Poveste de Crăciun

Salut. Anul ăsta vă colind cu o poveste de Crăciun. Că de cântat nu știu să cânt. Dacă sunteți mărinimoși, cum sunt gazdele de Crăciun, aveți în dreapta cont și paypal, să-mi lipiți bani în frunte. De colindat eu colind și fără să îmi puneți în traistă. Că îmi place. Dar dacă ați citit povestea, v-a plăcut, și nu lipiți banul în frunte, clar sunteți niște cărpănoși. Apropo e super lungă și am muncit mult la ea. 

———————-

Cadourile

Aceasta nu este o scrisoare deschisă. Nu este nici o mărturisire. Nici măcar un plan. Sunt doar niște gânduri pe care trebuie să le văd pe o hârtie înainte de a face ce știu că trebuie să fac. O ancoră pentru lucrurile care se zbat în mine.

Mă cheamă Valentin, am 37 de ani și nu este nimic pe lume care să urăsc mai mult decât Crăciunul și pe colegul meu Dan. Omul care mă cunoaște mai bine decît oricine din lume și pe care îl cunosc mai bine decît mine. Un om cu care, poate în alt Univers, în altă viață, aș fi fost prieten.

Rivalitatea noastră nu a apărut în mod banal, ca toate rivalitățile de la muncă. Nici nu avea cum să se nască pe plan profesional. El e project manager la divizia de disponibilitate logistică și eu project manager la cea de achiziții de resurse recurente la aceeași companie. Două poziții care, deși egale ca importanță, nu interacționează absolut deloc. Nici măcar șefii noștri nu au ședințe comune.

Eram chiar amici într-un timp, pe vremea când eram team leaderi la departamentele noastre respective. Aveam birourile open space pe laturi diferite ale aceluiași culoar. Foloseam aceeași baie. Ne salutam în fiecare dimineață și, uneori, ne întâlneam la pauza de țigară. Vorbeam despre vreme, despre mâncare, despre locuri pe care le-am vizitat. Lucruri de bun simț pe care le fac colegii.

Asta până la acel Crăciun care ne-a schimbat amândurora viața. Compania organizase, ca de obicei, evenimentul cu ”Secret Santa” anual. Eu îi cumpărasem altui coleg, care mi se nimerise la tragerea la sorți, o pereche de șosete cu Moș Crăciun pe ele. Primisem o lumânare în formă de brad de ceară naturală. Totul era absolut normal. Atunci a apărut Dan. A zâmbit politicos, și-a șters ochelarii și, absolut cordial mi-a întins mâna. În ea era un breloc mic, metalic, cu un băiețel care urinează. Mi-a spus, cu căldură și prietenie că e cadou. Pentru mine. Că ținuse minte de la ultimul team building că am povestit, cu regret, că am trecut prin Bruxelles în anul anterior și, din grabă, nu am apucat să îmi iau un suvenir. Tocmai fusese și el la Bruxelles cu familia și cînd a văzut brelocul cu simbolul orașului s-a gândit la mine. Și spiritul Crăciunului l-a împins să-mi ia acest mic cadou, fără să aibă nici o obligație.

Am scrâșnit din dinți și i-am strâns mâna în semn de mulțumire. Poate puțin cam tare. Nu știam ce să fac. Era vineri dup-amiază și magazinele se închideau. Am lăsat verificarea timesheeturilor pe mâna trainee-ilor și m-am năpustit spre lift. Era seară deja când m-am întors și l-am prins pe Dan în parcare. Tocmai se suia în mașină când i-am dat cadoul meu, împachetat în grabă. Nu se aștepta să am timp să i-o întorc. Zâmbea spre cana pe care scria Bazinga! dar nu era zâmbetul lui. Se vedea că se forțează. L-am bătut pe umăr și i-am spus că mi-am adus aminte că ”Big Bang Theory” e serialul lui preferat și chiar nu aveam cum să nu-i iau ceva. Era Crăciunul, ce naiba. Și când m-am uitat în ochii lui, în acea seară de Decembrie în care a început totul, am văzut acceptarea înfrângerii. Mă provocase și pierduse. Era sfârșitul lui 2009 și până în Decembrie 2010 anul a fost al meu. Dar războiul nostru abia începuse.

