Senzaţionala tanti Luminiţa, karaokista trotilată pe care n-a ajuns-o simţul penibilului nici la vârsta senectuţii, o ştiţi voi, aia de respira greu pe Şambala, vrea să ne lipsească pe noi, adevăraţii ei fani de interpretarea ei de o valoare inefabilă.

Aşa că a dat şambalaua jos de pe iutub. Nu-i nimic, anticipând această mişcare mai ceva decât Kasparov, am urcat-o la loc cu ajutoru’ amicului Ahile Talpalata. 

shambala
Vezi mai multe video din Incredibil »

Şi aşa, să o nervozăm pe singura reprezentantă a festivalului Mamaia matoală, mai punem o melodie în interpretarea dânsei. E mai puţin aberantă dar se citeşte la fel de bine sclipirea alcoolică în ochiul ei încercănat. PULOAAAA IAAA PULOAAA IAAA, e şi-ntre bare e şi răspuuuns. (revine in curand 

Fetelor le plac taare mult pozele. Mai ales pozele cu ele. S-ar uita ore în şir la propriul meclan surprins din toate unghiurile posibile şi cu orice decor imaginabil. Orice chestie interesantă o văd, ţup, numa buna de fundal pentru muia lor. “Oau, acest decor este mirific. Merge numa bine făţăliga mea în prin plan peste el!”. 

Aşa că nu e de mirare că toate tipele arată bine în pozele de pe net. Dupa ce sorteaza prin jdemii de fotografii cu dînsele în diferite ipostaze, găsesc cel puţin 2-3 care ascund complet orice urmă de hidoşenie tenebroasă pe care nici Lovecraft nu ar putea-o descrie. 

Şi care nu merge ascunsă în realitate.
“Mamăă ce bunoacă e tipa în poza asta din profil!”
Şi dup-aia o vezi in realitate 
“SFINTE CĂCAT! ARE DOAR JUMĂTATE DE FAŢĂ!” 

Chiar nu înţeleg scopul. De ce să faci 40 000 de poze şi să selectezi 2 în care arăţi bine când oricum în realitate eşuezi estetic? Pe principiul “poate pune botu’ un fraier şi dacă tot vine să mă vadă, chit că-s nasoala poate mă fute” ? Culmea penibilului. Să o babardeşti pe una cu punga-n cap şi să ai fantezii cu ea din poze. 

Nu, nu mi s-a întâmplat. Nu aslplsezc, dar ştiu muieri naşpa care au poze pe net cu ele in care arată bine. Ştiu multe. Cam toate naşpetele pe care le ştiu. Și toate muierile pe care l-am vazut întâi pe net, dădeau mai bine pe ecran decât în realitate.

Totuși cred că toată treaba asta izvorăște din nevoile profunde ale sexului feminin. Bărbații au nevoie să se simtă utili (ce nevoie egoistă și superficială). Femeile au altă nevoie esențială. Să se simtă frumoase. Nobil. Pai și dacă nu sunt? Există photoshop, unghiu bizar care ascunde slana, alb negru si sepia care ascund tenul de rahat și supraexpunerea care face toate coșurile să dispară. Pentru restul există penumbra. 

Poate sunt invidios. Toate pozele cu mine lasa impresia că sunt un tip normal, care probabil era beat muci în momentul apăsării pe buton şi se pregătea să se scobească în nas. Dar chiar nu văd scopu’ în a pune o poză cu tine pe net în care ești mai puțin penibi/urât/orice decât in realitate. Utilitatea ei e să te recunoască lumea, nu să le arăți cum ai vrea să fii daca n-ai fi pe cât de nașpa ești.

Bine, eu nu înțeleg scopul fotografiilor la modul general. Nu mă trezesc niciodată cu un chef fantastic să îmi aduc aminte cum arătam acu 5 ani. Sau ce făceam acu’ 5 ani. Dar asta e deja altă discuție.

Am găsit soluția supremă împotriva violenței. 

