Florin Salam călător prin timp

Bun. Ăsta e începutul cărții. Aș pune și restul, dar atâta am scris momentan. Moca. De Crăciun. Acuma vă dați seama că dacă, în spiritul sărbătorilor, apăsați pe butonul de donat, n-o să mă supăr. Că suntem oameni.  (PS. Prefața a mai fost)

Prefață: Stigmata

 

Călugărul Elefterie era unul dintre cei mai pioşi oameni care a existat vreodată. Era atât de pios încât mai scăpa din când în când câte o nasoală, ca să nu îl creadă lumea prea pios. Pentru că era prea pios pentru trufia asociată cu statutul de „prea pios” şi admiraţia stârnită de acesta. Aşa că, din când în când, îşi mai ştergea un muc de sfânta cadelniţă în văzul lumii şi-i mai ardea câte o palmă la buci măicuţei Varvara, să o grăbească. Totul era calculat şi controlat. Pios fiind, îl scârbea orice gest oribil pe care-l făcea. Dar era singurul mod în care putea să se asigure că pioşenia-i exagerată nu e admirată de semenii lui. Drept urmare, era considerat cel mai slab călugăr din toată mănăstirea.

Dumnezeu însă i-a observat pioşenia atotcuprinzătoare şi i-a făcut un dar. Dumnezeu era obiectiv. El ştia că în inima lui Elefterie nu a existat niciodată altceva decât dragoste neţărmuită faţă de Dumnezeu şi oameni. Aşa că i-a dăruit cel mai frumos dar pe care îl poate dărui El oamenilor care trăiesc pentru credinţă. O stigmată. Oportunitatea de a retrăi suferinţa singurului Său fiu, Iisus Hristos. Elefterie a primit stigmata cu lacrimi de bucurie, însă compatrioţii lui călugări nu au fost aşa de încântaţi. Pentru că stigmata lui Elefterie era pe buci.

În zadar le-a explicat Elefterie celorlaţi călugări, în frunte cu preotul paroh Vespasian Valeriu, că Iisus, în timpul caznelor lui, a fost rănit şi la buci. Că probabil a căzut de nenumărate ori în fund, pe drumul crucii. Că, stând cocoşat, de la cruce, posteriorul ar devenit un punct sensibil foarte uşor de biciuit sau lovit cu piciorul. Cuvioşii nu au vrut să înţeleagă. De ce tocmai la buci? Şi de aici apăru, printre călugări, teoria că Elefterie îşi simulează stigmata. Că atunci când toată lumea doarme, se duce şi se dă cu curul de marginea de la fântână, până se umple de vânătăi. L-au dus chiar cu forţa să-l dea cu curul de fântână, ca să demonstreze teoria, şi rănile la fese semănau leit cu cele de la presupusa stigmată. Dar putea fi doar o coincidenţă. Deşi condiţiile de apariţie pot fi recreate arficial, asta nu implică neaparat cauzalitate, a explicat călugărul Claurenţiu, care studiase nişte logică.

În final l-au ţinut câteva luni într-un pat. Legat de mâini şi de picioare, ca să nu se poată răni singur. Au dezbătut mult şi problema căluşului, dar au stabilit că Elefterie probabil nu are destulă mobilitate încât să se muşte singur de fund. Elefterie era împăcat cu situaţia şi îi mulţumea Domnului pentru oportunitatea de a împărtăşi durerea divină. Şi Dumnezeu îi mulţumea la rândul lui, umplându-i fesele de julituri.

Singurii nemulţumiţi erau restul călugărilor, care ajunseseră la punctul la care trebuiau ori să-i recunoască stigmata, ori să-l dea afară. Aşa că l-au dat afară. Fără prea multe ceremonii şi explicaţii. L-au luat de mâini şi de picioare şi l-au aruncat cu stigmata şi cu cubul lui în praful drumului de la intrare în mănăstire.

Aşa a ajuns Elefterie pustnic, trăind într-o peşteră în vârf de deal. Viaţa era grea, dar plină de satisfacţie spirituală. Zilele erau pierdute scobind după rădăcini şi fructe de pădure iar nopţile în deplină contemplare a divinităţii, condiţiei umane şi a altor câteva gânduri simple. Ca faptul că atunci când dormi pe burtă ai nevoie să îţi pui o pernuţă mică sub un şold, ca să nu te înghiontească propriul penis.