2010

2010 a fost un an complicat în relația mea cu Dan. Ne prefăceam amândoi că Crăciunul trecut nu se întâmplase nimic. Ne continuam discuțiile la țigară despre vreme și turism, dar nu era la fel. Amândoi disimulam. Uneori, cu colțul ochiului îi ghiceam ura din priviri, care se transforma într-un zâmbet mult prea larg atunci când mă întorceam spre el.

Decembrie s-a lăsat așteptat. Un an nu am pomenit nimic de subiect. Era Sfântul Nicolae când, într-o pauză de țigară i-am spus, suflându-mi în mâinile înghețate: ”Vine Crăciunul”. ”Da”, a spus el, stingându-și țigara care mai avea vreo două fumuri, căzând pe gânduri.

Era ultima zi de muncă înainte de concediu când m-am dus la el la birou, țanțoș și fălos, cu cadoul în mână. Așteptasem să se facă seară. Să nu aibă nici o șansă să poată răspunde la el în timp util. S-a uitat la sticla de Tequilla originală din Mexic pe care i-am dat-o și mi-a mulțumit. Mereu fusese curios dacă Tequilla originală are același gust ca asta de la noi sau nu. A făcut-o semeț. Sigur pe el. Cu un mic zâmbet în colțul gurii. A scos o cutiuță din sertar, împachetată frumos, cu fundă și mi-a dat-o, spunând că tocmai se pregătea să vină la biroul meu. Am desfăcut-o și am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Era o cravată de mătase, albastră. Avea niște mici banane pe ea, de aceeași culoare dar mai mate. Nu se vedeau de la distanță, lăsând cravata să fie destul de serioasă pentru orice ocazie business dar, în același timp, având un secret amuzant, pe care doar cei atenți îl observă. Era perfectă. Se pișa cu jet pe sticla mea de Tequilla. I-am strâns mâna flasc și i-am mulțumit. În acel final de an nu m-am mai simțit om și sărbătorile și-au pierdut farmecul.

2011

2011 a fost un an greu pentru mine. De fiecare dată când începeam să am încredere în mine, îl vedeam pe Dan, cu zâmbetul lui larg și voios. Cum trecea pe lângă mine și mă bătea pe spate. După care mă întreba de ce sunt așa plouat și îmi sugera să stau cu bărbia sus. Învârtea cuțitul în rană bastardul.

Iarna a venit din nou ca o nălucă și în ultima zi de muncă l-am găsit pe Dan la mine la birou, sprijinindu-se de o cutie mare. Mai mulți colegi se adunaseră să vadă ce e. Am desfăcut-o în fața lor și m-am prefăcut încântat. Era un geamantan de călătorie argintiu. Rotunjit la colțuri, modern, solid, arăta ca oul unei mașini de lux. L-am inspectat, mimând gratitudine, în grohăiturile de admirație ale colegilor. Dan a dat să plece, sigur pe victoria lui când l-am întrerupt. ”A, aproape uitasem. Ți-am luat și eu ceva”, scoțând cutia mică din buzunar. ”Vai, mulțumesc, chiar nu trebuia” a spus el, o picătură de transpirație scurgându-i-se pe tâmplă. Cu mâini tremurânde a luat ceasul Swatch sport ultimul model din cutie. Rezistent la șocuri și adâncimi de până la 40 de metri și conexiune wireless prin care se sincroniza cu telefonul. ”Oau” a spus un coleg și Dan a icnit într-o încordare, de parcă o bestie imensă pe care doar el o vedea a deschis gura spre el.

2012

Anul acela am stat să-mi savurez victoria într-un bar. Când am ajuns acasă soția dormea deja. Am trezit-o și, fără să exagerez, am avut împreună cea mai memorabilă partidă de sex din viața mea. Am început 2012 ca un rege însă mi-a fost greu să îmi savurez victoria. Dan fusese promovat lateral cu relocare în China 10 luni pentru achiziția de noi abilități. Gânduri sumbre îmi întunecau pauzele de cafea. Oare Dan plănuise totul? Mă lăsase să câștig ca să îmi fure privilegiul de a mă simți superior lui prin absență? Atât de diabolic era? Și fumam țigările cu ciudă, de parcă voiam să le sug sufletul și ciuda mi s-a transformat în frică. Se va întoarce la sfârșitul anului cu un cadou din China. Cu siguranță va fi ceva atât de exotic încât singurul mod în care l-aș putea depăși, ar fi cu un efort financiar.