Nudismul. Oamenii dezbrăcați nu s-ar cafti niciodată. Io aș ezita să mă iau la bataie cu unu dezbrăcat. Mi-ar fi puțin cam jenă să nu-l ating în locuri în care nu vreau să pun mâna. Cum să dai un genunchi în coaie pe niște coaie goale? Să atingă genunchiul tău, sau al pantalonului tău coaiele altui tip fără un strat apărător de textilă ? Scârbos! Să dea să fugă și să vezi cum îi flopăie în alergare printre picioare; Nici nu-ți mai vine să alergi după el să îi dai un șut în cur să nu te faci de păr pe bocanc.

Și asta daca doar adversarul ar fi nud. Dacă ar fi amândoi combatanții, totul ar deveni atât de gay ca ideea în sine de a te bate cu un tip te-ar face să vomiți. Până și clasicul șut în cur cu piciorul gol ar avea brusc conotații sexuale. 

De-aia îs așa de pașnici hipioții ăia din vamă. Îi doare la bască. Știu clar că, chit că îs deranjanți vizual, nu se încumetă nimeni să-i bată.

Totuși cel mai periculos e să VREA să se bată cu tine unul dezbrăcat. La un moment dat era să sară la mine la bătaie un zdrahon in vamă pe care îl întrerupsese un idiot din sex făcând strigături la ușa cortului Tipu’ a crezut ca io eram ăla și venea amenințător spre mine cu pula încă semi-sculată. A fost unul dintre cele mai înspăimântătoare momente din viața mea. Am vrut să negociez cu el, să-i zic “faraoane, pune niște pantaloni pe tine și te las să mă bați cât vrei tu”. Dar am zis că mai sănătos e să fug pâna nu mai aud *flopa flopa* in spatele meu. Cât curaj să am și io ?

Galaţiul e un oraş periculos pentru dezvoltarea unui copil. Ăştia mici găsesc bile de cox prin pământ, de la combinatu’ siderurgic, le halesc ca pe pătrăţelele de ciocolotă şi, cu vârsta, coxul se depune în jurul a ce neurologii numesc “chestii din interiorul sfeclei”, dând impresia adolescentului că e artist. Exemplul clasic rămâne tot a Pulifriciul, care tot prost a rămas şi după atâta timp.

Dar azi ne ocupăm de alt copil teribil de idiot al aceleiaşi urbe. Descoperit accidental de colegu’ Manţi, blogul acestei sinistre schiloditoare de idei ne-a impresionat pe amândoi până la lacrimi. Nu ne-am bătut care să scrie despre ea că nu are rost. E destul material pentru amândoi. El, fiind mai finuţ aşa, a ales să dea citate fără să le comenteze. Just, vorbesc de la sine dar NU MĂ POT ABŢINE să nu zic ceva. (Totusi uitati-va si pe citatele scoase de el. Sunt mai bune, ca a ajuns primu)

După cum povesteşte, a şi început să scrie o carte pe la 11 ani (oau) s-a lăsat după o pagină dar deja se vedea dând autografe. Doar asta e esenţial, nu ? 

Tehnica ei e simplă: Idei dezarticulate, alipite tip Frankenstein şi condimentate cu cuvinte care sună bine. Majoritatea sunt doar stupizenii, dar unele au o sclipire de idioţenie cruntă care nu are cum să nu te facă să zâmbeşti. Destulă introducere. Să trecem la comentariul literar: 

„„Vreau să adorm între falduri de tine”, ziceam în nopţile cu coşmar mucegăit în trecuturi multe şi lacrimogene.”
Aici, autoarea ne explică cum se fute cu oameni morbid de obezi, adormind între faldurile de osânză ce le acoperă corpul diform. Acolo, din cauza umezelii permanente se ascunde mucegai. Mirosul o face să plângă. 

“Practic, nu cred în nimic din ce e cunoscut societăţii,”
Cum ar fi gravitatia, cele 3 dimensiuni si focul. 

