peloponeză şi ceafa groasă care ascunde între faldurile ei lanţuri groase de aur. Crăpau seminţe şi omorau trecătorii cu amabilitatea, invitându-i în taxi. Hazliu e că unii guşteri chiar se urcau. Mi se pare într-un fel că meriţi, dacă nu te uiţi pe uşă, să te plimbe ţiganul 20 de minute şi să-ţi ia 800 de mii, dar totuşi, parcă e prea uşor…

O oră mai târziu eram în metrou şi, lucru mai rar pentru mine, mă gândeam. Mă gândeam la multe chestii… Cum ar fi că în înghesuiala aia doar câţiva milimetri de haine mă despart de genitalele unor necunoscuţi, că nu îmi place numele Oana pentru că este între Ioana şi Ana, iar mie nu îmi plac soluţiile de compromis şi mă întrebam dacă o să ajungă vreo dată “deget sau pulă” joc de societate.

Cel mai mult mă gândeam însă la un panou publicitar pe care-l văzusem la intrare. Nu, nu mă impresionase reclama, ci panoul. Un rahat de tablă de 2-4 metri, care stătea acolo pur şi simplu, şi doar prin chestia asta producând mai mulţi bani decât majoritatea românilor. E o realizare destul de tristă aceea că tu, sau majoritatea cunoscuţilor tăi valorează mai puţin decât o aglomerare de sticlă, tablă şi plastic de câţiva metri şi că, oricât te-ai strofoca să alergi, să munceşti, să produci într-o lună, panoul ăla probabil o să facă mai mult doar stând acolo şi nefăcând nimic.

***

superprogramul TV

Mă gândesc de ceva timp la o formulă universală a şoului perfect; ceva care să fie aşa de fain încât să se uite absolut oricine cu o plăcere aproape orgasmică. Cred că în esenţă sunt pe drumul cel bun

Conceptul l-am modelat pentru prima categorie demografică pe care am avut-o in cap: bărbaţii de orice vârstă: sport, violenţă şi ţâţe; daca ai astea trei elemente, orice barbat de pe mapamond lipeşte pupila de ecran, şi cum de obicei ei au telecomanda, formatul trebuie să-i atragă pe ei primii. Bun.. inventăm un sport nou, un fel de box da’ cu topoare, sporim brutalitatea, că până la urmă de-aia se uită orice bărbat la orice sport, să vedem cum se calcă ăia în picioare pentru bani. La prima vedere pare un sport cam uşor, care a dat primu’ a câştigat, cam greu să ajungi în repriza a doua.. de-aia băgam nişte factori disruptivi care să lungească meciul şi să atragă telespectatori în acelasi timp.

În primul rând le punem la combatanţi câte o ţeastă de personaj de desene animate de pluş în cap să nu vadă nimic; aşa se taie mai greu unu’ pe altu’ şi se benoclează şi ăia micii: “uite tată se bate michi maus cu scubi du în topoare!”. Copii sunt proşti şi se uită la orice are legătură cu desenele animate, ţin minte din copilărie, putea să fie şi o animaţie despre menstruaţie de o oră jumate că tot mă uitam, plus, cu o sfeclă mare de cauciuc trasă sub breton de nu mai vezi nimic şi îţi transpiri în gură e greu să dai cu toporu’ în cineva. Aici vine un element nou ajutător auditiv pentru combatanţi şi visual pentru telespectatori: Fiecare din ei are o echipă de 5 gagici în ţâţele goale în colţul lui care ţipă la el informaţii despre unde e duşmanul şi cum să dea din topor. Un fel de copilot cu 10 ţâţe. De ce 5 femei ? Nu ne-aparat din cauză ca în ochii unui bărbat ţâţele se măsoară cantitativ mai mult decăt calitativ şi mai mult pentu simplul motiv că daca pui 5 muieri în acelaşi cadru fiecare ţipă în treaba ei să le acopere pe celelalte şi să se dea mai interesantă şi nu se înţelege absolut nimic (vezi talk şourile cu pseudovedete autohtone) şi ajutorul lor este destul de nul. Nu vrem să se omoare combatanţii noştri prea repede nu ?

Boon, am definit conceptul de bază, am captat atenţia barbaţilor şi copiilor, fiinţe simple cu nevoi previzibile şi banale, acum vine misiunea dificilă de a face programul atractiv şi pentru femei, fiinţe mult, mult mai complexe.

Să nu mă înţelegeţi greşit, complex nu este o calitate, şi noul cod rutier este complex pentru că nu poţi să scoţi o idee din el print-un proces simplu, logic şi coerent pe axa cauză-efect. Nooo, orice idee rezultă printr-un proces alambicat inutil şi stufos de confuz în care mai mult dai cu banu’, scuipi în zar şi dai cu el de perete şi apoi citeşti horoscopul şi îi aplici o metodă de decodare a la aparatul Enigma din al 2lea război mondial în baie pe întuneric şi nici aşa şansa ta de a prevede rezultatul nu depăşeşte 12%. Cam aşa e şi complexitatea femeii.