Astfel 2012 s-a transformat în unul dintre cei mai crunți ani din viața mea. Însă spre sfârșit m-am resemnat cu posibilitatea că voi pierde. Apoi m-am împăcat cu situația. După care m-am enervat iar și am decis că n-are cum să mă facă pe mine unul ca Dan.

De întors s-a întors la începutul ultimei săptămâni, înainte de concediu. Când a intrat pe ușă m-am simțit de parcă am văzut o fantomă. A venit spre mine cu mâinile la spate și mi-a înghețat sângele în vene. Spre mirarea mea, când și le-a adus în față, pentru a mă întâmpina, nu avea nimic în ele. Mi-a strâns mâna călduros, mi-a zâmbit umil și mi-a spus că i-a fost dor de firmă și de colegi. Nimic din privirea și atitudinea lui nu îmi spunea că încă mai participă la conflict. Părea atât de liniștit. Dar pe mine nu m-a păcălit. Știam eu ce zace în vidul ăla la care-i spunea suflet. Ce ambiție arde rece și mocnit în el, fără să lase nimic de bănuit la suprafață. Voia doar să mă chinuie.

Toată săptămâna l-am așteptat să vină însă n-a schițat nici un gest. Stătea la calculatorul lui și muncea. De parcă de asta venise la muncă. Se făcuse vineri seara și, încet încet, restul colegilor au plecat spre casă, urându-ne sărbători fericite. La 8.25 rămăsesem doar noi doi pe tot etajul. Avea o stăpânire de fier. N-am mai rezistat și m-am dus la el cu cutia mea greoaie în brațe. Era învelită într-o hârtie de împachetat cadouri cu actorii din Big Bang Theory îmbrăcați în personaje de Crăciun. I-am dat cadoul și i-am spus că știu că e puțin cam scump, dar nu tot timpul îți vine un coleg din China. A desfăcut bicicleta pliabilă și s-a bucurat ca un copil mic. 2400 de lei dădusem pe minunăția asta. O finețe de aparat locomotor perfect pentru distanțe medii și care, în 10 secunde se îndoaie să ocupe 1/3 de portbagaj. Au fost necesare sacrificii, evident. Nevastă-mea a primit în anul ăla o cutie de bomboane și ăla micu o broască cu cheiță, de tablă, de la chinezi. S-au supărat pe mine dar asta a fost. Nu e ca și cum aș fi avut de ales.

Dan avea o lacrimă în ochi. Mi-a spus că nu trebuia să mă deranjez. Și atunci am văzut cutia de la el de pe masă. Un cub cu latura de vreo 30 de cm, împachetat strâns în hârtie roșie, peste care venea, mai larg, încă un strat de hârtie de împachetat, transparentă, cu dragoni aurii, pusă studiat neatent, ca dragonii să se dezlipească de hârtia roșie și să lase umbre pe ea. Am desfăcut-o înmărmurit, cu palmele transpirate. ”E o vază din dinastia Ming” mi-a spus el. Era simbolul perfect al faptului că te situezi în partea de sus a clasei medii. M-am documentat  după, și vazele din dinastia Ming încep ca preț de pe la 100 de dolari. Aparent aveau multe vaze în dinastia Ming și nu erau așa de rare. Dar asta ce mi-o dăduse el, cu un samurai albastru care-și intinde sabia spre un tufiș de bambus valora în jur de 1000 de euro, după cum mi-au spus experții la care am dus-o ulterior. Chiar și atunci, în biroul ăla în care eram doar eu cu Dan, deși nu știam ce valoare are, tot mă simțeam ca și cum îmi luasem un picior în piept. Instinctul îmi spunea că vaza lui tocmai urinase cu jet pe bicicleta mea. Și instinctul avea dreptate. Mi-o servise în privat. Știa că nu era nevoie de privirea colegilor care să îmi judece înfrângerea. Mă puteam judeca singur și era de două ori mai dureros.

2013

Așa a început 2013. Poate cel mai prost an din viața mea. Am ratat o promovare. Pur și simplu nu am mai simțit nici o tragere de inimă spre asta. De ce naiba să mă mai obosesc. Nici acasă nu era mai roz. Începuseră certurile cu nevasta, de când stabilisem că trebuie să stângem cureaua. Nu înțelegea pentru ce vreau să economisesc bani și de ce nu vreau să îi spun. Însă m-a motivat ceva din privirea lui Dan, un licăr de frică care-i întuneca bucuria. Știa că se pune cu un om care nu mai are nimic de pierdut. În februarie s-a lăsat de fumat și întâlnirile noastre au început să se rărească. Spunea că e pentru sănătate. Era clar. Economisea și el bani.

