Varvara 8

Halucinațiile erau intense și lungi. În ele, Vasile călătorea prin toate colțurile universului, pe culoare și dimensiuni nebănuite. Toate simțurile erau interconectate. Culorile aveau gust și mirosurile se auzeau. Oriunde s-ar fi dus însă, construcția cristalină din mijlocul peșterii era tot timpul cu el, radiind pace, iubire și înțelegere. Vedea și reinterpeta toate fricile și dezamăgirile din viața lui. Erau mici și nesemnificatve, comparativ cu spiralele luminoase ce-l îmbrățișau în culori dulci ca niște clopoței.

Când vedeniile se terminau, se trezea transpirat și epuizat. Se târa până la micuțul lac de la marginea peșterii și bea cu nesaț. Luciditatea nu dura mult, pentru că foamea începea să roadă. După golul din stomac de la sfârșit, era clar că durau aproape jumătate de zi. Și culesul de panseluțe era mai dificil decât vânatul de oameni ciupercă. Uneori de vânătoare se ocupa Dorin. Când se trezea, îl găsea tăvălindu-se în vis, cu o jumătate de om ciupercă lângă el. Atunci mânca din el, să nu facă risipă. Dacă se termina, Vasile se ocupa la rândul lui de vânătoare, mâncând și lăsând leșul undeva, la vedere, între ei. Arareori erau lucizi în același timp. Dialogul se repeta. Doar bărbile creșteau. Prima dată când îl văzuse pe Dorin rotofei și păros, Vasile se amuză. Apoi își văzu reflexia în apa clară a lacului. Era la fel de bărbos și rotofei. Trecuseră luni de zile, probabil. Oare de câte ori descoperise cu uimire că trecuseră luni de zile?

– Trebuie să plecăm de aici. Ciupercile astea, nimic nu e real, mormăi Dorin într-unul dintre rarele momente de luciditate simultană.
– Cine ești tu, să zici ce e real sau nu? Aroganță de animal simplu, să ai impresia că realitatea e definită de organele tale de simț, bâigui Vasile, picând în delir.

Și Dorin se încruntă peste barbă. Spre diferență de Vasile, Dorin primea halucinațiile cu încrâncenare. Se vedea din cum se zbătea, sub infulență. Ca și cum s-ar fi opus curentului. Ca și cum ar fi încercat să înoate împotriva Universului care voia să-i arate sensuri. Vasile se lăsa purtat de val, și era cel mai frumos drum pe care mintea lui putea să-l conceapă. Pentru prima oară în ani de zile se simțea liniștit. Viața avea sens. Și nu mai avusese de la accident.

Avea 23 de ani când ajunsese la Monaco, împreună cu o gașcă de tineri găinari visători. Planul fusese făcut chiar de el. Să închirieze garsoniere, să defecteze rețeaua electrică și să se curenteze intenționat, beneficiind de foarte mulți bani din asigurare. Planul a funcționat perfect. Aproape prea perfect. Din fericire, în Monaco, ambulanțele se mișcă repede și l-au scos din moarte clinică în câteva minute. Destul însă să vadă frigul negru și gol de la sfârșitul existenței. Nu era nimic acolo. Nimic nu avea rost. Irelevanța lumii întregi îl lovi surprinzător și brutal ca un dulap noaptea, într-o casă străină. Și se apucă de băut. Dar acum nimicul era cald și plin de înțelepciune. Tot ce știa despre viață era greșit și, în perspectivă, accidentul care-i marcase toată tinerețea și-l făcuse un alcoolic leneș părea irelevant.

– Mai ales că jalea existențială te-a tăiat mai mult de când te-a lăsat gagica aia, în anul trei de facultate, completă Dorin.
– De unde știi? Îmi citești mințile? se panică Vasile. Toboganele de cristal îl învăluiră cu căldură liniștitoare.
– Pentru că îți narezi amintirile cu voce tare, ca Ion Creangă. Ieri ziceai de o tipă.
– Nici o tipă. A fost de la accident.
– Dacă repeți asta de multe ori poate o să crezi și tu că a fost de la faptul că te-ai curentat, nu că te-a lăsat o gagică și 15 ani n-ai mai găsit motiv să trăiești, ca un labagiu trist și leneș care ești. Oricum. E irelevant. Trebuie să plecăm de aici.

Aici, acolo. Totul era peste tot. Dorin chiar nu înțelegea nimic? Universul era o singură particulă suprapusă peste sine. Erau deja în altă parte. În toate părțile.
– Ți-ai prăjit mințile, Vasile. Peștera asta nu-i un loc bun.
– Nu e ca și cum putem pleca undeva. Tunelul prin care am venit e astupat de Varvara, și nu mai are baterie.
– Prin lac, mormăi Dorin printre dinți. Am găsit un tunel pe sub apă. Am rămas fără aer și m-am întors. Dar mi-am făcut asta.

Avea în mână un fel de bășică, făcută din pielițe de pălărie de oameni ciupercă. Vasile se uită lung și înțelese.
– Și dacă nu duce nicăieri? Dacă e doar apă și ți se termină aerul?
– Asta e. Atunci mă înec. Eu nu mai stau aici.
-Hai să mai stăm puțin.
– Deja am stat minim două luni, după cât îmi dau eu seama. Și din oamenii ciupercă n-a rămas nici un sfert.

Pe Vasile îl trecu un frig. Se scărpină cu unghii lungi și jegoase în părul năclăit. În peșteră era fericit. Un uter mare care-i dădea hrană, protecție și înțelegere.
– Du-te tu. Eu nu-s încă gata să mă nasc. Poate vin mai încolo.

Dorin mormăi dezaprobator, dar se vedea că o parte din el înțelese. Îi dădu mâna ca un frate și plecă pe cărarea lui, în acest drum ciudat în care îi aruncase pe amândoi. Dorin avea nevoie să-și găsească locul și cu siguranță nu era aici, în peșteră. Probabil nu era nicăieri. Merse cu el până la apă și-l văzu cum sare în ea, fără ezitare. Îl așteptă pe mal zile, poate săptămâni, fără nici un semn. Așa că se întoarse înapoi la construcția cristalină și cei câțiva oameni ciupercă rămași, ce-și continuau viața nestingheriți de decimarea constantă a speciei lor.

Vasile era singur dar nu simțea nici măcar o clipă singurătatea.