Câteva despre IQ

Insistă naivii că IQ-ul nu e relevant. Impresia mediocrului e că IQ-ul e ceva abstract, care te ajută la matematică și atât. Așa că am să dau câteva exemple de tipuri de gândire care devin dificile rău sub IQ 90 și chiar imposibile sub 80.

Amintim că IQ-ul mediu al românului e 87.

1. Sub 90, condiționalele și ipoteticele devin greoaie spre enervante.

O întrebare gen „cum te-ai fi simțit aseară dacă n-ai fi mâncat nimic toată ziua?” va genera un răspuns de genul „vorbești prostii că ieri am mâncat”

2. Povestea în poveste.

Pui un sub 90 să facă o poveste simplă în care două personaje vorbesc și unul dintre ele povestește o discuție dintre alte două personaje. Pare simplu. Sub 90 nu e. Se vor încurca în numele celor 4 personaje. Dacă mai bagi un strat, devine complicat și pentru cei sub 100.

3. Generarea unei proiecții a gândirii altui om:

Cum crezi că s-a simțit Georgel după ce Vasile i-a dat ieri un șut în fund?

Sub 80 răspunsul va fi inevitabil „habar n-am”. De aia majoritatea infractorilor n-au mustrări de conștiință. Creierașul lor nu poate concepe prin ce trece partea vătămată.

4. Percepția timpului. (perspectivă)

Oamenii cu IQ sub 80 trăiesc într-un prezent permanent. Trecutul și viitorul sunt o nebuloasă și nu pot vedea determinarea. Că acțiunile trecute determină prezentul și acțiunile prezente determină viitorul. De aia sunt incapabili de planuri pe termen lung și gestionat bani.

5. Abstractizare și concretizare.

Toate caracteristicile unui lucru sunt văzute de un sub90 ca fiind egale ca importanță. E incapabil de a extrage doar caracteristicile relevante pentru subiectul discutat (abstractizare) și date niște caracteristici, va fi incapabil de a da exemple de situații în care acele caracteristici sunt prezente (concretizare)

Abstractizarea și concretizarea au și aplicații mult mai pragmatice. Gen citit o hartă. Imposibil sub 80 de a face o corelație între o reprezentare schematică a realității și realitate.

6. Limbajul intern.

Dacă ești om normal, îți auzi gândurile în cap în timp ce le gândești. Asta te ajută să le analizezi, să le reformulezi și să duci gândul mai departe. La sub 90 limbajul e brutalizat în gânduri icnite de câte un cuvânt. Verb. Substantiv. Sub 80 dispare cu desăvârșire.

7. Proiecția mintală.

Dacă eu acum îți descriu un măr roșu cu codiță și o frunzuliță, probabil îl vezi în cap. Dacă ai peste 100, probabil e 3d și se rotește. Pe la 90 își pierde o dimensiune și poate și culorile. Sub 80 nu mai vezi nimic.

8. Figurile de stil, ironia și subtilitățile.

Oamenii cu IQ sub 90 vor lua totul ad literam, ai grijă ce glume faci cu ei că îți iei o cărămidă în cap.

***

Când mă fac bătrân vreau să mă fac o povară

Când eram mic nu voiam să mă fac mare, că îmi dădeam seama că e o prostie, dar neavând de ales și cum toată lumea din jur își propunea să se facă ceva când se face mare, mi-am propus și eu să mă fac ceva: un om care nu își pune ceasul să sune dimineața. Mi-a ieșit oarecum.

Dar acum am ajuns la vârsta la care trebuie să mă gândesc ce vreau să mă fac când mă fac bătrân. După lungi considerații am ajuns la o concluzie. Vreau să mă fac o povară pentru toată lumea care mă cunoaște.

Pur și simplu un bătrân detestabil și odios. Care trage în jos absolut toată energia din orice cameră în care se află și induce o stare de lehamite existențială chiar și în cel mai inocent și vesel copil.

Nu e ușor să devii o povară. Că dacă nu construiești nimic toată viața, lumea te aruncă la un azil glumeț de-ăla care apare la știri o dată la cinci ani ca pe ,o măsea stricată, imediat ce devii o povară.

Trebuie până în momentul ăla, cât mai am, vreun sfert de secol, să trag tare și să acumulez niște materialisme și umanisme gen o casă și niște copii. Mai mult de unul. Ca să poată împărți povara. Nu poți lăsa povara pe un singur om, că așa ajungi la azil în județul Ilfov. Că nu vreau să fiu o povară de-aia mică, de o poate menaja un singur om. Vreau să fiu o povară atât de mare încât să fie nevoiți mai mulți să o lase de pe unul pe altul.

Dar ca să fii povară, trebuie să provoci întâi niște respect. Un simț de datorie în generația următoare. Să simtă rușinea de a arunca povara.

De-aia ar trebui să constuiesc o casă. Că nimeni nu te dă afară din propria casă oricât de povară ești. Decât na, dacă te comporți de căcat cu ei în perioada de formare. Și eu nu o să fac asta. O să fiu un tată bun, până în momentul în care o să devin o povară.

Să simtă că n-au de ales decât să suporte povara.

Să mă vadă cu scârbă cum mă plimb prin casă în niște chiloți mult prea evazați din care îmi atârnă coaiele cum le atârnau tuturor bărbaților din familia mea la vârsta la care deveneau poveri.

Să îmi audă poveștile de glorie complet inventate și să le fie rușine să mă contrazică. Să le povestesc cum era mai bine pe vremea mea, deși nu era, prin minciuni selective și aberații bine construite. Să apar prin cameră când nepoții își aduc prietenii în vizită și să zic cele mai bolnave și antisociale lucruri posibile pe un ton de parcă erau normale pe vremea mea.

În viața de adult ai două etape. Aia în care construiești pentru cei din jur și aia în care îi tragi în jos. Eu vreau să ies pe zero la final. Și cu cât construiesc mai mult acum, cu atât o să îmi permit să fiu o povară mai mare după. Viața e despre echilibru. Yin și Yang. Alpha și Omega. Beavis și Butthead.

***