Şi apoi mai era şi cubul. Pentru că pe lângă misiunea lui spirituală, pustnicul Elefterie mai avea şi una lumească. Era ultimul descendent al unei societăţi secrete ale cărei origini erau pierdute în negura vremii. Spre diferenţă de restul călugărilor, el aştepta doi oameni să se reîntoarcă. Pe lângă Iisus, mai era şi Călătorul. Nu era nici o blasfemie în asta. Călătorul era doar un om. Un om al cărui destin îi depăşea condiţia. O trestie pe valurile timpului, încercând să nu se înece. Încercând să se descurce. Încercând să le descurce. Să repare istoria şi să-şi găsească drumul spre casă. Şi dacă soarta îl va arunca în acest timp, va avea nevoie de cubul de rezonanţă pentru a-şi reconstrui maşina şi a pleca mai departe. Maşina care face timpul să fie curva lui. Iar cubul de rezonanţă era unic. Lăsat de Călător cu sute de ani în urmă, depăşea cu mult orice tehnologie actuală şi o va mai face foarte mult timp, acordeonul în 5 dimenisuni fiind inventat abia în 2335.

Elefterie ştia că, probabil, călătorul nu se va reîntoarce în cursul vieţii lui. Dar era treaba lui să aştepte. Şi aştepta cu stoicism ca Florin Salam să se întoarcă în timp şi să aibă nevoie de acordeonul lui pentadimensional. Anul era 1907.

 

 

Capitolul 1: Bingo și manele

 

icon

 

 

Intră în bar foarte paradoxal, afișând, în același timp siguranță și nesiguranță. Ca și cum ar fi deținut barul, dar toată lumea din bar ar fi deținut baruri puțin mai mari, deci nu era mare șmecherie. Ambele atitudini, deși opuse, porneau de la același lucru: cocaină. Nu trăsese destulă cât să se simtă ca un zeu. Abia ca un om care îi lustruise pantofii unui zeu și fusese bătut pe umăr, în semn de mulțumire. Doar o jumătate amărâtă de linie. Atât reușise să râcâie de pe fundul cutiei de alifie Nivea în care își ținea optimist cocaina, ca și cum ar putea exista vreo eventualitate în care să aibă destulă cât să o umple. Sigur ar fi încăput acolo vreo 10 grame de cocaină. O cantitate astronomică pentru un om atât de mărunt ca el. Avea vreo 100 de grame, dar nu erau ale lui. Le transporta pentru un prieten. Și de aici venea nesiguranța. De la prezervativul plin de cocaină care i se rezema de prostată. Nesiguranță și un mers ciudat. Poate ar mai fi mers niște alifie.

Se opri să admire posterul de pe perete. „Seară de bingo și manele” scria mare pe el, cu litere colorate și lucioase, din care zburau biluțe cu numere și note muzicale. ”Activitate de divertisment uman tolerată de autorități”, scria puțin mai jos, aproape la fel de mare, în litere anoste și drepte. Apoi, în colț, mic, „prezentat de Florin Salam” și fața lui transpirată și veselă, într-un pătrățel cât buricul degetului.

Mereu era vesel când urca pe scenă. Atâți oameni atenți la el. La ce bile scoate din urnă și citește de două ori. Uneori și la manelele pe care le cânta între meciuri. Acolo mai rar reușea să stârnească vreo reacție, și asta nu din cauza vocii. Avea o voce de înger, cum i-a spus un tip beat într-o zi, dar subiectele cântecelor nu rezonau cu publicul. Era și greu. Orice cântec despre dușmani era interzis. Omul nu avea dușmani. Avea stăpâni. Pentru binele lui. La fel și cele despre valoare, pentru că omul nu deținea nimic, doar i se permitea să folosească anumite lucruri. Pentru binele lui. De jale nici nu se punea problema. Omul era fericit. Pentru că i se dădea tot ce are nevoie. A fi trist era ca și cum ai spune că sistemul nu funcționează iar un om care sugera asta, afișând o atitudine plouată, era ridicat pe sus de autorități, dus într-o cameră mică și bătut pînă când reușea să devină vesel și optimist. Să cânte de dragoste nu era cazul, pentru că în 30 de ani de viață aceasta îl ocolise. Cu munca obligatorie de 10 ore pe zi, prezentatul de seri de bingo și manele, micuțul lui hobby științific de acasă și căratul de cocaină, abia mai avea timp de dormit, darmite de cunoscut femei. Așa că cânta doar despre frumusețea anumitor peisaje din natură. Manele-pastel cum îi plăcea lui să zică. Un gen deloc popular dar permis, spre diferență de majoritatea lucrurilor.

