Mulți oameni bagă poze personale pe sponsored pe instagram. Deci devin produse. Deci putem să facem recenzii.

E anul 2025. După trei ani în care nici un român nu a avut nici o performață sportivă interesantă la nici un concurs internațional, patru tineri din Frecăței câștigă aurul la olimpiada europeană de curling.

Brusc toată românia e fană curling. Apar mii de meme. Toți păreriștii sunt brusc experți în curling. Sute de influenkeri își tatuează „curling 4 life” pe gât. Sute de mii semnează petiții online de a îngheța toate fântânile arteziene și a da câte o mătură de curling la fiecare elev de gimnaziu, ca să creștem performața pentru că uite, se poate, dar statul e de vină că nu se poate mai mult.

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

E anul 2032. După 7 ani în care România a fost pe ultimul loc la absolut toate sporturile, Marinela Popescu din Zalău câștigă un turneu balcanic de mini-golf.

Țara o ia razna. Crește inima în noi cât o mămăligă și uităm brusc de cele 99,995% dintre lucruri la care suntem ultimii pe glob. Români din toate colțurile lumii protestează în fața ambasadelor pentru a introduce mini-golful pe lista de sporturi olimpice. E clar că străinii nu vor, pentru că sunt intimidați de noi și le e frică.

Se semnează sute de petiții online care cer transformarea parcărilor de mall în terenuri de mini-golf și înlocuirea orelor de geografie din 1-8 cu ore de mini-golf pentru că degeaba știi direcțiile dacă nu știi să dai cu bila în direcția aia.

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

E anul 2044. După 11 ani în care nici un român nu a făcut performanță în nimic pozitiv, Alessia Pârloagă din Bacău câștigă premiul AVN pentru videochat.

Răscoale violente în toate orașele mari ale lumii. Se cere introducerea videochatului pe lista de sporturi olimpice. Milioane de români semnează petiții ca statul să livreze fiecărei fete de liceu un dildo și un webcam, pentru a stimula performanța. Se cere linșajul public al lui Codin Maticiuc pentru că a sugerat că videochatistele sunt curve.

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

E anul 2070. Mihai Pomană din Bârlad reușește să mănânce 100 de mici într-o oră. Toată România se oprește să aplaude această performanță, mai ales că nici un român nu a mai făcut nimic semnificativ de 26 de ani. Petiții online pentru a înlocui programul „cornul și laptele” cu „micul și muștarul” pentru a stimula performanța. E clar că suntem neam de învingători dar nu SE VREA.

^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^

E anul 2122. Un tânăr din Galați, Gogu Făniță, dezgroapă din analele istoriei un joc de societate/sport autentic românesc de nișă: „pulă sau deget”. Se proclamă campion mondial. România atacă Bulgaria și cere comunității internaționale să introducă „pulă sau deget” atât la olimpiada de vară cât și cea de iarnă, sătui de atâta bătaie de joc și atât efort internațional al ocultei mondiale de a băga sub preș toate performanțele românești exemplare. Batalioane trec Dunărea. În sfârșit arătăm lumii de ce suntem în stare când suntem super mândri de o chestie despre care acum trei zile nu știam nimic, dar brusc e importantă pentru că se pricepe un român la ea.

(da, e work in progress, da, e inceputul unei povești, da, am învățat din seriale proaste cum să plantez informație care să facă omu’ curios despre ce s-a întâmplat până acum, nu, nu e nevoie să citești chestiile anterioare, că am schimbat complet stilul. da, am un plan lung și e o poveste mare care duce undeva, da, vreau ca elementele SF să fie mai clare și mai serioase, chit că povestea e absurdă. Ăsta e primul capitol și ține fix cât o ședință de stat pe WC serioasă. Ideal fiecare capitol o să țină cât o căcare bună. Da, știu că lumea nu mai citește în ziua de azi că e greu să înveți să citești când ești ocupat cu învățat dansuri pe tiktok și nu, nu îmi pasă. Enjoy)

Cap. 1 – Impostorul

Privirea dârză a bravului căpitanului Aristide Bucelan scruta Universul prin hubloul panoramic al punții de la pupă. Stelele căzătoare care brăzdau cerul îi aminteau de ploaia de Perseide, pe care o vedea an de an la gurile Dunării, de pe corveta Forțelor Navale Române pe care o condusese aproape toată cariera lui. 