„M-am uitat în oglindă. Picura cu raze deasupra mea. Reflexia mea înota într-o mlaştină. De fapt, nici nu ştiu cine eram, dacă eram realitate sau proiecţie, consistenţă sau iluzie.”
Unul din zecile de exemple în care autoarea filozofează în faţa oglinzii. Pai na, unde în altă parte să îţi petreci timpul când ai o părere aşa de bună despre tine?

„Eu nu văd talent în nimic, pentru că talentul e o noţiune precum fericirea. Talentul implică de toate, de la imaginaţie până la muncă silnică în mina artei.”
Eu nu văd talent în tine. Doar talente.

Uneori mai comentează şi cărţi, să ne arate cât de cultă e. Aici o impresie după ce a citit o carte de citate (am mai zis io ce mişto e să te dai intelectual citind citate, simptom clasic al a pseudointelectualei coclite): “Imaginaţi-vă că mintea mea e un cerc. Cartea asta nu mi l-a umplut cu nimic (pentru că era deja plin), ci doar mi l-a reconturat. Pentru mine cele 20 de principii „predate” acolo n-au fost o noutate (şi am fost tare mândră să observ cât de bine mă încadrez în tiparul omului de succes).”
Mândră mi-s fute-maş. 

“În acelaşi timp, fragmentele de durere îmi năvăleau în minte, infestându-mi dorinţele cu temeri, îmbolnăvindu-mi visul de leucemie. Mi se derulau săgetând secvenţe de durere personală, trecută sau actuală, viitoare, poate nici măcar a mea, ci a noastră sau a întregii lumi, dureri ale strămoşilor sau ale urmaşilor, dureri trupeşti sau sufleteşti, dureri copilăreşti sau serioase, agravate sau atenuate, dureri exagerate sau subestimate. Dureri. Coşmarurile sunt proiecţii ale durerii pe pânza subconştientului nostru. Noaptea, cinematograful e deschis şi publicul meu cerebral vine la film ca să se distreze oferindu-mi mâzga produsă diurn şi servită nocturn.”

NU ARE NICI UN SENS, E O ALIPIRE DE CUVINTE CARE SUNĂ BINE ŞI ATÎT, CURVĂ PROASTĂ CE EŞTI! 

No, hai, o faptă bună acolo, un efort colectiv. Intraţi pe a blogu’ ei şi explicaţi-i cât de dobitoacă e.

Marele filozof chinez la plă Man Tzi îmi tot zice că dom’le, nu-s sensibil. Că de-aia fug femeile de mine că-s lipsit de orice urmă de sensibilitate. A, şi cică-s prea misogin. Aşa că m-am gândit io, cu mintoşenioziciunea mea să scriu o poezie sensibilă, de romanţă ca să impresionez gagicăciunile până la umezenie. 

Recunosc, am fost inspirat şi de această poezie. Metafora “trupul tău devastator de atractiv” m-a facut să râd singur 10 minute. Îmi tot imaginam tancuri, că alte lucruri devastatoare nu cunosc. Dar să trecem la poezia mea romantică. De sensibilizare.
Dragoste 

Ca un val nestăvilit
Ştremeleag azur pe coamă
Te pătrunde ca o lamă
Explodând al tău zenit

Se retrage gol de zeamă
Să se uite plictisit
În adâncu-ţi ostoit
Şi se-ntoarce ca să doarmă

————————————————–
Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. Ştiu. Sunt epic de sensibil. Deci cum să fiu eu misogin? LIEZ!

E un fapt acceptat (de mine ) că majoritatea oamenilor, (voi spre exemplu) sunt proşti de respiră pe gură. Dacă m-aş căca în palmă şi l-aş modela ca pe plastilină într-o formă umanoidă, probabil ar fi mai deştept decât 95% dintre voi. Acuma toţi o să râdeţi că vă consideraţi în ăilalţi 5 %. Ei bine, nu, nu sunteţi. 

Da’ ce facem când vrem să ne simptem deştepţi dom’le? Că trebuie să ne simptem şi noi deştepţi, ca doar estem oameni!

