O lecție de publicitate (cu clickbait porno)

Publicitatea e un domeniu trist.  E peste tot (în afară de site-ul ăsta), n-ai cum să scapi de ea și e făcută fix de băieții ăia pe care îi eviți la petreceri pentru că le place să se audă vorbind singuri despre avocado și bere artizanală și alte căcaturi neinteresante pentru orice om normal.

De cele mai multe ori publicitatea e făcută prost pentru că se uită două principii de bază ale publicității:

1. Dacă tot te ajută bazele de date făcute de absolut toate site-urile, targetează omu’. Măcar după țara de proveniență. Nu durează mult să dai mesajul tău prin google translate și să iasă o bastardizare la care omul să se bucure și să zică „uite bă, ăsta vorbește pe limba mea. nu înțeleg clar ce vrea de la mine, dar e pe limba mea!”.

2. Spune o poveste. Fă-l pe gușter să se simtă protagonist într-un film frumos.

Despre asta e toată publicitatea. Fă-l pe om să se simtă personaj principal și fă produsul să pară indispensabil unui personaj principal. E atât de simplu. Am să vă arăt două exemple excelente de publicitate cu care m-am întâlnit des pe site-urile dubioase pe care le frecventez ca un dubios.

OK, e clickbait porno care probabil te duce la un virus sau la un site unde poți vedea contra cost aceleași filmulețe pe care le vezi gratis pe pornhub. Dar haideți să intrăm în pielea naivului care vede chestiile astea două și se gândește că ar putea fi pe bune. Există cu siguranță omul ăsta, că dacă nu exista, nu existau nici reclamele de genul.

Aș vrea să apreciați că am muncit să le fac worksafe, pentru toți corporatiștii și muiștii ăia care îmi blochează site-ul pe la corporații că cică ar fi „tasteless”.

Reclamele astea au avut bunul simț să bage textul pe google translate. Să îți arate că apreciază că ți-ai lăsat GPS-ul pornit cu aplicații în fundal care înregistrează traseul tău ca să ghicească ce specie ești. Dar asta fac toate reclamele de forma „Femei excitate din [LOCAȚIA TA AICI] vor să te cunoască”. Ce le face chiar speciale pe astea două e că SPUN O POVESTE.

Femeia urâtă care caută pulă e clar pentru masculul antisocial, scârbit existențial, care doar vrea o gaură caldă. Nu caută vreo frumusețe că de obicei frumusețile vor să investești în ele măcar atenție și efort. El nu are timp de așa ceva. De-aia are nevoie de o urâtă. O urâtă atât de urâtă încât știe că nu ar putea spera vreodată să aibă vreun mascul cu ea o conversație doar de dragul conversației. De-aia ea nici măcar nu mai caută așa ceva. S-a obișnuit cu ideea că socializarea cu sexul opus e ceva intangibil. La fel ca și atracția reciprocă.  Așa că urâta caută doar pulă. Și el are pulă. Și e disponibil să o dea așa, fără să știe cum o cheamă pe aia sau să se obosească să își spună numele. Pentru genul de om care vede sexul mai mult ca pe o nevoie decât ca pe o plăcere.


Mama divorțată în schimb e complet altceva. E o femeie care are o poveste. Care vrea să se simtă dorită. Obosită după o zi grea de muncă și treburi de mamă singură, dar nu prea obosită pentru pulă, mama divorțată e pentru complet alt tip de mascul. Unul mai social. Mai empatic. Care vrea să aibă o experiență umană. Să asculte oful mamei divorțate care la final, mulțumită că a fost ascultată și înțeleasă, îi va strânge pula în brațe ca pe un copil pierdut la partaj.

Ce duce această reclamă dinspre excelență spre geniu e că e o întrebare, nu o afirmație. Ai fute o mamă divorțată între țâțe? Ca mascul te oprești instinctiv să calculezi răspunsul. Stai câteva secunde pe gânduri și auzi dup-aia vocea aia internă afirmând. „Da, pula mea, de ce nu? Aș fute o mamă divorțată între țâțe. Nu văd nimic greșit moral în a fute o mamă divorțată între țâțe și nici nu cunosc vreun om care să mă judece la modul negativ pentru că am făcut asta. Până la urmă e divorțată și bănuiesc că nu vrea futută între țâțe cu copilul în cameră sau ceva pentru că doar atunci ar fi ciudat dar în rest, sigur, de ce nu?”.

