Există nişte oameni pe lume care spun că e e de căcat să etichetezi oameni. Acei oameni, după mine, fac parte din categoria oamenilor cretini. Dacă stai să cunoşti oamenii în profunzime, pierzi mult timp preţios în care ai fi putut să faci mişto de ei. Oricum prima impresie ţi-o faci. Şi dacă tot din prima unu ţi s-a părut un labagiu sinistru, de ce să îţi strici tu încrederea în tine dovedindu-ţi că te-ai înşelat? Aşa că, cum nu am nimic mai bun de făcut decât să mă uit la părul de pe piept cum se îndeseşte, mai ales pe partea stângă, am decis să vă mai prezint o tipologie standard de om de căcat, membri ai căreia sigur aţi întâlnit des: Ţăranul la suflet!

Dar întâi o poveste. Am să vă spun cum am descoperit această specie. Eram clasa a cincea,  la o şcoală unde se purta cravată, ca să ne înveţe rigurozitatea vieţii în clasa muncitoare, ce va urma, deşi acuma pot să mă duc in maieu şi pantaloni scurţi la muncă, dacă vremea îmi permite. Aveam unul în clasă venit de la ţară. Ţăranul, îi ziceam noi, ca să vedeţi ce originali eram. Şi, fiind nişte mucoşi mici, la ora de geografie trăgeam la copiator hărţi cu ţări din manualele noastre alb negru şi le coloram formele de relief ca să arate frumos.

Şi într-o zi pe care nu o să o uit niciodată, aveam două hărţi de-astea de făcut, ca temă. Evident că nu m-am obosit de acasă, că se dădeau desene animate la teve doar. Cum hărţile erau pe pagini diferite, trebuiau trase două la copiator. Şi văd eu la Ţăranul că şi le copiase frumos, le decupase pe ale lui şi se pregătea să le coloreze. Eu, isteţ ca o bujie, vin cu ideea:

- Dă-mi şi mie ălea două ale tale, să le copiez direct pe o pagină, să nu trag două, zic eu.

Moment în care, Ţăranul s-a uitat contrariat la mine şi a zis, pe un ton contrariat:

- Adică cum, să dai tu mai puţini bani decât mine?

Şi această logică absurdă, această problemă pe care şi-o punea el, că eu aş da mai puţini bani m-a uimit profund. Nu îmi venea să cred că există oameni pe care i-ar deranja că profit EU deşi EI nu pierd nimic. Atunci am înţeles eu că ţărănia nu ţine de cât ai prăşit şi cât de bine mulgi o vacă.  Ţărănia vine din suflet.

Origini: Ţăranul la suflet vine, evident de la ţară. În cele mai multe cazuri a trăit până pe la 10-14 ani acolo, mergând 3 kilometri pe jos până la şcoală. Timp de mers destul cât să se gândească la copii ăia de la oraş care nu merg 3 kilometri pe jos până la şcoală şi să adune o ciudă profundă pe ei. Ciudă că el iese cu raţele la păscut şi ăia, imaginarii ăia pe care nu-i cunoaşte decît din bănuite, stau acasă şi se uită la televizor. Mai sunt şi ţărani la suflet crescuţi la oraş, din familie de ţărani mutaţi, genul care cresc găini pe balcon. Dar au avut multe rude la ţară, unde erau basculaţi în toate vacanţele şi weekendurile. Puţin important. Cert e că într-un moment, protoţăranul ajunge la oraş şi îl enervează colegii. Îl enervează că ăia n-au palma aspră, că n-au învăţat de mici ce e munca, că n-au accentul lui şi nici apucăturile lui necizelate. Şi se adună ciuda în el ca smegma la oamenii fără mâini.