În martie nevastă-mea a luat copilul și a plecat, când a aflat că am vândut apartamentul și că ne mutăm la chirie, în garsonieră. Am fost trist o perioadă că a plecat la mă-sa dar, sincer vorbind, garsoniera în care stau de atunci oricum e prea mică pentru trei oameni. De fumat nu m-am lăsat. Mă relaxa. Și orice ar fi luat Dan, cu siguranță nu se apropia de ce aveam eu de gând să-i iau, dacă avea impresia că ăia 13 lei pe zi economisiți ajută cu ceva.

Decembrie a fost inevitabil. Eram la petrecerea firmei, la al treilea pahar de whiskey cu cola când Dan a venit la mine, zâmbind. A scos din buzunarul de la piept un plic roz cu panglică gri și mi-a spus ”Crăciun Fericit, bunul meu coleg!”. Am tras aer în piept și l-am deschis. Era un tur all inclusive pe un vas de croazieră de patru stele pentru două persoane timp de trei săptămâni în Caraibe, cu biletele de avion pentru America incluse în plic. Vasul avea trei piscine și două terenuri de minigolf. ”O să ai o vacanță minunată la vară, cu soția!” mi-a spus el. ”Mirela mereu a vrut să vadă Puerto Rico”, i-am spus eu. Idiotul. Nici măcar nu știa că Mirela intentase divorț din septembrie.

L-am bătut pe umăr și am plecat. Când am ajuns la ușă m-am întors spre el, ca și cum mi-am amintit ceva brusc, am scos cheia din buzunar și i-am aruncat-o. Pentru o secundă l-am simțit că nu recunoaște marca. Apoi că verifică mintal dacă taurul de pe chei e chiar taurul care crede el că e. Era în stare de șoc. Am plecat liniștit, cu zâmbetul pe buze. Nu am simțit nevoia să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat în continuare dar colegii mi-au povestit că a ajuns în parcare, după care a căzut în genunchi lângă Lamborghini Aventador-ul pe care i-l luasem și a plâns ca o fetiță mică, smulgându-și fire de păr din cap. A fost cel mai ciudat mod în care au văzut pe cineva bucurându-se, mi-au spus ei.

2014

2014 a fost și este un an auster. Dieta mea a consistat doar din banane, ouă, cartofi și orez. Deși fac peste 2000 de euro pe lună, după ce îmi plătesc toate ratele și chiria, rămân cu doar 400 de lei. Am slăbit 10 kilograme în prima parte a anului, după care metabolismul mi s-a stabilizat. Ceea ce am considerat că e bine, ținând cont de faptul că ratele creditelor făcute pentru mașină mă vor ține în aceeași stare de austeritate încă 25 de ani. În rest m-am simțit excelent. O liniște și o pace interioară m-a învăluit și m-a lăsat să mă bucur de lucrurile mici. Îmi plăcea munca, îmi plăcea somnul și îmi plăceau cartofii. Chiar și ratele îmi plăcea să le plătesc.

Dan în schimb slăbise groaznic. Nu se mai bărbierea și evita să stea în aceeași cameră cu mine. Când mă vedea, ieșea, cu privirea în jos și chircit în sine, ca un câine bătut. În martie și-a dat demisia. În Aprilie l-am găsit și am început să-l pândesc. Era chiar 4 aprilie când l-am urmărit cu mașina mea prima oară, cum trage o remorcă de cărămizi spre Snagov, legată în spatele Lamborghini-ului lui Aventador. L-am pierdut pe un drum îngust, spre lac și m-am oprit, de teamă să nu mă vadă. În seara aia m-am furișat pe acel drum, după ce a plecat, și, spre orele dimineții, pe malul lacului am găsit ce construia. Și am simțit cum mi se scurge ființa și îmi ingheață undeva, în abis. De atunci am venit săptămânal să o văd. Să observ progresul și să simt oroarea, în cea mai pură formă.

