Considerațiuni despre suc albastru

1. Istoria sucului albastru

Vrei să bei ceva colorat. Ai noroc. Toate culorile din spectrul vizual perceptibil uman se regăsesc în într-un fel sau altul în licori de băut. Însă dintre toate culorile, cea albastră e cea mai rară. O vezi în principal la spirt, care teoretic nu e de băut, dar practic nu știi tu cum e viața de alcoolist sărac de la țară, să judeci.

O mai găsești și la Gatorade care, la fel ca și spirtul, nu e pentru toată lumea. Gustul ăla de transpirație de scrot de înger nu e pentru orice paletă. E genul ăla de gust cu care trebuie să te obișnuiești ca să-ți placă. Nu bucură corpul de la prima încercare. Categorie în care mai intră cafeaua, ciorba de burtă, berea, pizda și munca. Fanta socata e și ea albastră, la prima vedere, însă albăstreala e doar la sticlă. Pusă acolo să ascundă culoarea lichidului, care arată de parcă un vegetarian anemic a urinat și ejaculat în același timp.

Albastrul e o culoare rară. Raritatea ei are explicații antropologice. În toată istoria vieții, de milioane de ani, de la euglenă până la noi, rar a fost un lichid albastru pe care o ființă să-l bea și să nu crape. Te uiți la unul și țipă în tine toate organele în cor, cu creierul de reptilă pe post de dirijor că nu e bine ce vrei să faci. De-aia e folosită în general pentru lucruri care NU SUNT de băut. Ca spirt și antigel. Dar deja te-ai hotărât să sfidezi natura, bunul simț și propriul corp și să bei albastru.

Mărcile mari rar lansează pe piață ceva albastru. Înțeleg că piața pentru băuturi albastre e limitată la bebeluși fără instinct de conservare și psihopați siniștri. Sprite a încercat ceva în domeniu acum vreo 20 de ani. Avea gust de fungicid și tristețe. Anul ăsta a apărut Mirinda albastră. Am cumpărat dintr-o curiozitate dementă.

2. Gustul

Mix-it scrie pe cutie. Cu gust de afine și portocale, mai scrie. Încerci să te gândești la portocale și afine și nu îți poți imagina în ce hal bolnav au fost combinate de s-a ajuns la culoarea asta care supără organe și pătează chiuvete.

Plimbi lichidul prin gură ca să-ți pedepsești toți dinții în mod egal. Gustul nu are nici o treabă cu portocalele sau afinele. Ar fi putut la fel de bine să scrie pe ambalaj grefe și coacăze. Mango și dude. Lac de uși și saramură de sepie. E un gust la egală distanță de orice se poate găsi în natură. Singurul lucru cu care seamnă sunt pastilele alea efervescente de vitamine cu care mame științific analfabete își chinuie copiii rahitici. Doar că mult mai dulce. Vitamine efervescente în apă cu mult zahăr.

3. Postgustul

Limba păcălește ușor, cu papilele ei gustative capabile să simtă zahăr și să se bucure de drog. Însă o dată ajuns lichidul în gât, senzația se schimbă. Iluzia se năruie. Nu e suc. E însuși Universul care te urăște și se pișă în gâtul tău. Suntem toți egal de responsabili pentru atrocitatea comisă. Cei care au venit cu ideea acestui „suc”, producătorii, distribuitorii, consumatorii și spectatorii indiferenți.

E prea târziu să te mai răzgândești. Dumnezeu e mort și singura forță din existență e ura. Singura direcție e spre tine. O realitate care permite suc albastru nu e recuperabilă. Totul trebuie distrus, atom cu atom. N-ai băut din curiozitate. N-ai băut din teribilism. Nici măcar din masochism. Ai băut suc albastru ca să te predai în fața realității indiferente. Existența ta e o glumă. Conștiința îți este inundată de înțelegere și durere în timp ce lichidul nesfânt ți se scurge pe esofag.

***

Ghidul micuțului părerist: tu și sfânta Parascheva

În fiecare an se adună înapoiați cu gândire magică să se târască în genunchi în jurul pastramei sfintei Parascheva. Un festival grotesc care ne aduce aminte că epoca de piatră e încă în floare, cel puțin ca mod de gândire, chiar dacă avem becuri.

În fiecare an păreriștii scriu texte extrem de lungi, care spun exact ce am spus eu în trei rânduri mai sus, doar că folosind mai multe cuvinte. Și în fiecare an textele astea sunt aplaudate până li se tocesc mâinile de aceeași categorie de oameni. Sute de shareuri. Mii de like-uri.