Educaţie: Ţăranul la suflet nu e un prost. La el în sat era chiar cel mai deştept de pe uliţă. Se mândrea bunică-sa cu el. Chiar şi la oraş e peste medie. Studios şi riguros în muncă, dar lipsit de originalitate, umor şi orice avînt în a face ceva mai mult decât ce se cere standard. Creşte ignorat şi batjocorit de colegi, că este tocilar, vorbeşte ciudat, îi face mă-sa pachet la şcoală şi are apucături dubioase. Şi le pierde repede pe cele superficiale, ca accentul şi scobitul în dinţi cu colţul caietului, dar cele de esenţă rămân acolo. Şi ciuda se tot adună în el.

De ce îţi vine să îl calci pe muie: Pentru că la maturitate ciuda este singura forţă care-l animă. Vede că există o diferenţă între el  şi restul. Că e singurul căruia îi mai pasă de părerea vecinului, că râde lumea de el când zice că nu e sănătos să te speli pe cap prea des şi că e cam penibil cum ia el toate gagicile în braţe, râzând libidinos la ele şi gândindu-se că asta e tehincă de agăţat. Ştie clar că e mai jos decât restul oamenilor. Şi aici vine scârboşenia lui principală ca individ. Aici apare trăsătura lui esenţială care-l face detestabil. El nu vrea să se ridice la nivelul celor din jurul lui. El vrea să-i tragă în jos la nivelul lui. Să se agaţe cu degetele lui aspre de ei şi să îi târască prin mocirla din care s-a născut caracterul lui penibil. Asta e frustrarea lui. Vrea să fie un ţăran deştept într-o lume de ţărani. Şi tot ce nu e ca el nu înţelege. Şi dacă nu înţelege ceva, pocneşte ficatul în el de ciudă.

Nevoi speciale: Te urăşte pentru că tu ai avut un avantaj în viaţă la început şi vrea extrem de tare să-ţi demonstreze că, cu toate că el a pornit mai de jos, e mai bun decît tine. În capul lui e tot timpul e într-o competiţie cu cei din jur şi mereu are să le demonstreze ceva. Nu contează că sentimentul nu e reciproc. El vrea să-ţi arate că e mai bun decât tine. Ar face orice ca să ajungă şef. Ca să se uite justificat de sus la tine, cum se uitau copiii la el, la şcoală. Ăsta e idealul lui în viaţă: Să aibă un birou imens şi să fie deasupra unor orăşeni care în mintea lui seamănă leit cu copiii ăia care făceau mişto de el că e ţăran. Să demonstreze tuturor că ţăranul a ajuns leu la oraş, nu câine, cum a pornit. Şi să se scobească în dinţi cu colţul cărţii de vizită pentru că, oricât s-ar chinui, oricât şi-ar vărsa ciuda, oricât ar complota, ar săpa şi ar lucra pe la spate şi prin faţă, oricât de sus ar ajunge trăgând oameni sub el,  va rămâne tot timpul un ţăran. Asta e esenţa lui.

Daca ma vedeti pe undeva azi, sa ma anuntati si pe mine. Chiar habar n-am unde sunt azi si ce fac.

M-am trezit normal si am aflat cu stupoare ca mi-am dat demisia fara sa stiu.

http://www.paginademedia.ro/2010/03/marea-schisma-de-la-academia-catavencu-aproximativ-20-de-oameni-pleaca-sa-isi-faca-o-noua-revista/

Asa ca daca ma vedeti azi, futeti-mi una dupa ceafa si trimiteti-ma acasa ca sa vorbesc cu mine. Ca sa ma intreb de ce pula mea iau io decizii fara sa ma intreb pe mine!

Adica cine pula mea sunt eu, ca sa vorbesc in numele meu fara sa ma consult pe mine? Chiar asa s-a ajuns?

Tare mi-e frica sa nu violez o baba, sa sparg o banca sau dracu mai stie ce sa fac pana diseara fara sa stiu.

Pentru toate fetele, domnişoarele şi duduile din univers, de la mine, la multi ani si un an nou fericit sau gen de 1 martie!