Mereu îi plăcuseră stelele căzătoare. Abia mai târziu aflase că nu erau stele, ci comete. Doar le spuneau așa oamenii care nu știau astronomie. Acum chiar erau stele.  Era în cosmos, nu pe Dunăre și stelele reale nu cădeau, doar păreau că se mișcă atunci când Întreprinderea se depărta de ele cu viteza de warp 5. Cariera îl dusese pe o navă spațială. O conducea de mai mult de doi ani. Dar sufletul lui rămăsese acolo, la Fluvială, unde vedea ploaia de stele cu bățul în baltă, ascultând greierii. Spațiul interstelar era groaznic de tăcut, matematic și steril. Îi era dor de susurul apei, de orăcăitul broaștelor, chiar și de ocazionalul PET de plastic care se scurgea, pe valuri. Aici, în spațiu, la sute de ani-lumină de Pământ, România și Dunăre, simțea toată greutatea universului pe umerii lui semeți. 

Spre diferență de fregatele de apă, cele spațiale aveau în general două punți: Cea principală, de la proră, și cea secundară din spate, de lângă motoare, mai mică, folosită în caz de avarie sau atunci când echipajul decide să despartă nava în două și să lase grosul de armament, echipament științific și sistemele de susținere a vieții pe lungă durată pentru a-și lua tălpășița prin hiperspațiu, ca o șopârlă imensă care-și aruncă coada în fața prădătorului, ca să scape, deși păstrând proporțiile ar fi fost mai mult ca și cum coada șopârlei ar fi aruncat șopârla în față ca să scape. Era o punte de două ori mai mică decât cea din față și echipată doar cu aparatura strict necesară condusului navei. Era folosită în principal pentru ședințele ofițerilor, care erau din ce în ce mai rare și mai scurte. Nu ajungeau aici nici recruți de rând, nici vizitatori străini. De aceea căpitanul își pemisese să o decoreze puțin, cu bun gust. Trei replici după Grigorescu, din lunga lui serie „car cu boi”, îmbogățeau pereții. Ramele groase, gravate adânc și acoperite din belșug cu foiță de aur contrastau cu simplitatea rustică imaginată de pictor, mult prea discretă pentru încărcătura emoțională necesară unei punți de navă spațială.

Lambriuri de lemn urcau pe pereții metalici ai camerei până aproape de tablouri. Pe cel din dreapta hubloului se sprijinea o vitrină masivă, cu geamuri generoase pe care căpitanul le ștergea temeinic cu cârpa săptămânal. În ea, două seturi de farfurii de lux, unul italienesc, cu un model albastru-deschis ce imita broderia și unul chinezesc, cu flori de variate culori și margine aurită. Între ele un set de pahare de cognac albăstrui, unul roșiatic de pahare pentru shot-uri, cu fundul gros și, un rând mai jos, unul de pahare de șampanie, din cristal. Bineînțeles, mâncatul și băutul erau în totalitate interzise pe punte și chiar dacă o ocazie specială s-ar fi ivit și regula ar fi fost ignorată, cu siguranță nu s-ar fi băut sau mâncat din paharele și farfuriile bune. 

    Pe peretele opus vitrinei era proptită o vioară veche pe care familia Bucelan o dăduse din tată în fiu de patru generații. Patru generații în care absolut nimeni din familia lui nu învățase să cânte la vioară, sau orice alt instrument muzical de altfel, fapt ce nu i-a oprit din a respecta vioara și din a o propti pe diverși pereți în decursul a mai bine de 100 de ani. Sub ea se afla o fântânuță decorativă care bolborosea molcom. Nu era Dunărea dar era totuși sunetul de apă. 

    Un covor tradițional împletit lega întreaga cameră și îi dădea motiv întemeiat căpitanului să pună pe toată lumea să se descalțe la ușă. Aristide încercase să impună o politică de umblat în ciorapi pe întreaga navă. Raționamentul lui era solid. Spre diferență de un vapor, pe o navă spațială nu existau suprafețe exterioare iar dacă ești înăuntru, te descalți. Știe toată lumea. Măsura s-a dovedit a fi extrem de spinoasă și greu de implementat, întâmpinând rezistență de la aproape jumătate din echipaj. Motivele invocate erau tot timpul absurde și trase de păr. Mulți spuneau că ar fi „ca la țară”, dar probabil ălora mulți le miroseau picioarele și doar voiau să evite situații penibile.