Două povești diferite, opuse chiar, dar care se completează, ca yin și yang. Te lasă să înțelegi că în orice direcție mergi, tot la site-ul lor ajungi. Așa se face publicitate, prieteni, nu influensăr marketing care pe cifre nu a funcționat niciodată nicăieri la nimic.

***

Discursul înpăratului

România, 2038

Își mângâie a patra nevastă pe creștet. Avea doar 15 anișori dar o sugea lejer ca una de 17. Asta însemna talent. Desigur, o erecție ar fi ajutat, dar îi plăcea și așa, molfăită la flasc. Existau pastile, dar pastilele îl amețeau și astăzi avea un discurs de ținut.

Se mai uită o dată în ochișorii ei simpatici de doamnă profesor doctor. Ar fi putut fi și academiciancă dar muiștii ăia de la academie insistau că ai nevoie de buletin ca să aplici și că trebuie să treacă minim doi ani ca cererea să fie aprobată. Legi aberante care vor fi schimbate în curând.

Se îndreptă spre balcon. Trase cortina și păși în soare, fără să spună nimic. Peste 20 000 de români îl așteptau jos, în soare, cu gurile deschise, bale șiroind printre o medie de 3 dinți. Erau costelivi, rahitici. Dar asta ii ajuta. Carențele nutritive le dezvoltaseră tuturor niște abdomene rotunde și nesănătos umflate care rezonau puternic când erau lovite de mânuțele lor subțiri ca stixurile. Îl văzură și își îndreptară țestele teșite spre el, pocnindu-se bucuroși cu membrele superioare peste burtă. Era un zgomot undeva între aplauze și bătut la tobe. Tribal, primordial, bolând.

 

Nu avea nici un chef să le țină un discurs, dar trebuia. 20 000 de oameni era deja jumătate din populația adultă care putea să se deplaseze. Știa că pentru fiecare dintre ei mai erau acasă 500 de pensionari prea loviți de scorbut și peleagră să se poată deplasa. Dar îl susțineau și ei, din fața televizorului.

Pe deasupra, trebuia apreciat efortul. Anunțase mitingul de susținere a propriei persoane de luni de zile, ca să aibă timp toată lumea să se târască spre capitală cu tărăbuțe, căruțe și trenuri ruginite. Fiecare 100 de km distanță de capitală însemnau 7 zile de drumeție.

Ridică o mână, să se facă liniște. 40 000 de ochi tulburi și gălbui, înfundați în orbite și lipsiți de orice sclipire de inteligență sau umanitate erau îndreptați spre el.

– Dragi bugetari! începu el pe un ton semeț și cald, arătând spre ei și cumva în sus, într-o direcție imaginară. Salarii, pensii. Românitate! Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Arsenie Boca!

Deja simțea bucuria din ochii lor. Continuă.

– Familie tradițională! Credit doar cu buletinul! Creștinătate! Decebal, Dunărea și Carpații!

Românii plescăiau din limbă aprobator. Se încruntă și se mută în capătul celălalt al balconului. Arătă undeva în spate și în jos.

– Europa, marxism cultural! Colonie homosexuali! Statul paralel, Soroș! Justiție aservită!

Românii începură să croncăne a dispreț și să scuipe în față, mare parte din salivă scurgându-li-se în bărbii. Continuă furios.

– ONG-uri, corporatiști, tefeliști, sataniști, progresiști!

Românii deja orăcăiau speriați. Mugeau și se bălăngăneau pe loc a jale. Se întoarse în cealaltă parte a balconului și începu să arate din nou în sus.

– Gratis! Mici. Bere! Moaște! Mihai Eminescu! Festivaluri! Ajutoare sociale! Partidul! Patrie! Popor! 

Românii începură să se tăvălească pe jos de bucurie, lovind cu tătrăcuțele lor teșite în ciment. Un clic*clic*clic* aprobator răsuna în aer. Era ca un orgasm colectiv. Înpăratul suspină și își puse mâna la inimă. Fusese un discurs desăvârșit. Se întoarse înapoi în palat și trase cortina. Își dădu seama că avea pantalonii în vine. Uitase să îi tragă în sus înainte de a ieși. Pula flacidă și plină de pete negre i se bălăngănise spre public în tot timpul discursului. Din fericire nu mai exista nimeni capabil să observe asemenea detalii mărunte în toată țara.

 

 

***

Prințesa

Mereu a vrut să fie prințesă și să aibă un palat dar acum, în fața palatului, se simțea speriată. Era foarte mare. Neașteptat de mare. Își apucă rochița cu mânuțele și strânse materialul în pumni. Era un palat prea mare și toți oamenii se uitau la ea.