Îți troznești degetele și te gândești cum să scrii exact același căcat ca anul trecut, doar că puțin diferit, ca să primești exact același like-uri de la exact aceiași oameni. Până la urmă e ceva diferit anul ăsta la text. E și virusul. Nu numai că gospodarii fani pastramă umană sunt la fel de proști ca în fiecare an, de data asta se mai și pun în pericol. Întâi pe ei, apoi pe apropiații lor și na, societatea. Deci textul nu e exact la fel ca în fiecare an. Are pe lângă observațiile evidente standard o observație evidentă nouă. Specifică anului.

Dar înainte de a te apuca să chinui tastatura, micuțule părerist, aș vrea să te uiți puțin la oamenii care aplaudă an de an genul ăsta de texte: mediocrii cu spume. E clar că sunt mai deștepți decât ăia care se târăsc în genunchi dar e clar că nu semnificativ mai deștepți.

Adică na, trebuie să fii destul de prost să te uiți în fiecare an la cei mai proști dintre noi și să te simți deștept. Că până la urmă ăsta e scopul tuturor textelor astea evidente. Să le citească un om care la modul absolut e prost făcut grămadă, să vadă că oricât de prost grămadă este, există în jurul lui oameni mult mai proști, și să se simtă bine.

Chiar vrei aplauzele lor, micuțule părerist? Chiar vrei like-uri de la oameni care apreciază cele mai evidente observații posibile? Care se bucură la ele doar pentru că masa aia de proști e singura masă de ființe față de care, în comparație, sunt deștepți?

Mediocrul e cel mai periculos animal. Născut prost dar nu cel mai prost, mediocrul va căuta tot timpul dovezi că e deștept. Dovezile astea nu pot exista decât în comparație cu cei mai proști oameni din lume. Singurii care-i depășesc în prostie în așa hal încât diferența e sesizabilă. Asta caută ei. Să citească despre oameni mult mai proști decât ei, ca să se simtă deștepți.

Luat de sine stătător, mediocrul e absolut detestabil. Înțelege foarte puține, papagalicește ca prostul tot ce aude și îi sună vag isteț, chiar dacă ce aude e atât de evident încât ar putea fi observat și de o gorilă dresată. Săracul mediocru n-a fost în stare să lege două idei una de alta cu creierașul lui de când există. Dar simpla existență a troglodiților mistici îl face să pară inteligent, prin comparație.

La fel cum fetele care arată de 6 au în cercul social hidoase, ca să pară frumoase prin comparație, la fel și ei citesc texte despre foarte proști ca să schimbe punctul de referință în măsurătoare și să nu mai pară proști.

Asta vrei să faci cu cariera ta, micuțule părerist? Să validezi niște proști spunându-le ce știu deja, ce poate oricine observa deja? Nu mai bine taci dracu’ din gură și sari peste subiect? Chiar atât de tare vrei like-urile lor?

Și așa identificăm o nouă categorie de prost: supramediocrul. Luat de sine stătător și judecat doar pentru ce poate, e prost făcut grămadă. Dar când supramediocrul scrie texte pentru mediocri despre submediocri, pare chiar deștept.

Îți dai seama că dacă n-ar exista proștii ăia care se târăsc în genunchi, ar exista două categorii peste ei dar mult sub linie care n-ar avea nici un motiv să se simtă eminente? Asta vrei să faci cu viața ta, micuțule părerist? Să validezi proști în comparație cu foarte proști?

***

Teatru VS păcănele

Multă lume țipă că de ce se închid teatrele dar nu se închid păcănelele. (spoilere, s-au închis și unele și altele până la urmă) . Ca să lămurim acest subiect, o să facem o listă cu asemănările și diferențele dintre cele două.

————————————————————–

Păcănelele funcționează pe iluzia de îmbogățire. Săracul vede păcăneaua ca singura lui șansă de a-și depăși condiția materială. Șansa e acolo, dar practic e atât de mică încât trebuie să fii cretin să crezi în ea.

Teatrele funcționează pe iluzia de cultură. Hipsterul vede în ele o șansă de a se culturaliza. Pe cifre însă șansa să ajungi la teatru și să vezi ceva care se încadrează la cultură e mai mică decât aia de a intra jackpotul la păcănele.

————————————————————–

Păcănelele sunt în 100% din cazuri un act care nu are nici o legătură cu arta.

Doar 90% dintre piesele de teatru nu au nici o legătură cu arta.

—————————————————————-

Păcănelele sunt o boală socială care sug ultimii bani de la cei mai săraci și proști dintre noi.

Teatrul e o boală socială care umple de bășini pe cei mai pseudointelectuali dintre noi.