Schimbam barul pe la 1 noaptea aseară, un obicei normal după 10 ore de băut prin diferite locuri (moment critic în care te plictiseşti repede), când a venit un tip să îmi dea un fluturaş cu un bar nou. Mă uit la fluturaş „bla bla, bar nou, Obey, bla bla băgăm brit pop punk, indie”. Fain nume. O bei. E următorul pas după o sugi. O sugi cu asemenea zel încât o bei.

Dar v-aţi prins voi! E ironic! Pentru că ei nu „obey”, ei nu se supun, că ei e rebeli! E nume ironic! Puncte în plus la hipstăreală. Puncte în plus şi pentru muzică, că tre să fii destul de hipstăr prost să crezi că indie e un gen de muzică şi evident, un kil de puncte şi pentru omul cu fluturaşle, un alb cu dreaduri proaspete, care şi le pipăia obsesiv, mândru de ele. Tipul semăna extrem de mult cu omul pe care voiam io să-l bat în momentul ăla. „A, e bar de hipsteri!” deduc io cu voce tare. „Nu, că noi chiar încercăm să evităm genul ăsta de oameni”, a răspuns el serios.

Ceea ce mi se pare destul de relevant. Să eviţi a fi hipstăr înseamnă că în mintea ta eşti undeva prin zonă, altfel n-ar avea sens. Io nu am de ce să evit, când merg pe afară, să calc în găinaţ de pinguin pentru că nu mă aflu la polul sud, să existe pericolul. Pe când el conştientiza că există pericolul. Şi e trăsătura de bază a hipsărului să nu se împace cu natura lui de hipstăr. Da’ dacă omu zice că nu e hipstăreală, cine sunt eu să îi judec aşa, pe nevăzute, din deducţii de-ale mele de om tâmpit? Să fiu deschis, zic eu, în gând, către însumi mine. Ok, mănânc căcat. Eram cu nişte prieteni şi o zis una că hai să mergem, şi cu toate că io am sugerat fin că e o idee proastă, răcnind că e o idee proastă, până la urmă am ajuns acolo.

Şi ghici ce? Era de hipstări. Hipstăreau hipstăreşte peste tot în jurul meu. Deşi nu are relevanţă, ţin să menţionez că mi-am lăsat pretenii acolo şi am tras o fugă pe la muncă, să mă cac. Acolo, căcându-mă, am dat de un Click! vechi şi am văzut filmele serii de miercuri. Pe Antena 1, Jean-Claude Van Damme, acest Dolph Lundgren al secolului nostru, era un veteran de război în deşert care avea probleme cu răufăcătorii, în „Infernul”. Pe Kanal D, Dolph Lundgren, acest Steven Seagal al secolului nostru, era un agent guvernamental care trebuie să caftească pe cineva, nu ştiu clar pe cine. Pe ProTV, Steven Seagal, acest Jean-Claude Van Damme al secolului nostru era un bucătar care trebuia să dejoace planul unor militari corupţi. Grea decizie! Ce bine că miercuri trecuse deja şi nu mai trebuia să o iau!

Când m-am întors, hipstăreala era în floare. O grasă dansa lasciv într-un colţ, şi prin lasciv vreau să zic greţos. Simţeam că dacă urlam spre ea, aş fi provocat o avalanşă şi s-ar fi prăvălit spre mine. Tulumba, tulumba. Un hipstăraş cu ciorap roşu pe sfeclă dansa „scuturatul căcatului”. Scuturatul căcatului e un dans complex. Imaginează-ţi că ai un cur extrem de păros şi ai mâinile extrem de scurte, şi nu ajungi să te ştergi. Ei bine, aştepţi să se usuce şi încerci să-l faci să se desprindă de pilozitate prin zvâcniri ale bazinului şi fremătări ale bucilor. Cam aşa dansa acel hipstăr penal.

Pe pereţi era reclamă de căcat la blogu’ lu „domnul bolog”. Scria I <3 D.B. Băi Bolog, dacă citeşti asta, şi sigur citeşti, bă hipstăr sfrijit, o să vin într-o zi să scriu cu markerul „în anus” după inimioară. Că e singurul mod în care te-ar putea iubi cineva. Rectal.