Umbra unui nas se prelinse peste umărul lui, poposind pe poza zâmbăreață de pe afiș.

„Ai adus treaba aia?”, pronunță vocea de sub nas. Florin se întoarse spre nas. Era un nas atât de mare încât lăsa impresia că încăperea nu e bar, ci garaj pentru nasuri. Pornea subțire, apoi se îngroșa cu un dâmb, unde fusese spart, apoi fugea la vale spre un dâmb mai natural, cum au anumiți oameni urâți, după care cobora spre un vârf al nasului, însă până la el mai făcea un dâmb, ca și cum la jumătatea drumului uitase de dâmbul anterior și mai făcuse unul, pentru siguranță. Vârful atârna greu din cauza ansamblului, ascunzând două nări mari, în care ar fi încăput lejer câte o lingură, poate chiar și câte o spatulă mai mică, dacă ar fi fost atent lubrifiate. De nas era agățată o față lungă și ciolănoasă pe care era întinsă o piele atât de tăbăcită încât ar fi făcut orice portofel să se simtă hidratat. Sub față atârna restul ființei impresarului lui. Undeva, mai în spate erau și ochii acestuia. Atât de mici și duși în fundul capului încât părea că are două găuri în sfeclă prin care se uită cineva din ceafa lui, ca printr-un benoclu. Florin încuviință și cei doi bărbați se îndreptară spre toaleta clubului.

icon

icon

 

Zece minute mai târziu, Florin aștepta plin de emoții în afara cabinei de WC în care impresarul verifica marfa. Îi scosese al doilea prezervativ, ăla de drum, care intrase în contact direct cu interiorul lui de om și îl dăduse pe cel curat puțin cu deodorant, pentru o prezentare mai plăcută, dar tot dura prea mult. Impresarul crăpă ușa, scoase nasul pe ea și îi făcu un semn să intre.

Doi oameni împărțeau cabina de un metru pătrat. Doi oameni și un vas de toaletă. Prezervativul plin de cocaină se lăfăia pe bazin, lângă un cântar de buzunar și butonul de tras apa. Părea mai mic la ochi decât se simțea la anus. Impresarul scoase din buzunar o cutiuță de alifie plină ochi cu cocaină și o farfuriuță și făcu două linii groase ca niște omizi.

– Zi-mi cum a decurs angajamentul, spuse el, făcând o linie să dispară în hăul plin de polipi de peste buze.

– Am stat cu omul să-l umple, a zis să te salut din partea lui.

– L-a cântărit? Erai acolo?

– Absolut. După care m-am dus la baie…

– Lasă partea asta, că nu mă interesează genul ăsta de detalii.

Florin se simțea de parcă era ascultat la oră. Dădu să se aplece după linia delicioasă de pe farfuriuță dar și aceasta dispăru în nările destoinice are impresarului care ar fi făcut orice aspirator să de defecteze de invidie.

– După care la granița între teritoriile baronilor nu m-a întrebat nimeni nimic, având față de prost, și am venit direct aici.

Impresarul făcu încă două linii, și mai groase. Arătau ca niște dreptunghiuri. Florin își linse buzele și oftă puțin. Se uită stăruitor spre impresar, dar acesta nu schița nici un gest care ar fi putut fi interpretat ca invitație.

– Să ne întoarcem la momentul în care îl cântărea. Te-ai uitat la cântar îndeaproape?

– M-am uitat spre el.

– Ai văzut cât scrie?

– Nu, că n-am vrut să pară că n-am încredere în el. Nu voiam să-l fac să se simtă prost.

Impresarul se aplecă spre o linie care ar fi pus în dificultate și un elefant cu trompa borcănată și o trimise spre plămâni.

– Vezi, băi, Florine? Asta e problema ta principală. Vrei să nu deranjezi pe nimeni. Știi cum se cheamă omul care nu vrea să deranjeze pe nimeni?

– Politicos?