Este 23 decembrie 2014

Stau în casa pe care Dan mi-a construit-o cu mâinile lui pe malul lacului Snagov și beau o cană de vin fiert. El nu știe că sunt aici. Nu știe că știu. Că am văzut tapetul din dormitor de albastru de Prusia, culoarea mea preferată. Șemineul mare, de cărămidă, exact cum mi-am imaginat eu că ar arăta casa mea ideală în cele mai frumoase vise. Răsăritul soarelui pe lac se vede perfect în dreapta șemineului, prin peretele transparent de sticlă. Are până și o piscină mică în open space-ul care conține bucătăria. Lângă sistemul surround zace o colecție cu muzica mea preferată. Nimic nu lipsește. Lângă, blu-ray-uri cu filmele mele preferate. Lăsate puțin împrăștiat, de parcă chiar eu le-am scăpat acolo. În bibliotecă, ”Codul lui DaVinci” de Dan Brown și toată seria Game of Thrones. M-am uitat ore în șir prin biblioteca aia. Toate cărți pe care le-am citit și care mi-au plăcut. În ediție cu copertă de piele. E ca și cum Dan a intrat în mintea mea și a scos de acolo tot ce îmi doresc și le-a materializat. Dacă nu l-aș fi văzut cu ochii mei, în lungile zile de muncă de construcție, cu binoclul, de pe malul celălalt, aș fi crezut că e o magie.

Stau în această caldă noapte de 23 decembrie 2014 cu un vin fiert în mână, în casa visurilor mele, și mă uit în șemineu cu crimă în ochi. Anul acesta nu i-am luat lui Dan nimic. Și acum sunt sigur că nici dacă aș fi vrut, dacă mi-aș fi dedicat toată ființa misiunii de a-i face lui Dan un cadou mai bun decât acesta, tot nu aș fi putut să îl depășesc. Așa că rămâne un singur lucru de făcut. Un fapt pe care-l văd clar în flăcările care dansează în șemineu. Până mâine seară trebuie să-l omor pe Dan.

***

Comentarii (73)

  • ejkmproszd spune:

    romanul e ok, dar poti mai bine. sper sa imbunatatesti creionarea personajelor la anul.

    sarbatori fericite iti doresc!

    • Radu Post author spune:

      deja fac asta si e mult mai bine, o sa pun primele doua capitole cand is gata. pe scurt, capitolu unu e acum cu 50% mai lung si un personaj e femeie

      • ejkmproszd spune:

        Am incercat sa sun corporat-pozitiv, adica sa zic ca e bine, dar munceste mai bine pentru propasirea firmei. Nu mi-a iesit. Nu le am cu scrisul. :(

  • serj spune:

    1. totusi nu avem certitudinea ca vila era cadou de craciun. poate ca nu era, si atunci chiar ca e mai funny.
    2. astfel de personaje sunt in general femeile si nu barbatii. ele sunt capabile de astfel de “subtilitati”, daca pot spune asa. barbatii sunt mult mai prosti in astfel de razboaie.( desi, s ar putea sa ai dreptate: barbatul corporatist preia foarte mult din jegul feminin, de lupta neconventionala, si uita ca e barbat, adica : bere, baietii, ragait si basina).
    3. carcotasii o sa ti atraga atentia ca forma corecta este binoclu si nu benoclu.

  • alex spune:

    de fapt dan trebuia ucis dupa ce o aparut cu vaza chinezeasca ce avea un samurai japonez pe ea. un cadou imposibil de depasit. sau doar imposibil.

  • mala spune:

    Magnific. Arta.

  • fanulumocanu spune:

    mi-a facut placere, centaure. foarte dragut

  • serj spune:

    citind textul, mi am adus un pic aminte de filmul American Psycho.

    • Mihai spune:

      lol si mie, mai exact de scena cu cartile de vizita :D

  • geany cutzit spune:

    bestest story evah

  • Stevie von derr spune:

    2013 a fost cel mai bun :)))

    • Alex spune:

      Mai poti spune odata. Chiar daca e in º13, a fost un an foarte bun.

  • antigigel spune:

    Atat !

  • ik spune:

    Daca tot mai schimbi pe ici pe colo prin partile esentiale corecteaza si asta: “spatele Lamborghini-ului lui Aventador”.

  • Marar Patrunjelovici spune:

    mi a amintit de American Psycho

  • mihai spune:

    coaie, tu stii cam multe despre cum e viata in corporatii, chestii pe care nu le vezi doar in filme. Ai ars-o si tu prin pipera o perioada?