Neneabun veni și îi puse o mână pe umăr.

-Ce-i cu tine, prințeso?

– Hehe? răspunse ea, simțind cum îi bate inima tare, până în gât.

-Nu fi speriată, prințeso. Toți oamenii ăștia au venit să te vadă pe tine. Uite ce am eu pentru prințesele care nu sunt speriate.

Neneabun îi dădu mâna pe după ureche și scoase o bomboană cu ciocolată de acolo. O apucă și o mâncă cu poftă. Parcă și uitase că era speriată. Se uită la degetele ei murdare de ciocolată și văzu șnurulețul roșu pe care și-l legase la încheietură, să nu o deoache nimeni. Nu îi mai era frică deloc. Niciodată nu îi era frică când îl avea pe Neneabun lângă ea.

– Hehe! strigă ea vioi. Îl apucă de mână și intrară în palat.

***************

Avea cel mai mare birou din tot palatul. Și era înconjurată de oameni care se uitau la ea. Simți iar un nod în gât.

– Hehe…, oftă ea. Nu îi plăcea atenția, cu toate că era prințesă.

Scoase din sertarul biroului niște foi și carioca ei preferată și începu să deseneze. Întâi o față zâmbitoare, apoi un cerc în jurul ei și la sfârșit niște raze. Era un soare. Un soare mai frumos decât orice soare desenase vreodată.

– Hehe! aprecie ea propria operă, pe un ton semeț.

Se duse mândră la Neneabun să i-l arate și îl trase de mânecă. Vorbea cu niște oameni. Era ocupat. Îl trase iar de mânecă.

– Hehe! îi atrase ea atenția, temătoare.

Neneabun se întoarse cu ochii lui și mustața sclipind de bunătate și îi mai dădu o bomboană de ciocolată din buzunar.

– Ia să vedem măi Vio, ce avem aici. Of. Ți-am mai zis să nu mai desenezi pe documentele oficiale. Ăstea trebuie doar să le semnezi. Știi să semnezi, nu? Ții minte că am exersat! Hai, semnează acolo unde scrie ”Prim Ministru” și desenăm după. Am luat niște cărți de colorat foarte frumoase pentru tine. Au căluți! 

Oftă. Greșise iar. Dar Neneabun nu se supăra niciodată pe ea. Era așa bun. Și cu toate astea foarte mulți oameni aveau ceva cu el. Își desfăcu șnurulețul roșu de la mână și i-l legă la încheietură lui Neneabun. El avea nevoie de protecție împotriva deochiului mult mai tare decât ea, că se certa cu mulți oameni. Ea chiar nu mai simțea că ar avea nevoie. Era o prințesă și nu îi era frică de nimic.

– Hehe! plescăi ea mândră.

Premierul Viorica Dancila (D) paraseste biroul presedintelui Camerei Deputatilor, Liviu Dragnea, din Palatul Parlamentului, miercuri, 9 mai 2018. ANDREEA ALEXANDRU / MEDIAFAX FOTO

***

Încă un articol în care un tip de pe net o face pe deșteptul pentru că nu se uită la nunți regale ca plebea

Nu e din cauză că aș avea ceva cu bârfa ieftină. Am înțeles rolul bârfei în dezvoltarea umană. Așa suntem noi maimuțe și ca maimuțe avem nevoie de conformare socială. Nu putem doar să ne scobim în cur. Trebuie să întrebăm și maimuța de pe creanga ailaltă cum se scobește în cur, să discutăm avantaje și dezavantaje la diferențele de tehnică, apoi să stabilim o metodă comună și unanim acceptată de scobit în cur, să înființăm poliția scobitului în cur și să omorâm orice maimuță nu se scobește în cur conform normelor noastre.

Asta e natura umană.

Și înțeleg că cu globalizarea asta nu mai poate țața Safta să stea cu țața Floarea pe malu’ șanțului, să crape semințe de bostan și să discute despre vecina de peste drum care s-a vopsit roșie în cap și poartă pantaloni duminica deci probabil e curvă. Că țața Safta și Floarea locuiesc la distanță mare acum și nu mai au vecini comuni. Cel mai apropiat numitor comun pe care se poate bârfi sunt personajele mondene globale.

Lumea s-a mărit dar creierul de maimuță a rămas la fel de mic. Chiar înțeleg. Și chiar nu am o problemă cu asta, chiar dacă nu e cu nimic superior uitatul la nunți regale uitatului la nunți de țigani pe facebook live.