– Idiot. Se cheamă idiot. Uite, și acum ai bulbucat ochii la liniile mele de-ți salivează pupilele, dar ți-e jenă să ceri una. Să nu mă deranjezi.

Florin își luă inima în dinți.

– Îmi dai și mie o liniuță?

– Nu, răspunse impresarul foarte calm. Pentru că ești un fătălău flaușat care nu merită să tragă cocaină de pe aceeași farfuriuță cu mine.

– Atunci.. măcar dă-mi partea mea…. bâigui Salam, simțindu-și genunchii moi.

– Da. Partea ta. Două grame, nu?

Salam încuviință.

– Păi, partea ta e două grame. Aici sunt 90 în loc de 100. Asta înseamnă că îmi datorezi 8 grame. De-aia, zic, trebuia să te uiți pe cântar.

Deja genunchii îi erau atât de moi încât putea să-i înnoade cu fundiță. Tipul îi spusese că sunt 100 de grame și el îl crezuse pe cuvânt. I se păruse de prost gust să le verifice, ca un nesimțit. Încercă să apuce situația cu mintea, dar creierul era la fel de gumos.

– Păi… și eu ce fac?

– Îți bagi frumos prezervativul ăla în cur, te întorci la Sibiu, îi arăți omului că te-a făcut la gramaj și îi spui ca un bărbat că dacă mai încearcă să te fraierească, îi tai gâtul.

– Și dacă se supără?

Impresarul îl apucă de guler și îl trânti de perete. Nasul lui aproape îi intra în ochi și era pudrat cu cocaină. Florin se abținu să-i dea o limbă pe nas.

– Mă fraierici. Când ești sigur pe coiul tău și mascul adevărat, nu se supără nimeni. Doar se intimidează. Ești un băiat bun. Cu potențial. Dacă ai avea mai multă încredere în tine, ai ajunge departe. Dar așa accepți tu să te calce toți în picioare: eu, ăla, publicul, femeile, sistemul, viața. Pentru că ești un prostălău. De ajuns!

– De ajuns! țipă și Florin, mai mult așa, că simțea că asta vrea impresarul lui să audă, decât că ar fi simțit cu adevărat că era de ajuns.

– Acum fii bărbat, bagă-ți ăla în anus, ia primul tren spre Sibiu și, cu puțin noroc, până mâine seară te întorci aici și atmosfera din cabina asta de WC o să fie mult mai cordială!

Impresarul îl bătu prietenește cu palma peste obraji, rânji și ieși din cabină. Băgă capul înapoi pentru un ultim sfat:

– Să știi că am încredere în tine!

Salam se scurse deznădăjduit pe peretele cabinei de WC. Prezervativul plin de cocaină se uita spre el cu un amestec de scârbă și milă, ca cea mai bună gagică de pe stradă spre prostul satului. Își dădu seama că se află ori într-o situație paradoxală, ori într-un cerc vicios. Nu știa clar care, pentru că nu știa diferența dintre cele două. Recapitulă în cap. Ca să își primească cocaina, avea nevoie să aibă încredere de sine. Dar cum putea să aibă încredere de sine, fără cocaină? Asta era întrebarea. Poate ar putea să desfacă prezervativul ăla puțin, doar puțin, cât să ia așa, cu marginea unghiei puțină cocaină. Doar puțină. Cât să fie destul de sigur pe el încât să se ducă să-i zică omului că nu e preș de la ușă, să fie călcat în picioare. Poate asta i-ar da curaj. Și cu cât se gândea mai mult, cu atât părea un plan mai solid. Minutele se scurgeau.

Oftă, își luă inima-n dinți și începu să tragă ușor de nodul prezervativului. Cu răbdare și atenție, se desfăcea. Era un plan bun. Situația nu era așa de gravă. Da, trebuia să se fi uitat la cântar, dar putea fi reparată. Nu era un capăt de lume. Nodul se desfăcu și sub el apăru alt nod. Cine face două noduri? Băgă unghia ușor pe sub el și simți cum ciupește latexul. Prezervativul îi explodă în mâini și toată cabina de WC fu acoperită cu un strat fin de praf alb. Florin simți cum îi stă inima-n loc.