  • Mitel spune:

    Oare ce nuanta/textura au cartile lor de vizita?

  • Levi-Strauss spune:

    Radu a citit interpretarea lui Marcel Mauss privind schimbul de cadouri la triburile primitive și a dedus corect că teoria reciprocității este valabilă și pentru relațiile sociale actuale, în special în mediile ierarhizate, precum cel corporatist. Merită de două ori mai mulți bani, pentru că v-a deschis calea către tainele antropologiei.

  • Benone spune:

    am citit cu placere. punct.
    asta cred ca era si intentia. misto. nu colosal, nu genial, nu piramidal. dar cateva minute de placere intelectualiceasca. mersi.

  • xya spune:

    Da-i in moas-ta pe gheata de ofiliti, bani nu am sa iti lipsesc in frunte, da revin cu ceva de primavara.

  • Barbarossa spune:

    American Psycho combinat cu Cana cu Apa de la Planeta Moldova.

  • bld spune:

    offtopic: cam ce fel de donatie isi doreste Centauropulimea ta ca sa schimbe default-ul paginii de la background alb la negru?

    • robinet4x4 spune:

      e moca, ai o maneta in dreata sus

    • oo spune:

      Ce prost esti, ai un buton in dreapta care face chestia asta. De ce iti trebuie tie default-ul intr-un anume fel, posesor de ifon alb ce esti?

      • ifon alb spune:

        Deci asta cu posesor de ifon alb e cea mai tare faza =)))))))))

    • Tudor spune:

      Din cate vad e un cookie care retine ultima culoare. Deci daca treci pe negru ar trebui sa ramana asa.

  • Pulamea spune:

    La remorca cu caramizi trasa de Aventador m-a busit risul.
    Totusi, ca corporatist rebel wanna-be ce sint, mi-a fi placut sa ridiculizezi lumea corporatista mai dur. O pitzipoanca hasherista proasta in schema, ceva. Asa parca-i iei la misto cu compasiune, cind corporatistilor rebeli wanna-be ca mine le-ar placea sa-i iei la misto cu scirba :)

  • Emil Ingura spune:

    Flacai. Centaurul interdimensional isi bate pula barbar de tot cacatul asta de “goana dupa cadouri” impusa de capitalism. Cum se dau oamenii peste cap sa “ofere” depasind sfera cu “gestul conteaza” si sarbatorile “sunt despre oameni nu despre lucruri”. Din motivul asta ma dispera aniversarile si sarbatorile. Pentru ca oamenii (chiar si femeile) nu sunt pe sistemul “Si unde bem, coaie???”; sunt “Si ce sa ii cumparam, ba????”
    Iar unii oameni chiar fac asta: ofera cadouri exagerate unor oameni pe care nu ii plac, doar pentru a se fali (am o curiozitate aici: verbul “a se fali” vine de la cuvantul falus si ca definitie vizuala niste oameni isi arata pulile unii altora, ca sa vada care o are mai mare?!); comportament imprumutat de la femei si de la omul iesi din comunism. Omul iesit din comunism care desi are carne la oricare 3 metri luati la pas, are congelatorul plin. Omul iesit din comunism care trebuie sa isi etaleze statutul dupa o perioada in care toti trebuia sa fim la fel. Omul iesit din comunism care isi cumpara masina, nu pentru ca ii trebuie sau pentru ca are nevoie, ci pentru a fi mai smecher si mai cu talent decat vecinul care si-a luat motocicleta pentru ca se poate strecura prin trafic, consuma mai putin, te omoara mai repede.
    In fine. Mai da-va-n pula mea. Atata filosofie. Finalul trebuia sa fie in genul (dupa parerea mea): Costel de a construit casa, a pus dinamita in pereti ca sa il merleasca pe Mirel de statea el si bea vin fiert. Ca de fapt de asta a construit casa. Ca sa il omoare pe Mirel. Ca doar de asta Mirel i-a cumparat lui Costel Aventador. Ca sa il excite, sa il faca sa ruleze cu viteza si sa se izbeasca de un stalp. Sa ii dea fatalitate. Iar dupa ce bubuie casa si Mirel a mierlit-o, Costel se combina cu femeia lu’ Mirel. Ca pula mea, doar de asta a inceput razboiul cadourilor, pt. caCostel sa o impresioneze pe femeia lui Mirel si sa o ia la pula. Dar cand colo, ce sa vezi. Sotia lui Mirel de voia Costel sa o arda la bijboc, era de fapt directorul regional al firmei unde lucreaza aia 2, si a vrut sa lase de inteles ca vrea sa se futa cuCostel doar ca sa il determine sa o seduca, pentru a starni un razboi intre cei doi pentru: 1) amuzament; 2) reducere de personal; 3) pula invingatorului. Femeia era mason si simbolul falusului are o insemnatate aparte pentru femeile din Steaua Orientului (Steaua Orientului este gen Liga Masonilor dar pentru femei – ca si cum ar fi Asociatia Impotriva abuzurilor dar pentru animale). Costel o ia razna dupa ce si-a invins cel mai mare nemesis din viata lui, iar femeia lui Mirel-cel-decedat-pe-bune devine lesbiana. Asta dupa ce inainte de toata povestea asta era un homosexual travesti intr-un corp de barbat. Si era indragostit de Costel. Dar nu s-a putut. Pula mea. Ca nu totul e posibil. Ca nu suntem in filme, in pula mea. Viata e grea. Curvo.
    Cam atat.
    Ca urari de sarbatori … daca ai o fiere lenesa … pula mea … pune-o la treaba.

