„Un ostaș în slujba țării” citește iar Mihai cu voce tare, de la volan.
De fiecare dată când trece prin dreptul unui panou cu omul rotofei în penumbră, citește titlul cărții care nu există. Îl enervează că din banii noștri își face umflatul reclamă la o carte imaginară, doar ca să îi vadă lumea mecla în caz de se decide să candideze la prezidențiale.
Ne enervează și pe noi. Dar pe Mihai mai tare. De-aia citește de fiecare dată când trece pe lângă un panou. Ca să nu uităm că trebuie să ne enerveze.
Drumul e prea lung.
„Un ostaș în slujba țării”, zice Mihai iar.
Nici 200 de metri de la ultimul. Panoul e în curbă și trecem lent pe lângă el. Ciucă are capul ca un ou și o privire de arlechin trist, în fața oglinzii, după ce și-a dat vopseaua jos de pe față. Pare genul de om cu mai puțin de 20 de cuvinte rostite pe zi, în medie.
Trebuia să ajungem de la 6 și e 8. Soarele deja dispare după dealuri. Gagică-sa, de pe locul din dreapta se foiește. N-am reținut cum o cheamă și deja e prea târziu să o întreb. Stăm în mașină de 4 ore. GPS-ul zicea 2 jumate.
Mă aplec printre scaune să mă uit și eu la GPS. Mai avem 10 minute.
„E așa de jumătate de oră, că m-am uitat și eu. Cred că e stricat” zice ea.
„Un ostaș în slujba țării” citește iar Mihai. Căpățâna lui Ciucă apare iar, pe un panou chiar mai mare decât celelalte. Ochelarii lui mici sunt înfipți în capul ăla cărnos de zici că e crescut în jurul lor, ca pomii care cresc printr-un gard de fier, deformându-se unul pe altul. Spoturile de pe panou se aprind în fața noastră, luminând ridicola încercare de a face personaj din cel mai șters om din istoria omenirii. E oficial noapte.
„Dă și tu un telefon la cazare, să știe că mai întârziem”, zice nevastă-mea de lângă mine. Dau să sun. N-am semnal. Nimeni n-are semnal. Probabil de-aia nu merge nici GPS-ul. Ne apropiem de alt panou. Deja nu-l mai suport pe Mihai.
„Un otsaș în slujba țării” zice Mihai, ca un robot.
„Vezi că ți s-a încurcat limba în gură” zic eu.
„Nț”, mi-o taie, punând ușor frână în fața panoului. „Așa scrie. Greșit”.
Ne dăm jos și ne uităm la el. Într-adevăr, scrie otsaș. Ce cretin. Chiar n-a verificat nimeni? Doar ies de la aceeași imprimantă. N-are cum să fie eroare. Poate a încercat cineva să facă mișto de el. Capul chiar pare mai cărnos, ochelarii și mai mici.
Tot n-avem semnal și suntem într-o curbă în pădure. Nu se aude nici un zgomot, nici măcar foșnetul frunzelor. N-o fi bătând vântul. Natura pare făcută din ceară. Luna nu mai pare sferică, zici că e o gravură. Nici o mașină nu trece pe stradă. GPS-ul e tot blocat. Ne urcăm toți patru înapoi în mașină fără să zicem un cuvânt.
După curbă urmează o vale dreaptă. Copacii se împuținează, drumul se lățește și e bine iluminat. Mă uit spre becurile din vârful stâlpilor și par toate noi. Nu știam că au refăcut drumul ăsta. Oricare ar fi.
„Pe ce drum suntem?” zic.
„Habar n-am, am mers pe GPS, nici nu m-am uitat” zice Mihai.
GPS-ul de la mașină ne arată drumul drept, semn că funcționează. 10 minute până la cazare, în continuare. Mașini răzlețe trec pe lângă noi.
E mijlocul verii, mă așteptam la lumina stâlpilor să fie roiuri de insecte, dar nimic. N-am mai văzut o insectă de ore.
Ne apropiem de 3 panouri unul după altul. Absolut cretin puse, primul, cel mai mare și celelalte două din ce în ce mai mici, fix în spatele lui. Nici nu se văd complet. Doar jumătate din tărtăcuța seacă a umflatului, de două ori, în spatele unei tărtăcuțe complete, tot a lui.
„Un ostaș în slujba țării” zice iubita lui Mihai repede, de trei ori. Scrisul de pe panouri arată diferit. Fiecare literă e cu alt font, ca scrisorile de răscumpărare cu litere decupate din ziar din filmele vechi.
„Mașina aia n-avea șofer” zice nevastă-mea distrată.
„Cum adică?” zic.
„Adică n-avea șofer, uite”
Încă o mașină trece pe lângă noi, complet goală. Fără șofer, fără pasageri.
„Or fi testând ceva piloți automați pe aici”, zic.
„Un ostaș în slujba țării!” țipă Mihai, determinat de data asta să nu-i sufle gagică-sa replica. Ne apropiem de încă un panou cu Ciucă. E aceeași poză, dar de data asta totul e pe roșiatic, nu pe alb/negru. Arată ca un fetus proaspăt născut și încă plin de lichide. Poate rămăseseră fără tuș negru și trecuseră pe roșu.
