Muntele grețos de înalt părea că sprijină cerul. Luna se pierdea după el, lăsând o umbră lungă până la picioarele moșului firav care o ardea contemplativ într-o poieniță troienită de vifor de la poalele muntelui care ar fi putut să-i scuipe semințe în cap Everestului. Brusturele și rostopasca care creșteau vara în poieniță erau de mult uscate și acoperite de un strat gros de zăpadă, înghețat sloi de vântul necruțător și tăios al iernii. Aurora boreală se întrezărea deasupra muntelui foarte normal, pentru că în acele vremuri de legendă, aurora boreală se vedea doar deasupra Daciei. Erau vremuri în care spiritul uman era mai dârz. Erau vremuri pentru
HAIDUCI DACI VÂRCOLACI
Bătrânul era osos ca o frapieră plină de copite de cal și îmbrăcat doar cu o robă firavă care flutura la orice pală de vânt, dar nu părea că simte frigul. Era mai departe de vânt. Simți o prezență în schimb.
– Gerula! constată bătrânul, fără să întoarcă capul.
Haiducul dac vârcolac își auzi numele și se opri. Bătrânețea se citea și pe fața lui ridată, dar încă mai era vânos. Sub sprâncenele grizonate ochii luceau vii. Moșul cocoșat din fața lui părea aproape mumificat. Vertebrele îi ieșeau în relief pe sub robă și trei fire albe abia îi mai atârnau de chelie.
– De unde ai știut că sunt eu? se miră haiducul.
– După mers. Mergi ca un om care are o singură mână.
Bătrânul haiduc dac vârcolac își puse mâinile în șolduri, în afară de stânga, care-i lipsea din umăr.
– Poate am o singură mână, dar am mai multă vlagă în ea decât șapte oameni în tot trupul!
Moșul se întoarse spre el și avea obrajii supți, și ochii complet negri și adânciți în orbite. Zâmbi un zâmbet galben.
– Niciodată nu mi-a plăcut numele tău. Gerula. Sună aiurea rău, spuse Aghiuță. Parcă împinge așa spre rime forțate cu pula, continuă Aghiuță, complet nederanjat de propriul nume.
– Nu am venit aici să discutăm despre numele meu care este foarte dacic sau despre mâna pe care mi-am dat-o pentru Dacia! se răsti bătrânul haiduc dac vârcolac cu un număr inferior de membre superioare.
– Știu, îl întrerupse Aghiuță. Ai venit să vorbim despre fiii tăi, care au furat lerul pădurii și au făcut treaba asta să înceapă! Uite, deja s-a făcut mov!
Aghiuță arătă cu toiagul lui noduros spre auroră, care deja se făcuse mov.
– A fost o greșeală! țipă Gerula. Trebuie să o oprim înainte să înceapă!
– Prea târziu! Deja a început! urlă moșul, croncănind un râs. Pănă acum ai crezut că începuse, dar nici măcar nu începuse să înceapă!
– În perspectivă îmi dau seama acum că toată treaba aia cu romanii nu avea nici o legătură cu situația de acum, care este cu o miză mult mai mare! cugetă cu voce tare tatăl haiducilor daci vârcolaci.
– Ți-ai pierdut simțul de a-ți da seama ce e important, Gerula! Exact cum ți-ai pierdut mâna!
– Eu le-am zis să nu atingă lerul pădurii! se justifică bărbatul care poate oricând să doarmă pe partea stângă fără să-i amorțească nimic. Nu e prea târziu! Poți încă să o oprești, Aghiuță!
– Nu vreau și nici nu pot! Uite! Deja s-a făcut verde!
Într-adevăr, aurora se făcuse verde. Haiducul dac vârcolac oftă și își puse mâinile în cap, în afară de stânga.
– Cum am ajuns aici, Aghiuță? Într-o vreme eram ca frații.
– Să nu exageram. Mai mult ca niște verișori de gradul I. Lucrurile s-au schimbat de la lupta aia în care ți-ai pierdut mâna!
– Și tu sufletul! se precipită haiducul dac vârcolac.
– Eu măcar pot să fumez o țigară în timp ce mă scarpin la ouă, nu știu cine a ieșit mai nasol acolo, handicapat sinistru care ești! Uite. S-a făcut roz!
Într-adevăr, aurora era roz.
– Nu trebuia roșu?
– Ce-ai, mă. A fost roșu. Roșu, mov, verde, roz, după care poc, explică moșul gârbovit desenând secvențe în aer cu degetele lui diform de lungi. Părea că ar fi fost groaznic de înalt, dacă nu ar fi fost cocoșat.
Aurora boreală explodă într-un disc de energie care brăzdă cerul. Lovi muntele semeț și-l seceră ca pe un vreasc. O ploaie de bolovani ascuțiți începu să culce brazii falnici. Aghiuță ridică bastonul în aer și o cupolă de energie se ridică deasupra lor, dezintegrând bolovanii care șuierau amenințător prin aer spre ei.
– Credeam că începe cu roz și se termină cu roșu, mormăi Gerula. Oricum, nu mai contează. Nimic din ce am făcut până acum nu mai contează în fața unei asemenea grozăvii!
– Eu v-am zis în pula mea, bă, nu vă atingeți de lerul pădurii. dar voi că nu, că sunteți bazați, că sunteți haiduci daci vârcolaci, pula mea, ce ascultați voi de alții. Acuma asta e situația.
– Dar muntele sacru? bâigui Gerula înmărmurit. Era cel mai înalt munte din lume! Ce facem cu el? Deodată se însenină. O să îi spunem Retezat!
Comentarii (9)
“fii tăi” a fost scris cu mâna stângă… fix aia care lipsea.
RETEZAT! fucking bine ba! made my morning. o sa fii un unchi dinala ghidus si pervers intr-o zi
aia cu Miraculoasa călătorie a Sfintei Varvara nu o mai termini?
varvara ? am strans alocatia pe 10 ani sa o cumpar!!
si eu vreau var vara,
Si aceasta este, dragi copii, ultima varianta a legendei crearii muntelui Retezat.
Mpula mea, brusture in poiana… Pana si wikipedia stie ca brusturele creste in soluri bogate in azot, la campie (lunca).
Ce stii tu, ala era brusture dacic hipeboreal.
A disparut din pacate datorita cataclismului ce a condus la actuala topografie a Retezatului.
Fugi si actualizeaza pe wikipedia.
etimologia basinei este de asemenea dacica. o varianta alternativa pt Retezat: Gerula slobozi una.
(sau judetul slobozia)