—————————————————————–

Deși sunt toxice atât pentru societate cât și pentru individ, păcănelele produc bani serioși la buget. Legea e făcută însă în așa fel încât taxele din păcănele se duc la cultură. 3% la ministerul culturii, 2% la fondul cinematografic. Deși pare puțin, sumele rulate sunt imense. Practic fără taxele astea n-ar exista finanțare pentru o grămadă de biblioteci publice și alte activități culturale. Gen teatru.

Deși e complet benign pentru societate și pentru individ, teatrul produce găuri serioase la buget. Ca orice activitate finanțată de stat, banii se duc clientelar la tot soiul de prieteni ai sistemului care produc piese jenante, în care joacă aceiași bășinoși abonați la banii statului și pe care nu le vede mai nimeni. Fiecare teatru finanțat de stat are angajații lui care nu fac nimic util dar încasează salariu. Mulți paraziți au burta plină degeaba, doar așa, ca să păstrăm iluzia că avem cultură și facem teatru.

———————————————————————

În tot sistemul ăsta de căcat există totuși actori și regizori buni, care produc chestii valoroase și care au cam murit de foame anul ăsta. Din păcate sunt legați ombilical la tumoarea asta finanțată de stat și e greu să îi separi de slugoii numiți politic și acoliții lor. Nu ai cum să îi hrănești decât la pachet cu ei.

———————————————————————

Pseudointelectualul de rând nu se duce la teatru, dar îi place ca teatrul să existe. Să știe el că e acolo și e cult. Se simte cult prin osmoză așa, doar știind că merge pe stradă pe lângă locuri care, în capul lui, produc cultură. Dacă te prinde un de-ăsta, o să îți explice clefăind cum teatrul e de mii de ori mai cult decât filmul deși el personal n-are destul discernământ și cultură cât să diferențieze o piesă proastă de una bună. Un film prost de unul bun.

Orice piesă bună de teatru poate fi transformată într-un film bun. Nu aduce valoare artistică în plus faptul că publicul respiră același aer cu actorii.

În ultimii 10 ani am fost de două ori la păcănele și o dată la teatru. ———————————————————————

Dacă mor de coronavirus toți oamenii care bagă la păcănele, omenirea nu pierde nimic.

Dacă mor de coronavirus toți oamenii care au impresia că teatrul e esențial culturii și nu doar cinematografie rudimentară tehnologic, omenirea nu pierde nimic.

—————————————————————–

Sper că v-am lămurit.

***

Șordan

Văd secția.

Horcăi și îi dau un picior ușii fix în plex. Mă prăvălesc înăuntru.„Șordan!” răcnesc la comisie, „am venit să votez cu Șordan și să salvez țara de pesediști, tuvămumancur de lepre!”.

Membrii comisiei se uită la mine timorați. Se vede că nu se așteptau să apară un cetățean în așa hal de vertical ca mine. „Domnule, nu avem Șordan. Aici e județul Dâmbovița. Mergeți dumneavoastră spre autostradă și de acolo spre București. Acolo au Șordan”

„De-aia nu putem să avem lucruri frumoase” scrâșnesc eu, printre dinți. „Vreau o țară ca afară”, trântesc eu verdictul, ieșind țanțoș.

Ajung în oraș. Ochii îmi joacă în cap ca la maniaci. Văd secția de vot. Mă arunc asupra ei.„Șordan!” urlu ca un posedat. „Dați-mi un buletin de vot pe care scrie doar Șordan că atât votez, hoților!”

Doi membri ai comisiei se uită unul la altul. „Încă unul” oftează amândoi. Un membru mai bătrân se ridică și mă ia de umăr.„Domnul meu, aici e Ploiești. Probabil ați fost la munte pe weekend, v-ați îmbătat ca un porc și vi s-au amestecat ideile în cap. Mai aveți până la București. Acolo au Șordan.”

„Rasa și cristoșii voștri de paraziți. Normal că n-aveți Șordan, slugoi ai pesedeului!”

Ies triumfător. Inima îmi bate în piept. Mă simt în ultimul hal de român. Continui drumul.

Văd secția.

În fața mea un cetățean responsabil, la fel de țanțoș și pintenog ca și mine. Merge flexat și încordat de parcă cară toate greutățile lumii în spate dar sunt ușoare pentru brandul lui. Dărâmă ușa de la secție. Intru după el.

„Șordan!” țipă el la comisie din toți rărunchii. Mă pun în patru labe pe o masă și urlu și eu. „Șordan!”. Străinul se oprește, mirat și se întoarce la mine. „Șordan?” mă întreabă el cu o voce de aproape om. Are ochii injectați și gâtul umflat de vene. „Șordan” răspund și eu cu vocea direct din stomac, ca un animal rănit.