Un alt hipstăr dansa „vulturul ostoit”. Un vultur mult prea obosit ca să mai poată zbura, care se zbate în picaj, dând ultimele zvâcniri spasmodice din aripi, împăcat totuşi cu soarta care-i va prezenta pământul tare foarte curând. Dansa cu o tipă. Ea băga o variaţie aproximativă pe aceeaşi temă, „condorul prea gras să zboare”. Cu aripioarele lui atrofiate încerca să ridice balastul de la pământ, dar pur şi simplu nu putea să decoleze. Curentul era mult prea puternic. Era fizic imposibil să se ridice împotriva lui.

Era complet împotriva curentului, ca orice hipstăr care se respectă.

Cum bărbaţii sunt cel mai bine atacaţi pe simţul proprietăţii, cum am arătat mai sus, la femei cel mai eficient este să insulţi fizicul. Dar nu oricum. Dacă îi zici urlând, „ce urâtă eşti făă, huăă!” nu se va ataca prea tare, pentru că nu ai făcut nici o afirmaţie clară despre ce, mai exact e urât la ea şi va traduce vehemenţa cu „i-e ciudă ca nu vreau să-l fut”. Pentru că ăsta e mecanismul clasic de apărate al femeii insultate. Crede că agresorul verbal ar vrea să o fută şi ştie că nu are nici o şansă.

De aceea va trebui să îi spui clar ce e naşpa la ea, însă şi aici trebuie rafinament. O femeie de obicei îşi ştie defectele majore, e complexată de ele aşa că se simte doar vag mai prost decât de obicei dacă i le observi şi tu. În schimb cele minore speră că nu se observă. Aşa că dacă îi zici că e extrem de deranjant ceva ce ea crede că trece cu vederea, e foarte probabil să dea în plâns.

Pe exemplu clar, dacă îi zici lu una de 86 de kile că e grasă, ştie şi ea, se va aştepta la asta, nu va fi extrem de insultată. În schimb una de 56 de kile, care se cam uită în oglindă şi i se pare că are curul puţin cam mare se va albi la faţă instantaneu cînd îi vei spune „marş, fă, graso!”. Alte detalii mici, care pot fi şi inexistente dar sigur o vor pune pe gânduri sunt: ai mâini de bărbat, ai picioarele scurte, ai ochii prea apropiaţi, ai păr pe burtă, ai umeri de prăşitoare, etc. SIGUR, absolut sigur oricare din cele de mai sus i le-ai menţiona se va oftica profund şi se va uita în oglindă acasă până o doare gâtul să vadă dacă e aşa.

Dacă ai şi futut-o, poţi să îi zici la sigur că îi pute pizda. Absolut nici o femeie nu ştie 100% sigur că nu îi pute pizda, de aceea se va complexa instantaneu, dând în plâns.

Şi un ultim sfat pentru astăzi. Se tot spune: într-o ceartă să nu te cobori la nivelul omului cu care te cerţi. Fals! E mult mai complicat de atât. Dacă te cerţi în privat, unu la unu, trebuie să te cobori EXACT la nivelul la care este el şi să îi arăţi că eşti mai bun decît el LA ACEL NIVEL. Doar aşa vei arăta că, cu adevărat eşti mai bun decât el. În cazul în care sunt spectatori, trebuie să fii la nivelul spectatorilor. Trebuie ca aceştia să aprobe ce zici tu şi să facă mişto de victimă, astfel vei câştiga „la voturi”. Dacă eşti cu 5 ţărani şi te cerţi cu un student la SNSPA îl vei înjura la nivelul de înţelegere al ţăranilor. Altfel vei părea la fel de vierme nenorocit ca şi el. Păstrează argumentele ca „ajungi secretară cu diplomă din facultatea aia” sau „toate mediocrele cu pretenţii au dat la facultatea aia ca să înveţe publicitate de la pula lu Naumovici” pentru discuţiile private. Zi-i direct „păi toate ălea de sugeau pula prin baie la mine la liceu şi credeau că asta le face sociabile au dat acolo. tu la ce liceu sugeai pula?”, să înţeleagă toată lumea.