 

iconiconicon

 

 

Costache se prăvăli pe scările înguste care coborau spre beciul interbelic transformat în birt, oprindu-se în bar și îndoindu-l puțin cu capul. Accidentul avea foarte puțină legătură cu faptul că era beat muci. Nici burdihanul care umbrea de ani buni primul metru de podea, învăluindu-l într-un mister etern nu era vinovat, deși ar fi putut să fie. Căzuse pentru că era centaur și scările mici și abrupte erau făcute pentru două picioare, nu pentru patru copite. După el intrară patru tipe îmbrăcate sumar în costume de piele, cu arme automate pe umăr și sâni excesiv de mari. Atât de mari încât toată lumea uită, pentru o secundă, că un centaur gras tocmai căzuse pe scări. Fiecare baron își selecta atent garda de corp și punea mare accent pe mărimea bustului, iar după sânii celor patru domnișoare, toți clienții bodegii își dădură seama că aveau de-a face cu un centaur foarte important. Costache se ridică de jos cu o față relaxată, ca și cum îndoitul unui bar cu capul nu e mare chestie. Atitudinea contrasta grav cu umflătura ce-i creștea pe frunte și lăsa impresia că sfecla lui e în curs de diviziune.

– Ce fel de stabiliment e ăsta, fără rampă de acces pentru centauri, bă? răcni el, bălăngănindu-se pe picioare.

Înbătrânea. La 14 ani putea să îndoaie și trei baruri cu țeasta, fără să simtă, dar 25 de ani erau mulți pentru un centaur. Deja avea mai mult păr pe spate decât în cap. Avea o vârstă. Barmanul scăpă un pahar din mână de emoție.

– E doar o bodegă de bingo și manele, măria ta! scheună barmanul, la granița dintre vorbit și plâns. Nu ne-am gândit că un centaur ar intra aici. E un loc de rahat. Pentru oameni!

Centaurul se încruntă atât de tare încât cucuiul din frunte își schimbă unghiul.

– Adică cum, îmi spui tu mie unde am eu chef sau nu să intru? Te crezi mai deștept decât mine, pârlitule?

Barmanul scutură din cap îngrozit. Și-ar fi dorit un cap mai mare, să transmită mai bine mesajul, dar provenea dintr-o familie în care nimeni nu umplea o pălărie.

– Sau poate o fi intenționat, continuă centaurul. Ați blocat accesul conducătorilor voștri, ca să conspirați împotriva lor. Nu cumva o puneți voi de o rezistență pe aici? Vă autoradicalizați în beciul ăsta de bingo și manele, bă ?

Costache simți mirosul inconfundabil al unui om care se căcase pe el de frică. După fețele celor din bar, erau prea mulți suspecți ca făptașul să fie ușor identificat. Și nici nu îl interesa asta. Rânji satisfăcut, scuturând din guși. Îi plăcea să facă oameni să se cace pe ei de frică. Oamenii erau așa de căcăcioși. Creaturi simple și ușor de speriat.

– Ce-aveți, bă, de v-ați timorat așa? Glumeam și eu cu voi. Barman, o halbă!

Teleghidat, barmanul turnă o halbă de bere și Costache o zbură de pe bar, cu un dos de palmă larg și elegant.

– Mă, da’ tu ești exact cât de prost lasă de bănuit capul ăla mic că ești. Bere? Am doi ficați și patru rinichi. Ce rahat să fac cu bere?

Barmanul îi turnă o halbă de votcă, cu niște mâini atât de tremurânde încât reuși să-i facă spumă. Centaurul o dădu pe gât, cu nesaț și râgâi satisfăcut.

– Bun, concluzionă el, pipăindu-și ușor cucuiul. Acum încep să mă simt puțin ridicol cu ăsta în frunte. E jenant. Hai, toată lumea, dați-vă cu capul de pereți cât îmi mai toarnă ăsta o halbă. Cine n-are un cucui convingător când termin, e împușcat în gât.

Costache savură a doua halbă de votcă tacticos, ascultând corul de ciocăneli zeloase. Tărtăcuța pe tencuială făcea un zgomot aparte. Votca nu era rea, și oricum, ăsta e maximul pe care poți să îl ceri de la votcă: să nu fie rea. O siluetă înaltă și slabă încerca să se strecoare dinspre ușa de la baie spre ieșire.

– Unde te grăbești așa, năsosule? râgăi centaurul.