    • xya spune:

      Exact, ba, baiatule, nu suntem in filme si mai ales in Fight Club. Si pentru scarba, mai usor cu nessu,

  • spitzle spune:

    m’am cracanat de ras in cubicula citind articolul, si regret nespus ca nu am niciun ban sa’ti lipesc oriunde, dar inca mai platesc rate la datoria pe care mi’am facut’o pentru cadoul de secret santa.

  • spritz spune:

    Centaure, mai scrie, ma doare-n pula cat ai muncit si vei munci.
    Mai scrie, ‘te-n pula mea. Fu genial.

  • dutzareputza spune:

    Cred ca ar avea acelasi efect si daca ar fi intitulata*Poveste de 23 August*,adica nici o emotie!!!!

  • pablo banditu spune:

    haios. ceva foarte similar (escaladarea progresiva a cadourilor) am citit in “Caramida cu maner”, o antologie satirica, scoasa prin ’80. Din pacate, nu-mi mai aduc aminte autorul

  • sindi_cat spune:

    “Până mâine seară trebuie să-l omor pe Dan.” Asta s-ar putea sa fie cel mai bun cadou pentru Dan, avand in vedere halul in care e.

  • MyEvilTwin spune:

    Tare! :)

  • xya spune:

    cred ca sunt atar de beata, adica sigur…,ma doare capul, da era asa bine cand nu aveam prieteni si stateam singura, ce era o revolutie. semnul intrebarii. da acum dupa ce i am convins ca nu sunt bolnava, ca nu vreau sa mai am de a face cu dan. pula mes, voiam sa ma fut in seara asta, da nu mi-a ars. trist………gata a trecut ziua mea, 24 dec

  • andrei spune:

    potlach

  • plm spune:

    uau
    si io care-mi pierdusem speranta ca mai stii sa scrii.

  • Le feu follet spune:

    Impecabil. In sfarsit scrii si tu (iar). Incepusei intr-o vreme sa ai numai texte de zece randuri dintre care opt randuri erau injuraturi de clasa a patra. Acum cu textele astea o sa-ti pierzi din cititorii hominizi dar creste calitativ publicul. Ma rog, nu cred ca-ti pasa. Stiu ca e irelevant si inutil comentariul meu si pare ca ma cac pe mine ca un elitist care e de fapt analfabet si traieste intr-un cocon de autosuficienta crezandu-se superior etc, dar simteam nevoia sa te aplaud si-n comentarii. Fiind singurul pe care-l citesc, imi era teama sa nu devii ca o piesa de la parazitii, sau ca un stand up romanesc, in afara de “pula mea”, “coaie”, “pizda”, adica in afara de injuraturi, material zero. Sunt curios, cat ti-a luat sa scrii toata treaba asta? Felicitari inca o data si sarbatori agreabile.

    • Radu Post author spune:

      vo 5 ore cred. da am copt-o vreo 3 zile in cap inainte

  • andrea spune:

    Chiar ti-a dat lumea bani pana acum?