Dacă există un singur lucru pe lume la care cu siguranţă mă pricep, fără nici cea mai mică umbră de îndoială, este enervatul lumii. Poate spune oricine mă cunoaşte. De când eram mic am avut darul de a putea face pe oricine să facă spume la gură. Pot face un preot să mă strângă de gât şi o gravidă să mă alerge cu furca în mai puţin de 5 minute. E aproape ezoterică capacitatea mea de a face, când vreau, pe absolut oricine, să vrea să vrea să mă masacreze.

Sunt mai enervant decât copilul ăla pe care l-a pocnit Băsescu. Şi de astăzi vreau să vă învăţ şi pe voi, din înţelepciunea me inefabilă, cum să fiţi enervanţi. De ce? Pentru că e hazliu. În primul episod vă voi învăţa cum să insultaţi oameni mai bine, prin câteva idei simple.

Un mod clasic de a insulta pe cineva, care funcţionează mai bine la masculi decât la femele este apelatul la mamă. Dar, la o vedere mai atentă, acest gen nu este o insultă propriu zisă. Când spui „S-o fut pe mă-ta!” faci mai multe greşeli. În primul rând, în 94% din cazuri atât tu cât şi el ştiţi că nu vrei cu adevărat să o fuţi pe mă-sa, că e bătrână, urâtă sau deja moartă.  De aceea acest tip de insultă nu va răni cu adevărat acel om, ci doar îi va comunica că vrei să intri în conflict cu el. Nu e o insultă propriu zisă ci mai mult o declaraţie de ostilitate. De aceea majoritatea vor sări să-ţi fută una, nu să se gândească la un răspuns. Un alt element de luat în considerare este faptul că omul nu-şi alege mama. „Ce proastă-i mă-ta” spre exemplu, nu spune nimc despre agresat. Chiar dacă este adevărat, nu e absolut deloc vina lui că mă-sa e proastă.  Încercaţi o variantă complexă, de genul „Eşti o curvă proastă, ca mă-ta!”. Mult mai ofensator şi cu sens diferit dar puternic pentru ambele sexe.

Însă, cum sugeram mai sus, mama nu este o alegere. Mult mai puternică este insulta, atunci când subiectul ţine de o ALEGERE a agresatului. Spre exemplu nevastă sau prietenă. „Bă, e grasă şi naşpetă nevastă-ta, n-aş fute-o nici cu pula celui mai mare duşman al meu”  e o frază care clar îl va insulta profund pe agresat, mai ales dacă are un sâmbure de adevăr. Aia e nevasta pe care el şi-a ales-o. Prin genul ăsta de insultă sugerezi că el e un cretin fără gusturi, pe lângă insulta evidentă. Merge extrem de bine la bărbaţi, care au un simţ al proprietăţii accentuat faţă de femeile din viaţa lor. Şi este mult mai insultat dacă e o proprietate aleasă, nu una dată de natură, ca mama. Bineînţeles, merge şi la femei, deşi puţin mai slab. Un „te mai fute ţăranul ăla nespălat?” e bun.

Deşi cele mai bune insulte vin atunci când cunoşti agresatul, uneori vrei să insulţi un om pe care nu-l cunoşti foarte bine. Vei fi nevoit să te iei de aspectul lui. Aici există diferenţe clare între sexe. La haine spre exemplu, la bărbaţi trebuie să le sugerezi că arată ca nişte ghei şi femeilor ca nişte ţărănci fără stil. „Ştie mă-ta că îi porţi colanţii, bă pârţarule?” e o insulta bună, la subiect şi complexă din cauza referinţei materne, cu care mergi la sigur. „ Ce faci, fă, ai lăsat sapa acasă, şi ai luat poşeta peste hainele de prăşit?” e un echivalent pentru femei. Absolut necesar, după ce l-ai insultat pe unul sugerând că e un gheu după cum arată sau se îmbracă, dacă nu răspunde prea vehement trebuie să adaugi, spre oamenii din jur „uite, bă, dă în plâns proasta! ce faci bă, pizdo, plângi?”