10 minute până la cazare. Măcar mai avem puțin și ajungem. Mașini vin rar, din contra-sens, cu faza lungă pornită. Nici măcar nu mai putem vedea dacă au șofer sau nu. Mihai îi claxonează pe toți și îi înjură, fără rezultat.
„S-a spart conducta cu idioți pe aici, să mor” zice Mihai.
„Un ostaș în slujba țării!” zice veselă gagică-sa, arătând spre o schelă goală.
Nu vrea nimeni să oprească dar încetinim pe lângă. Undeva, la 10 metri înălțime, deasupra schelei, e un panou minuscul. Cât o foaie a4. Dacă n-am fi trecut pe lângă mii de panouri cu Ciucă până atunci nici nu l-am fi recunoscut. Dar silueta de ou fiert e de neconfundat. Ciucă.
Ce sens are un afiș foarte mic cu Ciucă?
Ce sens ar avea orice afiș cu Ciucă? Mă uit pe geamul mașinii la lună și în dâra de cratere și pete văd profilul de cartof a lui Ciucă. Luna e reclamă la cartea lui Ciucă, care nu există, care de fapt e reclamă la campania lui Ciucă, care nu există. Pentru că Ciucă nu există. E doar avatarul mediocrității incompetente, numitorul comun al gușilor ajunse în funcții înalte din voința sistemului și în ciuda poporului.
Măcar mai avem 10 minute până la cazare.
Ne apropiem de un sătuc și Mihai întâi încetinește, apoi îi dă talpă. Satul nu e sat. Sunt garduri și pereți de casă în direcția drumului, ca într-un decor hollywoodian, dar fără nimic în volum. Doar fațade proptite în stinghii. Nici un om, nici un câine.
Ieșim din sat și drumul drept se transformă în serpentine. N-au nici un sens. Nici nu urcăm, nici nu coborâm. Mergem printr-o câmpie dreaptă ca-n palmă, printre lanuri de grâu, pe serpentine care se buclează în jurul a nimic.
După fiecare curbă, panourile publicitare se întețesc. Mai mari, mai dese. Puse-n ciudă, puse cu sfidare. Curbele sunt atât de strâmte încât trecem pe lângă ele cu 30 la oră. Scrisul e din ce în ce mai stâlcit pe ele, literele amestecate păstrând din textul inițial doar lungimea. Nici litere nu mai sunt. Doar simboluri ciudate, într-o limbă departe de logica umană.
„Ciucăciucăciucăciucăciucăciucă” cântă în cor, fără suflare, Mihai și prietena lui care probabil n-a avut nume niciodată.
Capul de gogoașă a lui Ciucă pare că se umflă de la un panou la altul. Fața i se strânge. Din ce în ce mai mică, la fel de uitabilă. Ochelarii ăia îi intră în craniu ca în cocă. Sunt singura lui trăsătură solidă.
Mai avem 10 minute până la cazare de când existăm. Ne-am născut la 10 minute de cazare. Mereu e un Ciucă care nu ne lasă să ne cazăm. Mihai scoate volanul din bord și mi-l arată râzând. E de plastic. Nu era conectat la nimic. Mașina merge în continuare pe drumul ei, pe care era de dinainte să ne urcăm noi în ea.
Șoseaua se îndreaptă și se lățește iar. E puternic luminată. Chiar dureros. Ceva crește în zare. E un panou publicitar imens. Ne apropiem de el de minute bune. Doar se mărește. Eclipsează cerul. Răsare de după curbura planetei ca un munte.
E cu LED-uri. Nu e panou. E ecran. E aceeași imagine cu Ciucă, cu capul lui ca un cartof și mecla lui tristuță, cum se uită din profil spre bec. Dar e filmuleț. Se vede cum respiră. Cum îi tremură ușor gușița de emoție. Și transpiră. Și ce transpiră. Curg apele șiroaie de pe el, în ochi, pe ochelari, țâșnește sudoare în toate direcțiile, ca dintr-o lămâie stoarsă.
Și atunci îmi dau seama. Că nici el nu vrea să fie pe panourile alea. Nici el nu știe de ce e pe panourile alea. N-a vrut în viața lui să scrie o carte. Mai ales autobiografică. Ar ieși personaj secundar și acolo. E doar un ostaș în slujba sistemului. Acest monstru nebulos, tentaculos, care depășește puterea de înțelegere a omului și care e aici de când primul român a picat responsabil să facă ceva pentru toată lumea, dar a făcut mai mult pentru ai lui. Sistemul. Această forță opusă naturii, venită de dincolo de universul nostru și de regulile lui mici. Inimaginabilul sistem, al cărui mistere tenebroase ar topi fața oricărui muritor care ar încerca să se apropie de ele.
Sistemul cumva, prin meandrele lui abstracte, născute în vidul dintre galaxii și sădite în pământul ăsta de dinainte ca prima euglenă să facă ce fac euglenele, a decretat că el trebuie să apară pe panouri în care vinde o carte care nu există. A executat. Nu avea de ales.
E prins și el pe drumul ăsta cu noi, la 10 minute de cazare.