Și eu tot bârfă fac. Doar că bârfesc bârfitorii și cumva trag niște concluzii amuzante. Tot aia e.

 

Da. Știu că asta e de la nunta ailaltă cu ălalalt și ailaltă da’ e minim 80% același căcat și trebuie să fii handicapat mintal să vezi vreo diferență sesizabilă sau căcat

Problema mea e cu oamenii faimoși care nu fac nimic. Și nu, nu zic că ar trebui să-i urmăriți pe laureați la nobel și căcaturi. Urmăriți orice om vreți voi, da’ să fie un om care face chestii.

Kanye West cu Kim Kardashian, spre exemplu, orice părere ai avea despre ce fac, măcar fac chestii. FAC CHESTII. Florin Salam FACE CHESTII.

Dar prințul cumîlcheamă și Mungo Merkel aia ce pula calului au făcut de merită să te uiți spre ei? Singurul lucru interesant pe care l-au făcut cu viața lor e că s-au născut bogați. Și atât. Ăsta e singurul lor talent. I-au fătat mamele lor respective pe mormanul cu bani.

Hai să aplaudăm, ca plebe jenantă ce suntem și să ne imaginăm în cap ce frumos ar fi să fim și noi născuți bogați. Să sperăm cu colțul sufletului, uitându-ne la cât de distinși sunt ăștia că peste 100 de generații și străstrăstrăspermatozoizii noștri vor fi nobili. Să visăm cu ochii deschiși, ca oițele, la un viitor în care nu ne tragem din țărani și naștem țărani pentru eternitate.

Să trăim visul de bogătași de la distanță, uitându-ne cu jind și invidie la bogătași. Ia uite-i, sunt într-un fel ca noi! Parcă dacă te uiți adânc îți poți și imagina cum se simte să fii bogat!

MARȘ ÎN PULA MEA, SERIOS NU VĂ E SCÂRBĂ DE PROPRIA PERSOANĂ CÂND GÂNDIȚI AȘA?

Sunt ca noi o pulă! Tac-su lu ăla când pleacă undeva își ia trenul personal unde are vagon personal căcăștoare, că nu se poate căca decât în căcăștoarea proprie.

Asta e LITERALMENTE definiția plebei. Alde gură cască care se adună să caște gura la nobili și să aplaude.

Fix ăștia care s-au născut bogați și mor bogați fără să facă absolut nimic sunt dușmanii noștri.

Și nu o zic gen Marx așa, că ar trebui să intrăm peste ei cu torțele și să le confiscăm tot. Nu-s extremist.

Da’ măcar să-i dăm în pula mea și să nu-i mai băgăm în seamă când fac parade de-astea de țopăit în fața plebii ca să se simtă plebea parte din bogăția lor cumva, de la distanță. Mă doare în pulă cine a venit și cum a fost îmbrăcat. Mi se pare datoria mea de nebogat să mă doară fix în pulă de ce se întâmplă cu bogătași. Să stea dracu’ în lumea lor de bogătași și să ne lase în pace. Mai ales ăștia care NU AU FĂCUT ABSOLUT NIMIC ÎN AFARĂ DE A SE NAȘTE BOGAȚI.

Să te uiți la bogătași cum fac căcaturi de bogătași și să aplauzi e ca și cum te-ai uita aplaudând la unu cum o fute pe nevastă-ta. Nu neaparat nevastă-ta da’ o gagică de care-ți place și cumva ăla s-a născut cu dreptul de a o lua la futut când vrea el că așa e el și tu na, dacă ești romantic și o convingi, muncești, tragi tare, poți să dai și tu o bucă acolo. Dacă nu e ocupată cu el.

 

 

N-a fost om cu peste 500 de followeri pe tot internetul care să nu aibă o glumiță scremută despre nunta regală. Au sărit cu toții în subiect ca proasta la pulă. Și m-am uitat cu profundă scârbă. Dar cel mai cu scârbă m-am uitat la ăsta.

Zici că e ăla din nuvela aia sau ce plm era care învățase doar lecția despre castravete la biologie și orice îl întreba profa el răspundea doar despre castravete. Așa e când ai o idee fixă care ți-a luat mințile. Orice lucru din jur e legat de ideea ta fixă.