    • shotaie spune:

      nute

  • Robert spune:

    Parca era mai fain originalul :D
    Oricum, nici adaptarea ta nu e de lepadat.
    Traiasca Art Buchwald!

  • drogo spune:

    Plot twist: defapt amândoi sunt aceeași persoană (Fight Club)

  • Breakenuze spune:

    Ba, nea povestitor, bărbatul meu nu bea vin fiert.

  • Breakenuze spune:

    Cum te-am găsit şi cum te las….. Sper să nu îţi mai pierzi timpul cu făcutul miştoului de caricaturi, gen otravă.
    Apropo, de cetăţenii cu căcatul, cam aşa e, unii se bucură, unii îl iau în proprietate, alţii îl reproduc etc, tu poţi scrie cu uşurinţă despre orice căcat, dar fii atent asta e şi cea mai mare slăbiciune a ta.
    Cine sunt eu să îţi spun asta? O fată pe care te-ai grăbit prea repede să o cataloghezi drept nebună şi sincer nu mă interesează de ce ai făcut-o, chiar dacă ştiu de ce.
    Şi culmea, nici nu o să ne cunoaştem vreodată. De unde ştiu asta?
    Pur şi simplu

  • Bianca spune:

    De ce trebuie omorât Dan?

    Oricum, povestea asta e de povestit nepotilor.

  • Morsa spune:

    marfa rau.te-ai inspirat din antropologie.foarte creativ.sa mai scrii dastea.foarte funny in acelasi timp, textul evoca in mintea mea imaginile potrivite cu cei doi

  • MIRCEA BADEA CHIAR EL spune:

    HAIDETI CU TOTII SA NE FUTEM IN CUR !

  • Măduţ spune:

    Acesta este un super text. Ai combinat elemente de mitologie greacă şi persană, astronomie şi astrofizică. Îţi mulţumim că exişti.

  • shab spune:

    Asa mai vii de-acasa. Incepusem sa cred ca nu mai poti.

  • Alexandra spune:

    Excelent!
    Totusi casa poate o construia pentru Mirela – toate lucrurile care ii placusera lui Dan la ea si pe care el incrca sa le replice in casa in care ar fi trebuit ei doi sa isi inceapa o noua viata pe malul Snagovului, erau de la primul e sot :D

  • rodu spune:

    finalul m-a surprins. eram sigur ca povestea se termina cu incendierea casei si privitul in ochi la petrecerea de craciun “ai-vrut-sa-ma-faci-dar-te-am-facut-eu-pe-tine-prietene”

  • paul spune:

    Tradu chestia asta intr-un scenariu de sketch si trimite-l astora de la Key and Peele.

  • calin spune:

    Final previzibil si exagerat. Anticipasem cum arata finalul de pe la mijlocul povestirii. Nu cred ca exista cineva pe planeta asta sa ofere astfel de cadouri doar din spirit competitional si cu astfel de preturi: credite mari, casa vanduta, divort, etc. Pana la un punct este o poveste de oameni mari placuta insa spre final se simte puternic basm-ul.

  • DAN spune:

    DAN IS LOVE. DAN IS LIFE.

  • adi spune:

    boss io voiam sa-ti dau banu’ da cand m-a redirectat de la paypal pe site-ul tau, vad bartai eroarea:

    Fatal error: Unknown: Cannot use output buffering in output buffering display handlers in Unknown on line 0

  • Animalu spune:

    pula mea……..cica merge acuma.

  • Livia spune:

    ma asteptam ca Dan sa il ceara in casatorie..

  • soso spune:

    interesanta poveste

  • Gica spune:

    Intreb direct, ca prostu: ce vrea sa zica articolu asta ?

    Concret… CE ironizezi / parodiezi / satirizezi ? CARE cliseu sau aspect de cacat din viata corporatistilor, sau din modul in care “sarbatoresc” corporatiile craciunul ?

    pula mea, nu ma prind …

  • Andreea spune:

    Interesanta poveste si eu ma asteptam sa-l ceara in casatorie :))

  • Tw spune:

    foarte bun!

  • Nimeni spune:

    Bun text! Taie ultima fraza…

  • Andi Iordache spune:

    Te felicit pentru rabdarea de a scrie un articol asa de lung si tot odata asa de incitant. Te voi citi in continuare. Mult spor la noi postari!

  • talent spune:

    ai talent boss.

Adaugă un comentariu