Șeful secției de vot oftează și ne întinde două buletine de vot. Noi ne transformăm. Urlăm la luna necruțătoare de pe cer, prin geamul de la grădinița cu program redus în care ne aflăm. Suntem glorioși. Suntem cetățenii responsabili ai viitorului. Din depărtare, de pe un deal ni se răspunde în noapte „Șordan!”. Abia se aude urletul, dar noi avem auzul ascuțit. Ciulim urechile bucuroși. Nu suntem singuri. Suntem peste tot.

Respirăm greu. Avem fețele buhăite de efort și vocile dogite de răcnit. La urnă ne întâlnim cu buletinele completate iarăși. Se uită pe al meu cu coada ochiului. Vede ștampila pe „Șordan”. Mă uit și eu la al lui. Tot „Șordan” a ștampilat. Ne luăm limbile în gură.

***

Cum să abordezi o turmă de idioți

Pentru că tot apar ca ciupercile grupuri de idioți (acum anti-botniță, spre exemplu), am să fac câteva observații despre grupurile de idioți și cum trebuie ele abordate la modul general.

1. Grupurile de idioți nu se definesc prin interese comune ci prin dușmani comuni. Antibotnițarii se adună pentru că urăsc știința care e în așa hal de complicată încât dacă ar fi reală, ar însemna că ei sunt reduși mintal, și nu se poate. justițiarii sociali se adună împotriva rasiștilor care evident sunt peste tot și tradiționaliștii se adună împotriva identității de gen care și ea e evident peste tot. Să găsești țeluri comune cu un om e greu. Să găsești un dușman comun e foarte ușor.

2. Scopul principal al intrării într-un grup de idioți nu este împrăștierea unei idei ci sentimentul de apartenență. Cu cât e mai ratat un om, cu atât simte mai tare nevoia de a face parte dintr-un grup. Le spune și instinctul că ratații sunt relevanți doar dacă formează o masă. Asta face grupurile de idioți mult mai puțin periculoase decât par la prima vedere. Au ajuns acolo ca să se bucure că sunt de acord unii cu alții, nu să schimbe lumea. Satisfacția că în sfârșit au găsit o gașcă le ocupă tot timpul. Lăsați în pace, idioții formează un cerc și se aplaudă reciproc. În cel mai rău caz îl formează în public, ca să îi vadă și alții cum se aplaudă reciproc. Dar în stare de acțiuni real nocive nu prea sunt. Pentru că na, ratați fiind, voința lor e destul de limitată. Devin periculoși doar dacă societatea îi tratează ca și cum ar fi și începe să reacționeze excesiv la gălăgia lor impotentă.

3. Grupurile de idioți trebuie mereu puse în perspectivă. Gălăgia pe care o fac îi face să pară mai mulți și mai relevanți decât sunt cu adevărat. Adevărul e că majoritatea oamenilor, normali fiind, cam tac. Nu stau să țipe aiurea. Dacă închizi ochii și ciulești urechile, îi auzi doar pe idioți. Dacă deschizi ochii, vezi că sunt sub 1% din populație.

4. Nu ai cum să discuți rațional cu idioții când sunt grămadă. Dacă dezbați cu ei, pierzi timp și îi convingi mai tare că au dreptate. Dacă le oferi doar argumente și logică, pierzi oricum. E ușor să îi arzi cu logica dar îi arzi doar în capul tău și în interiorul grupului de oameni care sunt de acord cu tine. Ei o să simtă doar că le e grupul atacat, deci e bine că au format un grup și își țin spatele reciproc. Nu uita că ei sunt acolo pentru sentimentul de apartenență la grup, de care au nevoie, ratați fiind. Cum nu ai cum să le oferi asta, orice zici îi radicalizează mai tare.

5. Știind toate cele de mai sus, poate cea mai bună strategie când vezi grupul de idioți ratați e să nu îi antagonizezi, să nu stai să te cerți cu ei, să nu îi prezinți altor oameni ca fiind relevanți doar pentru că te-a speriat gălăgia făcută de ei și în nici un caz să nu îi consideri o problemă reală care necesită contrareacție. Fix așa îi validezi. Considerând că dacă îi lași în pace vor atinge o masă critică și vor deveni o problemă reală. Ca drobul de sare din „prostia omenească”. Problema e că singura contrareacție logică e să formezi un grup cu ei ca dușman comun. Ceea de duce conform celor stabilite mai sus la încă un grup de ratați idioți.

***