Inginerul șef fusese, evident, cel mai vehement opozant al măsurii pentru că așa era el, genul de om care când aude o idee de bun simț, se pune de-a curmezișul. Inisista că nu e nevoie să te descalți în spațiu, pentru că nu e praf. Dar ăsta era un motiv la fel de bun să nu te încalți de la început. Autoușa punții se deschise și înăuntru se insinuă chiar el, inginerul șef al navei, locotenent-major Stelian Spătaru. Un om bicisnic și hulpav a cărui ultimă sclipire de inteligență din ochi fu demult ștearsă de aburii borhotului. Se clătina pe picioare ca în zilele în care bea în timpul programului, adică toate. 

„N-am băut în timpul programului!” protestă parazitul social. „Ce naiba, căpitane, ai activat robotul de narat?” Continuă neghiobul, plin de invidie.

„Tu l-ai găsit. Tu ai zis să-l luăm la bord.” I-o tăie autoritar căpitanul. „M-am gândit să-l folosesc să scriu o carte. Totuși, suntem prima navă spațială românească din istoria omenirii. Prima navă care a reușit, accidental, să ajungă într-un univers paralel. Sunt sigur că dacă vom reuși să ne întoarcem acasă, generații întregi de copii vor dori să se umple de suflu patriotic de pe urma aventurilor noastre.”

Căpitanul se întoarse spre inginerul șef și-l pironi cu privirea lui pătrunzătoare, care putea vedea direct în sufletul omului. Acesta înțelesese mesajul și se descălță de șlapi, mormăind. Arăta jalnic. Nedormit, nebărbierit, în pantaloni scurți și maieu. Nici un element de uniformă pe tot corpul lui năruit. Sfida autoritatea și tradiția militărească cu fiecare respirație. 

„N-am timp de bărbierit”, protestă el. „Am doar trei ucenici și toți sunt incompetenți. Lucrăm 12 cu 24 ei, 24 cu 12 eu. Și nu sfidez nici o autoritate și ce-a mai zis robotu’! De când s-a defectat sistemul de răcire la motor, sunt aproape 40 de grade constant acolo. Fierbem în suc propriu. Dacă mai port și uniformă chiar înnebunesc de tot!”

Problema cea mai mare a lui Stelian nu era însă aspectul ci caracterul. Mereu căuta scuze, nu soluții. 

„Oau. Dar văd că știe să nareze din ce în ce mai bine. Ce i-ai făcut?”, se miră el.

„A fost foarte ușor. I-am dat acces la librăria mea de cărți, să își dezvolte vocabularul. Amintiri din copilărie, Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Irina Binder, Andrei Ciobanu, Codin Maticiuc, Mihai Bendac. Greii. Literatură clasică de secol XIX-XXI. Numai lucruri de calitate. Apoi i-am dat acces la toate datele telemetrice și cu caracter personal ale navei, ca să poată construi frumos personajele”

„Asta ne expune la riscuri inimaginabile!” răbufni omul mic și lipsit de imaginație. „Și de ce mă tot insultă?”, continuă el cu mirare supremă întinsă pe fața lui inexpresivă, de alcoolic. 

„Păi am intrat pe fiecare personaj în parte și i-am setat eu caracteristicile. Le calculase foarte prost și mă caracteriza greșit. Vreau să scriu o carte bună”, explică renumitul comandor, pe un ton patern.

Subalternul meschin și invidios își mușcă buza. Era evident că se pregătea să scoată pe gură o răutate gratuită. 

„Ba nu! N-o să zic nimic! Chiar n-aveam de gând… ete na, acum îmi zice mie robotul ce-o să zic!” protestă el impleticindu-se în cuvinte cum doar un om înfrânt de alcool poate. 

„N-am băut în ultimele ore!” protestă el din nou, apoi continuă să arunce cu vitriol. „Și na, hai că o zic! Oricât umbli tu în setări, tot robotul scrie cartea, nu tu!”

”Vulpea când n-ajunge la struguri…” cugetă înțeleptul căpitan. „…  și până la urmă nu te oprește nimeni să scrii și tu o carte. Nu trebuie să tragi în jos scriitori capabili doar pentru că tu ești incapabil” i-o întoarse căpitanul, plin de rafinament.

Stelian mocnea. Se vedea că anii de abuz alcoolic îi îngenunchiaseră mintea și il lăsaseră capabil doar de mojicii. 

„Mna… și ce, m-ai chemat să te lauzi că ai pus un robot să scrie o carte care te pupă în fund și mă insultă pe mine?” continuă el, masacrând gramatica cu fiecare cuvânt spus. 