Pasul 1. Înconjoară-te de idioţi. Cu cât sunt mai cretini oamenii din jur, cu atât mai deştept o să ai impresia ca eşti, prin comparaţie. E bine să ai şi idioţi în familie. Dacă ai un frate bătut în cap, spre exemplu, de mic o să ţi se para că eşti genial. La fel, poţi să te pui în bancă cu prostul clasei. Totuşi, ideal este să găseşti oameni doar vag mai proşti decât tine; să te crezi deştept, dar nu extrem de deştept, ca să nu dai în grandomanie supremă. Spre exemplu io când mă duc la ţară, fac o supradoză de proşti şi am impresia că ar trebui deja să pot să mut obiecte cu puterea minţii. Sunt în aşa hal de proşti oamenii de pe acolo că ţi se pare că dacă ei, cu creierul lor neted pot să meargă şi să respire în acelaşi timp, deja tu ar trebui să ai puteri nebăuite. “Ce rată de 3 fără un sfert să aştept mamaie? Deja mă deplasez prin dimensiuni paralele propulsat doar de voinţă!” Trebuie găsit un balans, să fie ceva mai deştepţi, dar, dacă au replică la afirmaţiile tale ai mers prea departe. Caută mai proşti. 

Pasul 2. Scrie poezii. Nu contează despre ce, câte, unde, cum şi de ce. Scrie poezii şi spune la toată lumea că eşti surmenat de atâtea poezii scrise. Merge şi cu făcut fotografii.

Pasul 3. Fă-ţi blog. La cât de mare şi prost e internetul, tot se va găsi cineva să îţi zică că eşti genial. Fă-l moderabil şi şterge toate părerile care nu zic că eşti genial. Scrie pseudointelectualităţi pe el: poeziile şi fotografiile de mai sus, filozofeli din categoria “cum e viaţa atunci când nu e” sau descrieri insipide ale unor concepte ca artă, tristeţe, relaţii inter-umane, ipocrizie, că oamenii una zic şi alta gândesc şi cât de grea e viaţa şi cât de neînţeles eşti tu. Atitudinea trebuie să fie de vexare detaşată, cu un iz de “uite cum observ eu banalităţi şi găsesc în ele nuanţe fine şi adevăruri noi”. Povesteşte ceva din viaţa ta şi apoi meditează pe baza evenimentului. Merge mereu. 

Pasul 4. Întreabă oamenii care vor să te fută dacă eşti deştept/deşteaptă. Tot timpul o să zică “da”, chiar dacă ai bale în bărbie de cretin. Oamenii care vor să te fută te văd mai deştept decât eşti. De aceea părerea lor contează. 

Pasul 5. Bagă citate peste tot, mai ales în blog. Găseşte citate pline de generalităţi, care nu înseamnă nimic clar şi foloseşte-le în conversaţie. Dacă nu au un sens clar, par înţelepte şi merg oriunde. Nu-i nimic dacă uitaţi cine a zis ceva. Spuneţi că a fost Oscar Wilde. Omul era genial şi oricum, dacă nu a zis-o el, s-a gândit la ea şi putea să o zică oricând. “Inteligenţa se naşte din mirare” – Oscar Wilde. Jur cu mâna pe inimă ca poţi să bagi această frază scurtă în ORICE conversaţie.

Pasul 6. Scarpină-te în bărbie 6 secunde înainte de a zice ceva. Efectul e amplificat de părul facial. De aia un bărbat pe gânduri va părea mereu mai deştept decât o femeie pe gânduri. De aia am io cioc. 

Pasul 7. Când eşti cu prietenii şi treci pe lângă o librărie, intră şi răsfoieşte două-trei cărţi vădit interesat. Nu le cumpăra. Spune că vroiai doar să vezi dacă e ceva nou în ediţia asta, că tu ai una mai veche acasă. Daca te grăbeşti, măcar uită-te în vitrină câteva clipe la cărţi. Dacă ai intârziat undeva, trânteşte un “scuze, am intrat puţin într-o librărie şi am pierdut noţiunea timpului” 

Pasul 8. Trei cuvinte: PIPĂ, PIPĂ, PIPĂ. Femeile, din păcate, sunt imune de efectul de elitism dat de suptul unui cotor de pipă. Trist. 