Uitați cum reușește să lege tangențial subiectul zilei de un căcat de doctrină de spălat pe creier cu care trebuie să toace el oamenii indiferent de ce se întâmplă și cât de puțină legătură are cu faptul că nimănui nu ar trebui să îi pese de suferința animalelor ia mai dă-le-n pula mea și pe ele și pe bogătași cu zâmbete scatofage și cuțofilii anonimi de pretutindeni și rasa mamii lor lăsați-mă-n pace cu căcaturile voastre terminaților

***

Cele mai tari iluzii ale secolului 21, explicate pe înțelesul tuturor

Iluziile sunt cele mai tari. Crezi că e o chestie da’ de fapt vine cineva și îți spune că poate fi altă chestie. Și îți pică mandibula de uimire.

Ca să înțelegem fenomenul, vom începe întâi cu o iluzie clasică:

Ce vezi în imagine? Un iepure sau o rață?

Oare ce e?

Gândește-te bine!

Dacă ai zis iepure sau rață, ești un fraier care nu înțelege nimic. De fapt nu e niciuna. E un desen ambiguu pe care creierul încearcă să-l interpreteze ca simbol, că asta face creierul nostru de maimuță. Caută simboluri. Ce a văzut creierul tău prima oară, rață sau iepure, n-are nici o legătură cu desenul. Ține doar de cum e creierul tău dresat să interpreteze chestii în funcție de ce a învățat și cât îl duce pe el mintea să înțeleagă din ce a învățat. Reprezentările bidimensionale ale obiectelor tridimensionale sunt un concept pur uman de traducere a realității.

Bun. Am rezolvat-o pe asta. Super tare, nu? să trecem la O ILUZIE VIZUALĂ  mai complicată de acum câțiva ani.

Ce culoare are rochia asta? ALB CU AURIU SAU ALBASTRU CU NEGRU?

Eu spre exemplu o văd alb cu auriu. Obiectiv, rochia originală e albastru cu negru. Asta e incontestabil și absolut adevărat.

Însă ce culori vezi în această poză iarăși ține de cum e creierul tău dresat să interpreteze imagini. Până la urmă culorile sunt doar lungimi de undă pe care creierul le traduce în culori. Și asta ține și de ochi, și de cum ai fost învățat să interpretezi efectul luminii ambientale asupra culorilor în poze, de lumina din cameră atunci când te uiți la poză și nu în ultimul rând de ecranul pe care te uiți la ea și cum e el reglat.

Să trecem la ILUZIA SONORĂ A SĂPTĂMÂNII!

Ce auzi? Yanny (ieani) sau Laurel? (lorăl)

Eu aud doar Laurel și am impresia că trebuie să ai timpanele perforate să auzi altceva. Dar iarăși, interpretarea sunetelor umane ține mult de cum funcționează creierul. Obiectiv diferența de pronunție dintre ieani și lorăl e la fel de mică ca aia între două mugete de vacă care pentru orice om ar suna identic. Doar că sfecla noastră funcționează mai fin când aude zgomote de corzi vocale umane. Încearcă să le transforme în cuvinte. Și asta iarăși ține extrem de mult de cum învățăm noi că sunt cuvintele formate și cum ajunge sunetul tradus în înțeles la noi în cap.

Și asta e foarte diferit de la om la om. De-aia, spre exemplu, când vorbește engleză un grec sau un spaniol te caci pe tine de râs că sună a desene animate. El săracul nu își dă seama, dar cum a fost el învățat să formeze cuvinte frumos în limba lui pocește și stâlcește orice limbă bazată pe alte sunete.

Evident, ține și de boxe.

Hai că v-am prins. Încercăm cu ILUZIA LUNII? E O ILUZIE GEOPOLITICĂ, CEA MAI COMPLICATĂ FORMĂ DE ILUZIE.

Ok. Aici avem o poză super complicată și aici oamenii văd două chestii complet diferite, în funcție de cum a fost dresat creierașul lor să vadă chestii de către societate.

Unii oameni văd cum poporul evreiesc, asuprit crunt în al doilea război mondial, în sfârșit a reușit să se întoarcă în patria lor mamă de unde au tot plecat în ultimii 2000 de ani. Un popor chinuit, care vrea doar să-și protejeze originea și tradițiile și să trăiască în pace în locul unde s-a născut religia lor și sunt hărțuiți constant și atacați de niște arabi extremiști indigeni care se șterg la cur cu mâna și nu vor să împartă teritoriul cu foștii locatari de drept.

Alți oameni văd complet altceva. Văd cum o facțiune extremist religioasă de evrei a reușit să se infiltreze în toate instituțiile de conducere ale SUA și să direcționeze puterile financiare și militare ale imperiului american spre scopurile lui parazitare. Niște demenți mai naziști decât naziștii care au ocupat cu forța o țară inferioară economic și militar și au împins biata populație indigenă spre zone de subzistență cu condiții crunte și subumane și acum îi provoacă intenționat ca să îi măcelărească.