„Nu te insultă și nici nu mă pupă în fund. Pur și simplu așa consideră el, conform setărilor, că va construi o narațiune solidă. Și te-am chemat că nu pot să setez data. E cumva cu cinci ani în viitor. Zice 2407, orice aș face. Cred că e de la universul ăsta paralel în care ne aflăm, nu?”

Inginerul tresări. Căpitanul, cu intuiția lui de fier se apropia de cutremurătorul secret pe care Stelian îl ascundea de tot echipajul de luni de zille și care-l mânca pe interior. 

„Secret? Ce secret ai, Steliane?” se miră fals căpitanul. Inteligența lui vastă deja îl bănuia de mult. 

„Secretul e că robotul tău de scris cărți aberează și face presupuneri aiurea!”, încercă Stelică să se scoată, în timp ce broboane de transpirație îi umpleau fruntea. 

Căpitanul făcu câțiva pași spre el, gata să spargă vălul secretului cu intensitatea privirii. Alcoolicul tremura și înghițea în sec. Adevărul era gata să iasă din el pe orice gaură, la cea mai mică presiune externă, ca pasta dintr-un tub de pastă de dinți stătut la soare. Deodată ușa punții se deschise din nou. 

„Să trăiți căpitane! Credeam că vă prind singur!” salută sumar evidentul impostor apărut în fața lor. Pentru un om de rând, ar fi arătat exact ca sergentul Emil Covrig, Milică, cum i se zicea,  bătrânul paznic de punte al Întreprinderii. Dar ochii ageri ai căpitanului nu erau atât de ușor de păcălit. 

„Să trăiești, nea Milică!” salută căpitanul creatura ce luase forma lui Milică, prefăcându-se păcălit. 

„Stai.. Ce? Cum adică impostor…creatură?” se miră Stelian, un om a cărui lipsă de inteligență îl lăsa des într-o stare de mirare. Mirarea era pentru el cum era apa pentru pești. 

Era o tradiție românească veche ca cei mai bătrâni și fragili pensionari să fie angajați ca paznici ai obiectivelor strategice importante. Le dădea și lor ceva de făcut și un bănuț în plus la pensia de multe ori prea mică pentru un trai decent. Desigur, nu reușeau să oprească evenimentele neplăcute prin forță, agilitate și acuitate vizuală, de mult erodate de bătrânețe, dar se presupunea că oricine ar fi avut gânduri necurate, s-ar fi oprit când i-ar fi văzut, din milă, rușine și respect. Era o strategie care nu funcționa aproape deloc când vectorul antisocial nu făcea parte din cultura românească și chiar și mai puțin de atât atunci când făcea.

Așa ajunsese Emil Covrig să păzească puntea navei Întreprinderea. Avea un scăunel mic, un media player pe care rula încontinuu comentarii audio de la meciuri vechi de fotbal și, uneori mai moțăia, sforăind zgomotos lângă turbolift. Era îndrăgit de tot echipajul, chiar dacă mai mereu oprea oameni la ușă pentru că nu-i recunoștea și îi lăsa să aștepte minute în șir, cât își căuta ochelarii. Dar omul din fața celor doi ofițeri era evident că nu era Emil Covrig și că nu era om. 

„Ce…ce zice robotul ăsta, căpitane?” o făcu impostorul pe prostul, încercând să se apropie ușor de cei doi ofițeri.

„Ai dreptate, locotenent-major. Am umblat prea tare în setări la roboțel și s-a stricat. Cred că vrea să găsească o poveste și dacă nu e, inventează. Cum a inventat și despre tine ce tâmpenii zicea cu secrete”  concluzionă căpitanul într-un subterfugiu subtil, menit să păcălească vigilența teribilei creaturi din fața lor. „Inclusiv… inclusiv chestiile astea de le zice despre mine. Adu-mi aminte, te rog, ce e ăla subterfugiu, că am un lapsus”, plusă căpitanul în subterfugiu. 

Impostorul se aștepta să-l găsească singur pe căpitan, să-l sugă de fluid spinal, să arunce hoaspa rămasă în vidul stelar, să-l înlocuiască și să continue să omoare membrii echipajului, unul câte unul. Prezența inginerului alcoolic îl făcu să ezite. Ambii ofițeri erau înarmați cu fazere și trebuiau neutralizați simultan iar raza letalității tentaculelor otrăvite pe care le ascundea în esofag era doar de câțiva metri. Trebuia doar să profite de starea de confuzie a celor doi și să se apropie cu pași mici. Aproape fără să gândească, Stelian își sprijini mâna stângă pe fazer și-l dădu, ușor, pe maxim, încercând să-și ascundă acțiunea cu corpul și cu o mișcare de aranjare a frezei cu mâna dreaptă. 