(era prea mare, l-am spart in doua. continuarea mai pe maine)

Într-o zi, lui Terente 2.0 i s-a făcut chef de labă. Aşa că a mişcat universul în jurul lui în aşa fel încât să se afle în centrul soarelui şi s-a pus să facă labă. Şi era puţin cam cald aşa că şi-a dat tricoul jos.

… te razi pe coaie mai des decât te bărbiereşti pe meclă.

… ai dat 15 milioane pe o bicicletă da’ nu poţi să urci o pantă cu ea că n-are viteze. Dar arată vintage.

… ai impresia că foarte puţină lume a auzit de Jim Morrison şi de Janis Joplin. Crezi că The Killers şi Kings of Leon sunt muzică de nişă, deşi sunt toată ziua, pe toate radiourile.

… eşti în bar şi se pune un Boney M sau un Village People, sau orice altă muzică penibilă şi veche, aşa că te ridici să dansezi execesiv, ironic, ca să vadă lumea că ţie nu-ţi place melodia dar, cu toate acestea eşti capabil de autoironie fină şi de critică a societăţii prin dansat la mişto.

… ai o pereche de pantaloni strâmţi, vernil. Şi eşti tip.

… porţi cizme de cauciuc şi nu eşti lucrător la drumuri şi poduri.

… ţi se pare destul de cald încât să stai în tricou, dar faptul că ai fular nu te deranjează.

… vrei să îţi laşi o mustaţă ironică sau nişte perciuni ironici în viitorul apropiat.

… te duci în bar şi bei un pahar de vin penal, la cutie, uitându-te cu superioritate la sclavii care beau bere.

… mergi într-un bar tot timpul dar afirmi că nu-ţi place, că te scârbeşte şi că nu mai e ca pe vremuri, că au venit toţi fraierii.

… porţi tricouri cu mesaje hazlii, ca să vadă lumea că eşti un om spiritual.

… ai dreaduri în cap şi eşti alb.

… ai la status ce muzică rafinată asculţi, probabil o formaţie obscură de lache din 2000+ sau un goth infect obzecist, în speranţa ca cineva să te întrebe cine-s ăia şi să te prefaci că toţi ar trebui să-i ştie. Apoi eşti mândru de cultura ta muzicală.

… nu te pricepi la cântat la nici un instrument, la pictat, sau la orice alt tip de artă, dar crezi că dacă te-ai chinui, te-ai pricepe, pentru că ai un talent nativ

… te crezi critic de artă.

… scrii mai mult decât citeşti.

… ai un blog de poezii cu rimă albă, multe neologisme şi cuvinte în engleză.

… vorbeşti cu gen, gen. Deşi nu mai e la modă, gen, îl foloseşti ironic, gen.

… te uiţi la filme europene în care personajul principal este confuz în privinţa sexualităţii sale şi moare la sfârşit. Afirmi sus şi tare că tot ce a apărut de la Hollywood e o mizerie.. Te duci la festivaluri de film „indie” şi ţii să povesteşti prietenilor tăi filme de care nu a auzit nimeni.

… din cauză că eşti mai deştept decât 3 cocalari din bloc ai impresia că eşti intelectual.

… râzi de cocalarii cu lanţ şi brăţară de aur, argint platină. În schimb tu ai lanţ şi brăţară din lemn, piele, mărgele şi stofă. Şi eşti tip. Şi ţi se pare ok.