Impresarul se opri, ochii lui mici căutând cu disperare un răspuns pe pereții din jur.

– Vrei să părăsești incinta? Da’ ce, îți sunt antipatic sau ceva?

– Nu, boss, eu nu știu ce se întâmplă aici. Decât am intrat să utilizez toaleta. Nu cunosc pe nimeni de aici. Eu sunt din Constanța.

– I-auzi, pula mea, e din Constanța. Ia vino, mă, puțin.

Impresarul făcu doi pași spre centaur, se opri și înghiți în sec.

– Da’ de ce patroane? Că nu vreau să deranjez. Eu doar am fost la toaletă.

Arătă cu degetul spre ușa de la budă, ca și cum existența ei ar fi explicat toată situația.

– Vaai, ce băiat simțit! exclamă Costache, aplaudând fals. Vino incoa, bă năsosule, doar nu vrei să mă rog de tine!

 

iconiconiconicon

 

 

Florin Salam își propti nasul plin de lacrimi de colacul de WC pudrat cu cocaină și suspină adânc. Nu mai era nimic recuperabil din prezervativul explodat, dar, dacă ignorai normele de igienă elementară, prin cabina de WC se mai găsea destul prizabil. Paguba făcută era oricum prea mare ca să se mai gândească cineva la igienă. Era o situație fără ieșire dar, cu cât trăgea mai cu spor, cu atât lipsa de ieșirea părea mai mică. Câteva minute mai târziu, cabina era aproape lună și ziua începu să pară chiar bună. Scăpase 90 de grame de cocaină în WC. Așa, și? Ăsta e motiv de supărare? Asta e. S-au pierdut. Nici măcar nu erau ale lui. Cine și ce o s-i facă? Năsosul ăla? Păi dacă îi dă un cap în gură, îi năruiește ființa. Florin mai dădu o brazdă cu nara și își dădu seama că e un faraon spațial pe care asemenea vrăjeli nu-l ating. Ba mai mult, presupunerea că l-ar atinge, l-ar insulta. Păcat că nu era acolo, cu el, vreun fraier de-ăsta care ar presupune așa ceva, ca să-l scuipe între ochi.

Ieși din cabină și aruncă o privire spre oglinda de peste chiuvetă. Avea pupilele dilatate cât două scrumiere. Trăsese mai multă cocaină decât în restul vieții lui. Mai multă, probabil, decât corpul uman e construit să tragă. Dar legile Universului erau pentru fraieri. Se uită spre ușă. Pe ea scria mare „TRAGE”. Încă o încercare a Universului de a-și impune regulile prostești. Îi trânti un picior sănătos și o zbură din balamale. Își aruncă două pernuțe de gumă de mestecat înspre măsele.

Ușa se basculă peste o masă și alunecă până la picioarele centaurului Costache, întrerupându-l din activitatea delicată de sugrumare a impresarului. Nu strânsul de gât era partea delicată. Și nici ținutul lunganului în aer cu o singură mână, ca să dea mărunt din picioare. Avea încă brandul solid. Partea dificilă ținea de echilibru. În tinerețe putea să strângă de gât doi oameni, fără nici un ajutor. Dar acum, din cauza burții, și la unul singur avea nevoie de patru țâțoase să-l țină de fund, contragreutate. Apariția unui grăsun vesel care a deschis ușa de la baie invers îl luă prin surprindere, așa că îi trânti prima replică agresivă care-i veni în minte:

-La ce te uiți, bă, așa?

-La jumătate de om îmbinat cu marea majoritate a unui cal, răspunse Salam, molfăind guma de mestecat puțin prea apăsat. Tu la ce te uiți așa?

Costache începu să râdă, uitându-se fix în ochii impresarului, care bălăngănea vânăt în fața lui. În sfârșit reușise să-i scoată ochii din fundul capului. Bulbucați la maxim, arătau ca cei ai unui om normal.

– Ce glumeț e ăsta! Cine e? E prieten cu tine?

Impresarul încercă să scuture din cap a „nu”, dar, cum capul era prins ca-ntro menghină de mâna păroasă a centaurului, scutură mai mult din corp.

– Da? Păi și ce făceați voi doi acolo la baie? Vă ardeați la rozetă, ca doi stăini în noapte? Sau te pomenești că sunteți mai mulți acolo!