„Ce faci acolo, neicușorule?”, întrebă impostorul, continuând în cacealmaua lui letală. „Căpitane, explică-i și lu’ tătăița ce vrea să zică robotul ăla, că-s bătrân și surd și nu înțeleg.”

„Stai liniștit, tataie, că-l opresc acum”, spuse căpitanul, răspunzând la cacealma cu o altă cacealma. Era mult prea inteligent să renunțe la asemenea avantaj strategic într-o situație atât de volatilă.

„Eu stau liniștit aicișa, da’ văzui că domnu’ Stelică umblă la fazer și mă neliniștește puțin”.

Căpitanul observă că impostorul uitase un detaliu important: ochelarii groși ai lui nea Milică, fără de care nu pleca nicăieri. Ochelari fără de care, de la distanța la care era, i-ar fi fost imposibil să vadă mâna tremurândă a lașului inginer lipsit de experiență militară, cum se încleșta pe fazer. Ochelarii fuseseră sparți cu trei ore în urmă, în cabinetul medical în care adevăratul Milică își trăise ultimele clipe. Se luptase eroic, dar corpul lui firav, de 82 de ani, trecuse de mult de vârsta la care era capabil de lupte eroice. Masa de tentacule și lame cheratinoase din fața lui îl eviscerase aproape instantaneu, soartă ce urma să îi lovească și pe cei doi ofițeri în doar câteva secunde.

    Entitatea extraterestră era capabilă să citească ADN-ul direct din fluidul spinal ingerat și să își schimbe forma corpului într-o replică identică a victimei. Putea chiar să-i absoarbă o parte din personalitate, limbaj. Să îi poarte hainele, să îi folosească ticurile verbale. Nu putea însă să repare o pereche de ochelari sparți de căderea unui corp secat de fluide. Și acel detaliu evident îl făcea identificabil ca impostor chiar și de către cel mai prost om. Căpitanul Aristide Bucelan puse mâna pe fazer. 

    Sinistra entitate simți că deja camuflajul era inutil și atacă. O masă monstruasă de tentacule de diferite forme și mărimi erupse din corpul în formă de Milică cu viteza fulgerului. Luminile roșii ale două fazere date pe maxim brăzdară camera. În câteva secunde se reașternu liniștea peste victime: Geamul lateral al vitrinei fusese fărâmițat. Două pahare de brandy erau țăndări și din unul de șampanie rămăsese doar piciorul. Un car cu boi zăcea pe jos, cu rama frântă și altul avea două arsuri mari fix pe boul din dreapta. O bucată de lambriu plutea în fântânuța decorativă și covorul țesut cu motive tradiționale era irecuperabil. O umoare groasă și verzuie băltea pe el și în mijlocul lui sfârâia un ghem semi-carbonizat de tentacule, gheare, dinți, spini și lame. Arăta ca un bol de spaghete bologneze uitat în cuptor toată ziua, în care un tractorist își tăiase unghiile de la picioare. Lângă fântână, Stelian voma din toți rărunchii și izul emanat confirma că băuse alcool în ultimele ore. Căpitanul Bucelan își băgă fazerul înapoi la cingătoare și oftă:

    „Cred că… cred că avem niște camarazi de înmormântat. După care ne vedem la mine în birou, să-mi zici secretul ăla cutremurător”

Stelian încuviință din cap în momentul de respiro dintre două jeturi de vomă. 

Băi, e ireal în ce hal urăsc specia umană.

Dimineața pe WC uneori mai deschid un BBC și un CNN, să văd ce căcat mai servesc ăștia la farfurie. Știrile au ajuns ceva în așa hal de degenerat încât nu le pot citi decât în timp ce literalmente mă cac, altfel m-aș simți foarte, foarte murdar.

Mă gândeam că poate mai zic și ăștia ceva de ce idei crețe au mai avut miliardarii de la World Economic Forum despre cum să proiecteze reclame direct în cortexul copiilor, ca să se obișnuiască cu cumpăratul de mici. Sau cum în SUA niște unii ar încerca să treacă niște legi anti monopol pe big tech dar n-o să treacă niciuna că toți slugoii lor de politicieni au copiii angajați ca lobbyiști ai companiilor pe care ar trebui să le reglementeze.