… crezi că puţini oameni te-ar putea înţelege dacă ţi-ai exprima ideile. Filozofezi truisme banale în baruri, cu voce tare, să te audă şi masa de lângă cât de isteţ eşti.

… te duci în baruri pline să joci şah. Sau cărţi. Sau să stai pe laptoapă. Nu vezi nimic greşit în asta.

… ai văzut „Monoloagele Vaginului” şi „Iubirea durează 3 ani” într-o bodegă. Te duci în bodegi la seară de proiecţii.

… ai o pălărie pe care nu o dai jos nici în bar, nici în restaurant, nici la film şi nici la înmormântare pentru că te reprezintă.

… deţii articole de îmbrăcăminte „hand made”. La second-hand îi spui vintage.

… de la 100 de metri nu ţi se poate ghici sexul. Ai impresia că ai un stil unic de îmbrăcăminte, deşi arăţi exact la fel ca ei.

… asculţi rock şi denebe. Ştii diferenţa dintre denebe şi minimal. Minimalul este o mizerie. Denebeul e mişto.

… arăţi ca o lezbiană urâtă, indiferent de sex.

Nu zic nimic nou când zic că mintea femeilor e un loc încâlcit şi lipsit de sens. Aţi auzit vreodată vreo poveste cu o femeie naufragiată sau rătăcită care să supravieţuiască? Le duci în pădure şi se învîrt în jurul unui copac până mor, cu convingerea că e o pădure infinită, altfel nu-şi pot explica de ce au mers atât şi nu au ieşit din ea. Aţi auzit vreodată de o campioană la şah? Reformulez. De o femeie care să joace şah. Nu, reformulez iar, o femeie care să joace şah şi să ştie că piesele se mişcă diferit. Pot da exemple până mâine.

Ce încerc eu să zic este că diferenţa principală între bărbaţi şi femei este că dacă îi arăţi o drăcovenie nouă unui bărbat, el o să se gândească „Ce e asta şi, mai important, la ce foloseşte?” Pe când o femeie se va gândi „Chestia asta arată sau nu bine şi, mai important, arată bine pe mine sau mă face să par grasă?”. Dar să trecem direct la subiect.

Paradoxul pantofilor. Cu toate că are maxim două picioare, femeia are o hoardă de pantofi. Un om normal, şi prin om normal vreau să zic mascul, are aşa: o pereche de ghete de iarnă, o pereche de adidaşi de vară, o pereche de pantofi de dus la cumetrii, o pereche de adidaşi de vara trecută cu care joacă fotbal că s-au cam jerpelit şi o pereche de şlapi cu care se duce să ducă gunoiul. Atât. Nici un bărbat care nu e scafandru nu are nevoie de mai mulţi pantofi în viaţa lui în acelaşi moment. Scafandrii au nevoie şi de tălpi de scafandru, v-aţi prins voi ca sunteţi isteţi.

Femeile nu. Au minim 8 perechi pentru fiecare rol. De fapt au toate perechile pe acelaşi rol, că nu joacă fotbal şi nu duc gunoiul. În total o femeie are peste 10 perechi la 16 ani, în medie, fiecare an adougând încă o pereche la medie. Minim 40% dintre perechi cauzează bătături şi mers strâmb. Credeţi că îi aruncă? Nuuu, îi poartă la OCAZII SPECIALE! Ce mod mai bun de a marca o ocazie specială este decât să te doară odios călcâiele? Aţi mers vreodată la ceva cu fason, cu o duduie de mână care nu se plânge că o dor picioarele de la pantofi? NICI EU!

Şi acum abia vine partea retardată. Are o pereche lila, una fuchsia şi una roz, toate arătând aproximativ la fel. O întrebi de ce, răspunde că ca să arate bine. Aici te scarpini a lehamite. Tălpile nu au cum să arate bine. Nici un bărbat niciodată (care nu are un fetiş bizar) nu a fost dat pe spate de aspectul unor tălpi. Just, pot fi urâte, mutante şi strâmbe (cel mai probabil de la purtat excesiv ăia minim 40%), dar sunt un element la fel de important ca halba din care bei bere. Nu o observi decît dacă are gaură. Nu, noi bărbaţii nu suntem CHIAR aşa de porci superficiali încât să ne uităm doar la ţâţe şi buci. Dar chiar pantofii… pula mea, nu poate să ne pese mai puţin de ei.