Un fapt cunoscut încă din vremea lui Aristotel este că femeilor le plac extrem de mult copiii. Cum văd unul li se piţigăie glasul şi o dau în onomatopee oligofrenice de se miră şi bietul copil. Cercetătorii contemporani cred că este cauzat de o deteriorare iremediabilă la nivelul cromozomului X. Oricum, cauzele defectului sunt neinteresante, rezultatul exploatabil. Deci, umplem arena, groapa de bătaie sau în ce dracu’ se căsăpesc ăia cu bebeluşi. Numa bine, ăia eschivează mai greu printre puradei şi se omoară mai greu şi fiecare din familie are la ce se uita:

“Vaai ce draguţ e ăla cu pampers bleo!”

“Taati taati, de ce îi curge sânge din cap lu’ Daffy ?”

“Taci bă puţă, te-n măta cu desenele tale, nu vezi ce ţâţe are aia?”

În final, pentru cetăţenii cu o vârstă destul de înaintată să îi recunoşti după miros şi lipsa de ocupaţie, băgăm 4 ore după meci cu interviuri la corazon cu rudele, prietenii, vecinii şi cunoscuţii lu’ ăla care a pierdut, bineînţeles îi căutam pe ăia care o dau în pişat ochii cu “vai că era om bun la suflet” dirijaţi de zâmbetul mai fals ca părul lui Donald Trump a zânei Andreea Marin.

Succes pe pâine născut direct din transpiraţia creierului meu, fura-mi-aţi ideile.

***

Ieri mi-am pictat unghia de la degetu’ mic de la stanga cu un marker negru. A fost cel mai black metal lucru pe care l-am vazut in viata mea.

***

Piata locurilor de munca

Studiez piaţa de muncă in ultimul timp, poate poate găsesc ceva care să mi se potrivească, dar, din păcate “mâncător de căcat profesionist” nu prea se caută in ziua de azi. Se caută în schimb o grămada de alte chestii. În continuare extracte din anunţuri:

1.“Daca esti o persoana comunicativa,serioasa, rezistenta la stres, capabila sa faca fata unui refuz, genul de om care daca e dat afara pe usa intra pe fereastra atunci AVEM NEVOIE DE TINE. Avem nevoie de persoane carora sa le placa acest tip de job, respectiv vanzari telefonice de servicii in mediu international.”

Traducere: Daca eşti capabil să spui aceiaşi frază prestabilită de 21314 de ori, 12 ore la rând, şi să nu te deranjeze, ba chiar să te taie o plăcere masochistă când eşti mai înjurat decât mama lu’ Iliescu, dacă eşti genul de om care ar răspunde la “futu-te-n inimă pe tine şi pe mă-ta” cu “sunteţi sigur că nu doriţi să vă explic beneficiile programului nostru ?” şi care nu şi-ar taia venele şi ar scrie cu sânge pe oglinda de la baie “sunt ultimul om!” înainte de a muri, la 6 luni după angajare AVEM NEVOIE DE TINE.

“atitudine pozitiva, dinamic, sociabil si perseverent
– abilitati foarte bune de comunicare
– flexibilitate”


Traducere: Căutam peon fără şira spinării care să zâmbească din toate măselele la toate ordinele date şi să se mişte ca Speedy Gonzalez

“CANDIDATUL IDEAL VA FI O PERSOANA CARE DORESTE SA ISI PERFECTIONEZE CALITATILE DE RELATII CU CLIENTII. VA STI SA PREZINTE O BIJUTERIE DE ARGINT CU SAU FARA PIETRE

PERIOADA IN CARE SE VA DESFASURA ACTIVITATEA ESTE 25 februarie- 1 martie, in puncte centrale ale Bucurestiului.
SALARIU: 200.000LEI / ZI + 10% COMISION DIN VANZARI (poate ajunge la 1.000.000 / zi)”

Partea hazlie la acest anunţ este că a fost pus pe 16 martie. Şi au aplicat la el vreo 70 de candidaţi. Cineva ori a cam întârziat, ori îşi face treaba foarte, foarte, foarte, foarte din timp. Candidaţii nu au nici o scuză; şleahtă de fraieri care respiră pe gură.

“Descrierea JOB-ului:
Contactarea si vizitarea clientilor (in urma unui instructaj de specialitate), prezentarea catalogului de produse, obtinerea comenzilor si livrarea acestora, mentinerea legaturii cu clientii, dezvoltarea portofoliului”

Ştii genul ăla de bastard care vrea să îţi vândă ceva, cu toate că ţie nici prin cap nu-ţi trece că vrei să cumperi ceva, şi căruia vrei sa-i dai un picior in stomac? Felicitări, ăla o să fii tu, sper că ai abdomenul ca piatra.

“Cerinte:
1. Candidatul trebuie sa aiba experienta solida in lucrul cu Visual FoxPro 6.0.
2. Candidatul trebuie sa aiba cunostinte de gestiune comerciala.
3. Candidatul trebuie sa aiba bune cunostinte de algoritmi si structuri de date.
4. Candidatul trebuie sa fie atent la detalii, sa fie perseverent, organizat si sa fie un om care stie sa duca lucrurile pana la capat! “

La 40 de ani candidatul se va întreba dacă norii sunt pe 32 de biţi sau pe 64.

Aşa-s toate. Mai bine dau în cap la babe pentru bani de covrigi.

***