Life Hacks pentru hyperboreeni:

1. Tehnica de somn Yeti

Vrei să îți maximizezi agerimea cerebrală, să-ți faci overclocking la tărtăcuță și să ajungi să gândești cât un snop de oameni laolaltă de unul singur? Totul ține de cum dormi și cum îți irigi creierul în timpul somnului.

În primul rând nu trebuie să dormi la temperaturi mai mari de 20 de grade. Scade temperatura în dormitor la 17-19 grade și învelește-te gros. Important e capul să nu stea la căldură. Răcoarea va cauza vasoconstricție în capilarele exterioare ale capului și va crește presiunea sângelui în creier. Un creier bine oxigenat se recuperează mai repede și face legături între neuroni mai rapid.

Dormi pe spate sau pe burtă, fără pernă sub cap dar cu pernă sub picioare, care trebuie să fie măcar la 5cm mai sus decât capul. E o tehnică clasică de prim ajutor când cineva a pierdut sânge. Îi ridici picioarele și mai mult sânge ajunge la creier, care e vital. Merge și pe oameni sănătoși. Abundența de sânge la creier îi amplifică toate procesele.

Dacă le faci pe amândouă corect, în câteva zile ar trebui să simți diferența. O să te trezești mai odihnit și mai iute în gândire. O să îți vină răspunsuri la întrebările la care nu aveai răspuns. Și nu așa, de nicăieri. Pentru că, repet, dacă o faci corect, o să începi să ai un vis recurent cu un yeti care te strânge de cap de parcă ar vrea să-ți pocnească țeasta. Ține mult de subconștient, nu e la toată lumea yeti. La unii e urs polar, la alții e un Moș Crăciun rău. Dar de obicei e o entitate percepută a fi malefică, blănoasă și cu legătură cu zăpada. Ține de imaginație. Repet, în general e yeti. Important e să nu te sperii de yeti și să îți dai seama că e doar imaginația ta care desenează pe fondul de frig și cap inundat de sânge.

Aici vine partea importantă. Trebuie să lași frica și să îl întrebi pe yeti întrebările tale la care nu ai găsit răspuns. E doar subconștientul tău bine hrănit, care știe tot ce știi tu doar că e mult mai deștept decât tine din cauză că funcționează la 200% din capacitatea ta normală de la tehnica de somn yeti, atât. Nu mereu când te trezești ții minte yeti-ul, dar răspunsurile lui rămân cu tine și te pot ghida în viața mult mai bine decât o faci tu cu mintea ta de creatură care stă vertical și-și risipește tot sângele pe picioare, de la gravitație.

În 1989 un dans nou a răscolit discotecile și căminele culturale de pe planetă – Lambada. Vesel, săltăreț și distractiv, nimeni nu se aștepta la efectul devastator pe care îl va avea asupra omenirii. Părea doar un dans inocent, ca toate dansurile. Însă forța pelvisul feminin să se zbată în direcții nenaturale. Încorda și sucea uterul cum n-a mai fost încordat și sucit în toată istoria omenirii.

În următorii ani o întreagă generație s-a născut cu cordonul ombilical strâns în jurul gâtului, sugrumați de prima sursă de nutrienți din viața lor. Din fericire, medicina modernă ajunsese deja la nivelul la care să menajeze, cel puțin parțial, asemenea probleme. În altă epocă s-ar fi murit pe capete. Dar doctorii destoinici și aparatele lor minunate erau în stare să scoată bebelușii din uterele alea compromise înainte de a se sugruma complet. Sigur, minutele alea fără oxigen la creier în momente critice i-a limitat fundamental, niciunul dintre ei fiind capabil să depășească pe parcursul vieții un IQ de 60. Dar erau vii. Asta era important.

Pe deasupra, diferențele între un bebeluș normal și un bebeluș cu IQ 60 sunt greu de depistat. Se văd abia mai târziu. Spre sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 s-a mâncat multă plastilină, muci și lipici prin școli și grădinițe. Mai mult decât în alte generații. Diferențele dintre copiii normali și cei lambadomizați începeau să devină din ce în ce mai evidente după dârele de bale pe care aceștia din urmă le lăsau peste tot pe unde se așezau.

Apoi a venit internetul. Cea mai importantă invenție a omenirii. Acesta a facilitat interacțiunea dintre oameni care gândesc și simt la fel la un nivel neașteptat și neîntâlnit în istorie. Tinerii defectați de lambada au reușit să se găsească între ei, să formeze cete de adolescenți cu galoșii plini de bale și să se convingă că izvorul nesecat de salivă care susură din colțul gurii e ceva nu doar normal, ci și admirabil. Nimic nu dezmiardă stima de sine mai tare decât găsitul de alți oameni ca tine. Oligofrenii, văzându-se între ei, au decis fără să întrebe pe nimeni că oligofrenia lor e normală. Ba mai mult, e o virtute. O sensibilitate care-i face mai oameni decât oamenii.

Fără legătură cu ei, atunci au apărut problemele omenirii. Corupție, incompetență, poluare, exploatare, inegalitate. Probleme care erau aici tot timpul, dar convinși că ei sunt vârful cogniției umane și că nimic nu a existat înainte de a fi observat de ei, oligofrenii au decis că aceste probleme sunt noi și că singurii capabili să vină cu soluții la ele sunt evident ei: oamenii noi.

Intenții foarte nobile, chit că porneau dintr-o naivitate glorificată. Aici însă IQ-ul ăla de maxim 60 care i-a bântuit toată viață a început să creeze probleme. Singura soluție pe care oligofrenii au găsit-o la problemele omenirii cu mințișoarele lor înghesuite a fost plimbărica. Faci o plimbărică cu o pancartă pe care scrie un echivalent de „haideți să fie bine ca să nu fie rău”, te aplauzi cu grupul, faci niște poze să le pui pe net, poate aplaudă și alții și aia a fost. Cine poate să înțeleagă, înțelege.

Sigur, au apărut voci care au spus că e o inepție. Că e o supapă pe care indignarea publică se fâsăie inutil. Că e doar o cerșeală de atenție și o etalare de virtuți. „Uitați-vă la mine, sunt atât de conștient de problemele planetei încât mă plimb și mă pozez în loc să mă implic real în chestii”. Dar aceste voci au fost acoperite rapid de masa de oligofreni. Aveau argumentul suprem:

„Măcar ei fac ceva, spre diferență de tine!”. Un argument care era adevărat pentru că era toată lumea din grupul lor de acord cu el. Un argument care nu poate fi contrazis sub nici o formă de oameni cu IQ sub 60. Adică de toți care contează. Oamenii sugrumați de propriul ombilic la naștere puteau în sfărșit să se relaxeze și să-și râcâie balele uscate de pe piept clefăind mulțumiți. Cine nu era cu ei era un dușman al omenirii și al progresului.

„Adăugați sare după gust” mi se pare cea mai mare mizerie posibilă. E în toate rețetele și de-aia nu pot să iau bucătăria în serios nici ca știință nici ca artă.

Adică trebuie să am un gust format în prealabil despre sare care să-mi dicteze ce cantitate să pun? Păi dacă aveam gusturi nu stăteam să copiez rețete. Inventam eu. Logic, nu? Nu mă pricep dom’le. M-am ocupat cu alte chestii în viață, nu cu formatul unui gust la cantitatea de sarie în funcție de cantitatea de ingrediente și tipul de mâncare. De-aia apelez la o rețetă, plm.