Pasul 9. Filme şi muzică indie. 

Pasul 10. Lasă barurile. Mergi în CEAINĂRII. Acolo comandă o CAFEA şi citeşte DILEMA VECHE. Sau măcar uită-te la poze. Încruntat ca şi cum chiar te concentrezi.

Negociam azi, cand lumea normală doarme, pe la 9:20 cu un prof, o restanţă. De gaşcă, omul îmi zice că nu-i bai, să-i fac un referat mic acolo, după proiectul care l-a pus pe grup. 

Îi zic că io n-am acces pe grup că m-au dat băjeţii afară de 2 ani(punea o proasta poezii feministe de auto-afirmare a sinelui gen “I’m a woman hear me roar”şi i-am zis că e imbecilă şi ar trebui să slăbească 15 kile să îşi îmbunătăţească stima de sine, nu să folosească chestii artificiale).

Şi profu’ cică : – Aa, ai fost mai nebunatic aşa!

Oau 
Nebunatic  
Uite un cuvânt pe care nu îl auzi des. Mai ales de la un bărbat. 
Singurul context în care acest cuvânt e acceptabil e din gura unei tipe după ce i-ai băgat un deget în cur. 
NEBUNATICULE!

Toate chestiile au un dușman natural, o forță opusă pe care nu o pot învinge. Superman are kryptonita, nevăstuicile babuinii, ninja pe pirați, merele gravitația, Teo chestiile cu puține calorii, Constantinescu securitatea (cine dracu’ e Constantinescu?) și piticii rafturile înalte.

Ei bine, dușmanul meu natural este efortul. Munca susținută, sau sporadică, sau chiar planificarea acestei munci.

Mă scol în fiecare dimineață devreme, pe la 11 că îmi sună alarma de la telefon. O închid și mă culc la loc încă 2-4 ore. Îmi trebuie cam 4 secunde să mă autoconving că ce vroiam să fac de am pus ceasul să sune poate fi amânat vreo 4 ore și cam 6 secunde să adorm la loc. Am ajuns la un grad de rafinament al lenei atât de avansat încât rezolv cu autoconvingerea și mustrările de conștiință mai repede decât trag o bășină. Amân tot. Până în ultimul, dar ultimul, absolut ultimul moment. Atunci mă întreb serios dacă chiar se merită să fac acel lucru în ultimul moment. De obicei nu se merită.

Soluția care e cea mai scutită de efort este tot timpul cea mai bună.

De 3 săptămâni încerc să mă conving să aspir. Azi m-am decis să îmi pun o pereche de papuci prin casă. Problemă rezolvată. Nu mai am perechi de șosete curate, așa că am ajuns la “șosetele similare”. Știți voi, aveți toți. De-ălea a căror pereche a evadat pe undeva (sau e sub pat, cine dracu se uită sub pat?) și au rămas singure. Nu-i nimic, le iau după aspectul general, ca antropologul. Albastru închis și negru ? merge. Aceiași culoare? Perfect. Una e mai lungă. Nu se vede. Merge și așa. Nu mai am chiloți curați. Freeballing. Doar e cald afară. Să atârne.

Când mi se arde un bec prin casă, iau unul dintr-un loc mai neimportant și îl pun în loc. Primul sacrificat a fost becul din debara. Al doilea, cel din balcon. Acu s-a ars ăla de la bucătărie. Evident nu îmi aduc aminte să cumpăr altul. Dar, până la urmă, chiar am nevoie? Ce să caut noaptea în bucătărie? Sau oricand? Să ma uit în chiloți. A da, n-am chiloți. Dar am coaie. Evident că nu am ce căuta în bucătărie.