E o iluzie complicată.

Atât de complicată încât ăia care văd prima variantă îi acuză pe cei ce o văd pe a doua de antisemitism iar cei ce văd a doua variantă îi acuză pe cei care o văd pe prima că ori au interese zioniste ori sunt manipulați.

E complicat. Că la fel ca în orice iluzie, creierul uman nu poate accepta că o chestie poate fi două chestii în același timp. Vrea să decidă care e varianta adevărată și care e falsă. Cine sunt băieții buni și cine sunt cei răi. Care sunt terorizații și care sunt teroriștii.

Dar adevărul e că se poate ca ambele variante să fie adevărate în același timp și false în același timp.

Că ambele se bazează pe concepte de „proprietate”, „merit” și „moștenire”, chestii complet abstracte, care există doar în mintea umană și doar în funcție de cum a fost ea dresată.

Dar iluziile geopolitice nu pot fi lăsate la gradul de iluzie.

Oamenii sunt animale simple. Trebuie să accepte că doar una din variante e adevărată și una e falsă.

Nu poate accepta că, spre exemplu, poate ambele tabere sunt de căcat. Poate toți sunt extremiști și se bat ca tâmpiții pe principii troglodite doar că na, una dintre părți poate oricând să cheme americanii și una nu.

Care variantă e aia adevărată? Istoria o va alege. Iar istoria în general e scrisă de învingători. Momentan rochia e de toate culorile, iepurele e și rață, laurel și yannis sunt același cuvânt și e recucerirea patriei mamă și genocid în același timp. Așteptăm să vedem cine câștigă și ce interese are. Apoi poate a fost rață tot timpul și niciodată iepure. Cine știe.

Ține doar de interesele și dresajul creierului tău.

Dar să propunem un exercițiu teoretic.

Să zicem că e anul 2200 și stră stră stră nepotul băiatului ăla, Ciprian, căruia îi lipeai gumă în păr în a 5-a și a plecat după liceu în SUA cu bursă la Harvard și și-a schimbat numele, devine brusc blazat și scârbit de societatea vestică lipsită de identitate.

Își descoperă originile dacice.

E bogat.

Caută după profil genetic alți stră-nepoți bogați ai imigranților români.

Se hotărăsc toți că sunt daci și că trebuie să-și recapete plaiurile natale.

Între timp spațiul de la nord de dunăre, golit în timp prin migrație de toți oamenii pe care îi ducea capul sau aveau chef de muncă s-a transformat în Teleormania, o țară semi-medievală de troglodiți ultrareligioși 33% angajați la stat, 33% șomeri și 33% în firme care fac afaceri cu statul. Cu toții subzistă din ajutoare date de un oarecare imperiu la marginea căruia Teleormania se află doar așa, că ăia au surplus și le e frică că dacă nu le dau ei, le dau ăilalți și îi întorc împotriva lor.

Și neodacii ăștia încep să cumpere terenuri în Teleormania. După care le îngrădesc, aduc soldați, le declară Dacia 2.0 și împing teleormănenii la subzistență în deșerturile aride și radioactive ale Olteniei.

Și teleormănenii o să arunce cu pietre, o să scuture din capetele lor hidrocefale, o să bălească în galoși de nervi și o să urle la comunitatea internațională să îi protejeze.

Între timp dacii o să îi împuște în cap de la distanță urlând că doar se apără.

Și teleormănenii o să guițe și o să se zbată în nămol și o să se tăvălească în propriile bale după care convinși de organizația extremist-teroristă PSD se vor sinucide alergând spre focurile dacilor, perfect convinși că doar așa vor ajunge să fută 99 de virgine în brațe la Arsenie Boca.

Iar comunitatea internațională va urla că ba dacii au dreptate, ba teleormănenii.

Și la fel ca și acum nimeni nu va accepta că e doar o iluzie geopolitică, că ambele tabere au dreptate și greșesc în același timp și că toate pornesc de la concepții complet greșite ca cele  că „pământul poate fi deținut și moștenit de către om”, „etniile au drepturi asupra zonelor pe care le ocupă” și alte inepții de genul. Și la fel ca și acum, va trebui să așteptăm până în 2400, să ne zică istoria  care parte a avut, de fapt, dreptate tot timpul.

 

 

***