– Oarecum, se băgă Salam, doar noi doi și mama ta. Făceam trenulețul la fundul ei și nu mai era hârtie igienică, așa că am ieșit să mă șterg de blana ta pufoasă.

– Înțeleg că e o încercare de a mă insulta, dar pare doar că nu știi care e originea centaurilor, serios.

– Oricare ar fi originea, cariciul meu maro a fost pe acolo, spuse Florin, făcând o mișcare de pelvis care să accentueze sugestia.

– Cine ești, bă?

– Florin Salam! țipă Florin Salam.

– Da? N-am auzit de tine.

– Păi vezi că ești incult?

Centaurul schimbă tacticos mâna cu care îl ținea de gât pe impresar. Dreapta începuse să-i amorțească. Observă că bastardul profită de transfer ca să respire puțin, ca un profitor ordinar. Făcu doi pași spre Florin, să-l intimideze, dar acesta nu părea să percuteze la stimul. Ba chiar făcu doi pași în față, spre el. Tuciuriul îl privea în ochi de jos și mesteca gumă. Centaurul îl apucă de gulerul desfăcut doi nasturi și îl ridică în aer.

– De ce nu te sperii, bă?

– De cine, de tine?

Florin Salam se bălăngănea în aer, relaxat. De la drog, sinapsele îi derapau în toate direcțiile. Gândurile i se învârteau în cerc, cu viteză. Cămașa era de firmă și îi susținea lejer greutatea. Îl deranja însă că pantalonii i se frecau de burta păroasă a centaurului, dar părea un loc bun de șters pantofii. Încă erau prăfuiți de pudra lui de suflet, de când se împrăștiase în baie. I-ar fi șters cu nasul, dar nu dispunea de mobilitatea necesară. Se uită spre Radu, impresarul din Constanța, care horcăia, agățat la același nivel cu el, de un gât care părea mult mai puțin rezistent decât cămașa lui. În schimb gâtul centaurului părea super rezistent. Deși acoperit de o salbă de guși, pe părți se vedeau ditamai venele. Așa pățești când faci efort brusc și n-ai condiție fizică.

– Mai are vreunu dintre voi niște cocaină? întrebă Salam, profund interesat de deslușirea acestui mister.

– Pe tine o să te omor foarte lent, rânji centaurul.

– Nu te mai încorda așa, patroane, să nu pocnească ceva în tine. Eu zic să ne lași ușor jos, până nu ți se deplasează o vertebră, îi răspunse sfătuitor Salam, scoțându-și din gură guma și lipind-o de pieptul păros al centaurului.

Costache îl ridică și mai sus, apropiindu-l de față. Poate fraierul era miop și de-aia nu făcuse, încă, pe el. Își schimonosi și mai tare expresia de maniac. Citise undeva că ăștia miopi văd lumea mai în tușe groase. Își arcui sprâncenele și mai tare. Poate era autist și nu înțelegea expresiile faciale și situațiile tensionate. Cu oamenii n-aveai niciodată de unde să știi. Erau plini de boli.

Pentru un moment, Florin crezu că centaurul vrea să-l sărute. Prea stăteau față în față. Dar nu, că nu avea nici o expresie romantică pe chip. Părea doar super supărat. Genul ăla de trist care ia viața în serios. Probabil voia să pară fioros, se gândi Salam, dar cucuiul ăla imens din frunte prea îi trăgea în sus de meclă și îi strica complet gradul de fiorozitate. N-aveai cum să iei în serios pe cineva care cel mai probabil, lăsase un raft deschis când spăla vase și îl luase cu fruntea. Doar proștii fac de-astea, și nu ai cum să iei un prost în serios. Era totuși un cucui superb. Cât o minge de tenis. Avea genul de textură care ridică întrebări. Și Florin se întrebă dacă oare o fi un cucui moale, sau unul tare. Cucuiele, la fel ca și țâțele, nu puteau fi studiate de mintea curioasă doar cu ochiul. Trebuia să pună mâna. Centaurul deja făcea spume la gură. Chiar se dusese complet pe filmul ăla cu intimidatul, observă Salam, dezamăgit. Își propti arătătorul de cucuiul acestuia și apăsă ușor. Era un cucui mai moale decât își imagina. La fel de moale ca o țâță tare. Țâțele și cucuiele aveau scări diferite de duritate.