O pulă. Știre despre cum o proastă se simte discriminată în Africa de Sud de limba Afrikaans că e făcută de coloniști albi și ei sunt africani mândri pe care lucrurile aduse de albi îi discriminează. Nu roata, agricultura și electricitatea. Alea cumva nu îi discriminează.

Dup-aia altă proastă se plânge că AI-ul discriminează pentru că de multe ori are voce de femeie și se obișnuiește lumea să nu bage în seamă vocile feminine. Genul de imbecilitate la care nici n-are rost să îmi dau cu părerea.

După care toate ghenele încearcă să ne sperie cu variola maimuței, evitând cu grație să zică că n-a fost nici un caz la femei până acum pentru că s-a luat doar prin homosex. Și nu evită cu grație ca nu cumva să se simtă homosexualii discriminați ci pentru că știu că n-ar mai da click ăia 90% heterosexuali dacă ar ști că „pericolul” nu e periculos pentru ei.

Pe internetul românesc altă căcare asupra sinelui. Acum niște zile, niște învățătoare sau gen au scris despre obiceiul infect al românului de a se premia pentru toate căcaturile, începând de la grădiniță. Suntem nația cu cele mai multe diplome pentru mediocritate.

După care a sărit o proastă să explice cum diplomele astea pentru mediocritate încurajează competiția și cumva e important boracii să fie competitivi.

După care a sărit Raul să zică voalat că e proastă de behăie și că competiția e o prostie pentru că copiii ăia nu pornesc cu șanse egale, de parcă viața ar fi despre șanse egale. Și na, e puțin aiurea să fii anti diplome inutile când lucrezi în publicitate, probabil cel mai toxic social domeniu de lucru de la „paznic de gulag” încoace. Mai ales că știe toată lumea că nici un publicitar nu poate să tragă o bășină fără să se premieze toți între ei pentru prezență, participare și originalitate în bășit.

Clasica discuție inutilă între omul genetic construit de stânga pe social, care vrea egalitate de șanse și omul construit pe dreapta social, care vrea competiție, într-un context în care nu există miză pentru nimeni. Doar prilej de a expune ideologia cu care ai fost programat din naștere pentru a primi aplauze de la oameni născuți cu aceeași ideologie în ADN.

Presa e moartă.

A murit când publicul și-a pierdut statutul de client și a devenit produs. Cu cât dă click mai tare, cu atât e mai monetizabil. Deci scopul nu e să îl informezi și să te plătească, scopul e să îi apeși butoanele morale ca să apese cât mai mult butoanele de pe site și să vadă cât mai multe reclame. Nu contează cât de irelevant e subiectul. Dacă stârnește reacție, e bun. Nimic nu e mai simplu decât să stârnești reacții pe convingeri înnăscute. Că unii sunt croiți să vadă roșu, alții să vadă albastru, tot ce trebuie să faci e să întrebi „ce culoare avem aici” și o să se certe între ei la infinit.

Internetul e mort.

A murit când s-au infiltrat corporațiile big tech peste tot de ori treci prin ei ori nu exiști pe internet. Indiferent dacă vinzi șosete sau scrii texte, partea cea mai mare din bani va ajunge la ei și dacă nu joci după regulile lor, ce faci tu nu va ajunge la nimeni.

De-aia, a fi informat a devenit la fel de inutil ca a fi circumcis. Cetățeni informați trec informația prin filtrul moralei lor genetice și se ceartă cu alți oameni care s-au născut cu alte principii. Și toată discuția pute a impotență. Nimeni nu convinge pe nimeni și chiar dacă ar convinge, nu ar ajuta pe nimeni cu nimic. Pentru că toți membrii discuției sunt mai flaști ca putere socială decât pula lui Mihai Șora.

Discuțiile pe internet sunt exact ca discuțiile dintre doi săraci care se ceartă dacă Ferrari e mașină mai bună decât Lamborghini când amândoi n-o să adune în viața lor bani nici măcar de un ștergător de parbrize.

Să fii informat nu ajută nici societatea, nici pe tine. Că nu ai nici o putere de decizie. Îți dă doar subiecte de mestecat aiurea cu străini pe internet.