Şi dacă îi explici chestia asta, va răspunde negreşit „E pentru mine, nu pentru alţii”. Aha, deci nu e un motiv extern. Nu impune contextul socio-cultural. Nu există presiune din afară. Eşti tu doar nebună ca o curcă stată-n soare. E bine de ştiut. Şi căcaturile ălea de tocuri nu te fac să pari mai inaltă. Te fac doar să pari mai sus. Ceea ce e complet irelevant. Nici eu dacă-mi pun un toc pe pulă nu o să pară o pulă de 30 de cm. O să pară o pulă cu toc şi atât.

Lipsa buzunarelor. Sigur ştiţi practica asta enervantă. Vine la tine, îmbrăcată giugiuc şi spune „ţine şi mia telefonu/pachetu de ţigări/portofelul/tampoanele, că n-am buzunare”! Atunci de ce pula mea ţi-ai mai cumpărat hainele ălea? Hainele au doar două utilităţi pe lume: te protejează de frig şi au crevase unde să depozitezi rahaturi. De aia le-am inventat. De aia le purtăm. De aia nu merg io în pula goală pe stradă. Că mi-e frig şi nu vreau să îmi ţin cardul sub coaie. Dar hainele femeilor nu au, de obicei nici una din aceste două utilităţi. Sunt acolo doar ca să mă enerveze pe mine.

Poşeta de mână. Sau cum pula mea se cheamă. Căcatul ăla de seară, fără bretele, care se ţine într-o mână tot timpul. Cât de tâmpită poţi să fii să decizi că o să ai o mână ocupată toată noaptea ţinând un căcat în ea care conţine rahaturi de care, foarte probabil nu o să ai nevoie? Te-ai dilit? De-a dracu’ când vezi una de-asta trebuie să o iei la bătaie foarte lent, cu ambele mâni. Să vadă cum vin loviturile, dar să nu poată să le blocheze decât dintr-o direcţie.

Să poţi să-i zici a doua zi “fă, azi ţine-o în mâna ailaltă, să te invineţesc uniform”.

Importanţa lenjeriei. Pe bune, ştiu ce o să ziceţi. Exact ce o să ziceţi şi la partea cu pantofii: “sunt sigură că dacă ar fi urât ai observa!”. Da aş observa lenjeria dacă ar arăta făcută din pielea bastardului unei zebre violate de un leopard. Dar în rest… deschiloţarea mai cu talent. Serios. În momentul în care tu DEJA eşti în lenjerie, sigur pe noi ne doare în pulă de lenjerie şi tot ce contează e să scoţi mai rapid ce e sub ea. Lenjeria frumoasă nu face o femeie mai frumoasă. Lenjeria urâtă nu face o femeie mai urâtă. Doar mai chicioasă. Şi chiar dacă eşti chicioasă, nu ne pasă în aşa hal de mult, că nu e în public. Ăsta e Secretul Victoriei. Că lenjeria chiar nu contează. Şi acum o să aud iar argumentul “contează pentru noi!”. Curcă stată prea mult în soare şi care n-are apă în troacă.

Şi cerceii nu o să-i înţeleg niciodată. De ce să dălăngăni chestii de urechi? De unde şi până unde? De ce urechi? Îmi şi imaginez scena cu Adam şi Eva, Adam îşi descoperă corpul, se bucură, pune mâna pe urechi şi spune “Şi cu ăstea auzim!”, la care ea, la fel de entuziasmată “Da, şi putem atârna rahaturi de ele!”

La care el îi dă un pumn în pizdă, că e proastă.