Mai ales că încerc să mănânc absolut tot din cutie, ca să nu murdăresc vase ca să fie necesesar într-un viitor îndepărtat să le spăl. Am experiențe neplăcute cu spălatul vaselor. Ați putea zice chiar o fobie. Mi-am făcut acu ceva timp un ceai că îmi era lene să mă duc să cumpăr suc (eram mahmur cred) și mi-a mucegăit ceaiul . După câteva săptămâni în cratiță. Habar n-aveam că ceaiul mucegăiește.

Mie mi-e prea lene să cumpăr chestii care nu-s în drumul meu. Gen hârtie igienică. Mai zulesc de la muncă. Să nu înțelegeți greșit, aș lăsa un zece mii pe ea acolo, că nu-s zgârcit, dar mi-e să nu se șteargă cineva la cur cu ei și să facă herpes ca pe bani pun mâna murdară mulți oameni. Mi-am dat seama că e și mai util logistic să mă cac direct la muncă. Un veceu în minus de spălat acasă.

Nu mai intru la mine în baie decât să mă piș. S-a umplut de paianjeni. La fel și bucătăria, de când nu mai e bec. Mi-e lene să fac ceva în privința asta. Îs prea mulți, se fut încontinuu. Mai bag o strâmbă la ăia de la baie uneori când mă piș: “auzi mă, aia din bucătărie zice că mă-ta îi curvă” .
Poate pornesc un război civil și se masacrează reciproc.

Aș mai avea de zis, da’ mi-e lene.

Știți pata aia de scârmâz din așternutul unde te fuți? Aia care se formează unde se scurge dintre cracii dânsei dacă nu vrea să se care repede să se spele și vrea să stea la stors să se uite pe tavan și să zică idioțenii gen “ține-mă în brațe” ? Ei bine, știți ce se înâmplă cu pata aia de scârmâz și sloboz și transpirație dintre buci și scuipat (uneori) dacă se întărește și nu o speli ceva timp ? Din ea se formează un Mircea Badea.

Unii psihologi zic că pantofii unui om spun multe despre dînsul. Ai mei spun că am călcat în căcat recent. Un psiholog optimist ar spune chiar “acesta este un om cu iniţiativă, cu curaj, căruia nu îi este frică să calce în căcat daca situaţia sau întunericul sau un gînd destul de interesant cum ar fi imaginea mintală a unor ţîţe o cere. “

Nu am prea multe haine. Eu zic că am numărul ideal de haine. Alţii că nu am prea multe. Nu se strîng multe de spălat în fiecare săptămînă. Cam cît de două ture de maşină, ceea ce duce la decizia simplă de a le împărţi în albe şi negre. Bineînţeles, mai rămîn pe dinafară ălea al căror număr nu depăşeşte pragul critic necesar pentru a forma o grupă de sine stătătoare. Nu trec de procentul esenţial, cam ca PNG-ul cînd nu au trecut de pragul de 4% să intre în parlament. Dar, spre diferenţă de PNG, sunt hainele mele. Nu pot să le arăt cu degetul şi să râd. Trebuiesc spălate. Bej, kaki, măslinii, crem-căcăniu (da, abund de culori imprevizibile şi variate la haine). Aşa că, după cum mă taie capul, aceste rufe sunt promovate la gradul de albe sau negre. br
Ulterior aflu că erau subcalificate pentru acest rol, fiind o decizie organizaţională proastă.

Ah, şosetă neagră! Ne întîlnim din nou! Nemesis fără chip, care ţi-e scopul odios? Cum ai reuşit să te strecori printre tricourile albe? Cum te-ai tîrît pînă acolo, cu corpul tău tubular, lipsit de picoare atunci cînd nu e un picior de-al meu în tine? Ce vrei de la mine? Ştiu că în sinea ta rîzi satisfăcută dar, într-o zi o să plăteşti.

Într-o zi o să mă taie o căcare într-un loc inaccesibil şi tu vei fi singurul lucru la îndemînă sacrificabil pentru curăţarea interbucică. Pion de sacrificiu. Vom vedea atunci care dintre noi rîde la urmă. Răzbunarea va fi dulce, dulce şi glorioasă.