De-aia nu mai am păreri. Am avut ani de zile păreri. N-a ajutat pe nimeni cu nimic, lumea tot s-a dus pe pulă. Singura părere pe care o mai am e că n-ar trebui să citești știri mai mult de o oră pe săptămână și n-ar trebui să le discuți cu nimeni din afara cercului tău social restrâns. Altfel ești mai prost ca ăia care bagă bani la păcănele. Măcar ăia au o șansă să scoată bani. Tu bagi timp la știri și tot ce poți scoate sunt discuții impotente în contradictoriu.

Nu există fake news pentru că nu există nici real news. Nu există news. A murit. Nimeni nu te informează. Vor doar să dai click și atât. E ireal în ce hal urăsc specia umană.

De-aia o să mă concentrez mai mult pe scris SF-uri cretine cu nava spațială Întreprinderea. Mă doare în cur că le citesc 1% din ăia care ar citi o PĂRERE GHIMPATĂ DESPRE CHESTIA ZILEI. Chestia zilei e pentru handicapați mintal. Cel mai prost drog. Cel mai inutil hobby.

E ireal în ce hal urăsc specia umană.

Un tânăr este cercetat penal pentru că a INSTIGAT la o revoltă împotriva primăriei Năvodari. Prilej foarte bun să vorbim despre mizeria asta autoritară: conceptul de instigare. Mai exact, de ce o imbecilitate sinistră.

Hai să începem cu filozofia și morala instigării

Se presupune că omul are discernământ. Adică e deplin responsabil pentru acțiunile sale în marea majoritate a timpului. Asta e aspirația speciei umane și dacă deviem de la ea, nu mai rămâne nici o diferență seminificativă între noi și vite ordinare.

Bineînțeles, există excepții de bun simț. Se consideră că minorii nu au discernământ, pentru că nu și l-au format încă în totalitate.

Se consideră că oamenii labili psihic, cu certificat oficial de, cum se zice în comunitatea psihologilor „cacapișu la cap”, nu au discernământ. Și nici oamenii normali în situații de trăiri emoționale extreme, care le perturbă discernământul. Cum ar fi o frică extremă sau că o prinzi pe nevastă-ta că se fute cu Marica. De-aia crimele pasionale sunt pedepsite mai puțin decât ălea premeditate. Că pe moment, ți-ai pierdut mințile.

Și aici intervine INSTIGAREA. Care prin definiție, implică că o parte din responsabilitatea acțiunilor tale cade pe un terț care te-a manipulat cumva să acționezi. Deci automat implică faptul că minim PARȚIAL, discernământul tău nu a fost singurul responsabil pentru acțiunile tale.

Ceea ce înseamnă că omul nu este o ființă total înzestrată cu discernământ. Pragmatic, absolut corect. Aspirațional, complet greșit.

Cum putem evolua ca specie spre discernământ dacă prezența lui nu e încurajată și lipsa lui pedepsită?

Iar dacă acceptăm că discernământul lipsește în anumite situații, e absolut imoral să îl pedepsim pe cel care manipulează și profită de lipsa discernământului doar dacă rezultă o acțiune penală.

Practic asta face orice tip de publicitate să fie profund imoral. Ai fost instigat să cumperi un produs. De unde putem ști că ai decis tu cu propria tătrăcuță să cumperi ultimul model de telefon și n-ai fost instigat pentru beneficii materiale?

Cum mai poți avea drept de vot, dacă nu ai discrenământ? Păi înseamnă că nu ești capabil de a-ți identifica corect propriile interese, deci automat nu ar trebui să votezi. Ar trebui să voteze altcineva, cu discernământ, care e capabil să-ți identifice interesele corect. Deja ajungem la concluzia cruntă că dacă instigarea există, toate principiile unei societăți consumerist-democratice sunt greșite și periculoase.

Dar instigarea există și oamenii nu au discernământ complet.

Asta e singura concluzie cinstită. Și atunci ce facem? Păi încercăm să calculăm cât la sută e responsabilitatea celui care a comis fapta și cât a celui care a instigat fapta.

Și aici iar ne-am căcat în sus, pentru că n-ai cum să spui matematic dom’le, la această faptă 85% a fost discernământ și 15% instigat de un instigator. Rămâne la latitudinea și bunul simț al celui care judecă cât din responsabilitate are fiecare dintre cei doi.

Iar asta e foarte, foarte periculos.

Absolut orice lucru care nu poate fi calculat clar și e la latitudinea omului care calculează, poate fi abuzat și distorsionat în funcție de moralitatea și interesele celui care calculează.

Haideți să vedem concret cum putem face asta pe acest ORIBIL CAZ DE INSTIGARE.

În primul rând, putem lua în calcul instigarea doar când duce la o faptă. Altfel e doar un delict de gândire și ajungem la situații medievale, ca în Arabia Saudită unde poți fi executat pentru că te-ai exprimat urât în legătură cu conducătorul sau cu statul. Personal cred că trebuie să fii pedepsit doar dacă FACI, nu doar dacă GÂNDEȘTI. Dacă încerci să-l omori pe Iohannis sau îi filezi casa cu intenția de a face un plan de a-l omorî, e faptă. Dacă doar te gândești că ar fi bine să crape dureros și lent, nu e faptă, e gând. Gânditul nu ar trebui să fie ilegal indiferent de ce gândești.

Aici nu e cazul. Nu a fost nici o faptă.

Iarăși, ar putea fi instigare dacă instigatorul îl cunoaște pe cel instigat. Știe câte ceva despre cum gândește și pe ce butoane să apese ca să-l manipuleze. Nu doar țipă aiurea, spre nimeni și spre toată lumea, poate aude cineva.

Să zicem că eu țip la un milion de oameni că devin nemuritori dacă beau clor. Și unul bea clor și moare. Nu-l cunosc. Nu am apelat la cunoștințele mele despre modul lui de funcționare pentru a-l determina să facă asta. Bunul simț îmi zice că la cât de mare e lumea dacă el e așa de prost încât propoziția mea l-a făcut să bea clor, inevitabil omul are atât de puțin discernământ încât ar fi comis o idioțenie oricum. Singurul mod în care l-ai fi putut proteja ar fi fost să-i închizi complet accesul la factori externi.

Dar aici omul ăsta nu vorbește spre cineva anume, deci nu e cazul.

Ai putea zice că e un fel de instigare, mai degrabă manipulare, dacă instigatul deja voia să comită fapta dar nu știa cum. Și tu ai venit cu planul. I-ai oferit cunoștințele necesare să-și ducă planul până la capăt. Gen i-ai explicat cum dacă pune în portbagaj o butelie și un sac de cuie și dup-aia (PARAGRAF SCOS)

Iar nu e cazul.

Foarte important, planul ăla prezentat de tine trebuie să fie și viabil. Nu doar intenție. Că așa aș putea să instig și eu:

„Haideți să ne încruntăm la soare până explodează!”

Intenție super nasoală. Am beli planetar pula dacă ar exploda soarele. Dar planul meu de a-l face să explodeze e atât de cretin încât n-ar avea nici o șansă de reușită. Ar trebui să fiu executat pentru acest plan de a determina oameni să distrugă planeta? Nu, în pula mea!

Deci, iar nu e cazul.

Plan nu a fost. Țintă clară a manipulării nu a fost. Faptă nu a fost.

Deci tot ce rămâne e un stat autoritar care s-a autosesizat să șicaneze un amețit așa, preventiv, pentru a speria potențialii viitori dizidenți care se gândesc să aibă gânduri neconforme pentru bunăstarea aparatului de stat. Flexează la populație ca să băgăm capul în pământ.

Ceea ce ne duce spre singura concluzie de bun simț despre instigare:

Ori ne comportăm ca și cum nu există și pedepsim doar făptașii, în speranța că așa dezvoltăm discernământul, îl facem o condiție necesară traiului decent în societate.

Ori ne apucăm de pedepsit instigatori, care o să existe absolut tot timpul, luăm responsabilitatea din cârca vitelor manipulate și sperăm că autoritățile cărora le-am dat dreptul de a hotărî când, cât și cum a fost responsabilitatea instigatorilor nu o să abuzeze de acest privilegiu pentru a-și întări autoritatea deși nu există nici o metodă OBIECTIVĂ de a măsura instigarea.

Spoilere, niciodată în istoria omenirii nu s-a întâmplat să dai autorității privilegii și să nu abuzeze de ele.

Unde vă situați voi în problema asta și ce părere aveți despre ea ține doar de unde a fost plasată din naștere maneta aia care are într-un capăt „siguranță socială” și în cealaltă parte „libertate și responsabilitate individuală”. Din păcate nu le putem avea pe amândouă în același timp și echilibrul simțit de fiecare între cele două este dictat genetic. Deci na, orice discuție pe tema asta devine inevitabil complet inutilă.

(dacă v-a plăcut articolul, dați și voi un share pe rețelele de socializare unde eu nu am voie din cauza nenumăratelor delicte de gândire)