Un cheag de sânge micuț și, de altfel, absolut banal, abia format la baza cucuiului fu scos din culcușul lui de la fel e micuțul jet de sânge format de presiunea degetului manelistului. Așa că se deplasă puțin mai înăuntru, proptindu-se într-o micuță arteră cerebrală. Moartea fu instantanee și centaurul Costache se prăbuși, secerat, la mai puțin de o secundă după ce Florin Salam îl atinse, ușor, cu degetul pe frunte.

– Ce-ai făcut, idiotule? horcăi impresarul, respirând greu prin gâtul lui subțiat de strânsura centaurului.

Salam ridică din umeri.

– Ce-am făcut? L-am apăsat puțin pe țeastă.

– L-ai omorât pe centaur! își dădu seama îngrozit impresarul, verificând pulsul hoitului. Dacă stăteai dracu’ în banca ta, ne mai chinuia puțin, hai omora unu, maxim doi cetățeni și pleca! Acum ne-ai omorât pe toți!

Gărzile de corp ale centaurului își îndreptară armele spre ei, cu mâini tremurânde. Una dintre ele își activă butonul mare de panică de pe sutienul de piele, pus complet neîntâmplător fix în dreptul sfârcului drept. Salam începu să își șteargă delicat pantofii cu coada răposatului. Impresarul se urcă ușor pe o masă și se pregăti să țină un discurs emoțional, cum numai el știe. Că nu degeaba era cel mai bun impresar din Constanța și deținea monopol pe toate evenimentele de bingo și manele din toată țara.

– Domnișoarelor, să nu ne precipităm! începu el, zâmbind galeș spre cele patru gărzi de corp țâțoase. Să analizăm situația la rece! E o situație fără precedent. Aici a murit un centaur! Am belit-o grav toți. Probabil va urma un proces lung și o execuție scurtă, pentru fiecare dintre noi. Inclusiv pentru voi patru. Până la urmă era treaba voastră să-l păziți. Să nu credeți că centaurii o să păsuiască doar pentru că aveți țâțele mari!

Cele patru gagici beton se uitară una la alta, speriate și sexy în același timp. Știau că uscatul năsos care tocmai se urcase pe masă avea dreptate. Acesta continuă.

– De fugit nu avem unde fugi, pentru că sunt camere video peste tot și orașul este îngrădit și patrulat. Însă nu totul e pierdut! Mai avem, probabil, vreo jumătate de oră până când zeci de polițiști, alertați de semnalul de alarmă de pe acel superb sân, vor veni aici să ne aresteze pe toți. Timp suficient cât să o punem de o orgie sălbatică! Nu e ca și cum vreunul dintre noi mai are vreo șansă în viață la o orgie sălbatică! Plus, am 90 de grame de cocaină! Face cinste salvamarul!

– Cine este salvamarul? se miră una dintre țâțoase, cu o voce la fel de sexoasă ca întreaga ei ființă.

– Eu! Se explică impresarul, rupând cămașa și pantalonii de pe el. Sub ele avea un superb costum de baie dintr-o singură piesă, în dungi roșii și galbene. Evident că tu nu ai voie la orgie, continuă el, arătând spre Florin Salam cu un deget acuzator. Din cauza ta o să murim cu toții. Din cauza ta, asta e orgia finală! Nu meriți o orgie finală!

Manelistul tocmai își termina de lustruit pantofii de blana centaurului și îi aruncă impresarului o privire sictirită. Cocaina era puternică în năsos, dar nu atât de puternică precum era în el. Îi răspunse sictirit:

– Trei chestii chestii: unu la mână, eu nu particip la orgii la care sunt și alte cucuri, pentru că mă respect, doi la mână, a făcut recipientul poc și nu mai avem drog și trei la mână, eu sunt Florin Salam. Nu mă fac pe mine niște centauri și nici nu stau în beciul ăsta ca fraierul să aștept să fiu arestat de către sistem. Singurul sistem pe care îl respect, e sistemul turbo!

Florin își mai desfăcu un nasture de la cămașă și se îndreptă spre ieșire. Impresarul Radu M. își dădu seama că nu are timp să fie furios. Minutele se scurgeau. Așa că se întoarse la organizarea orgiei. Își făcu un plan în cap. Primul pas era să împartă oamenii în două grupuri: ăia mai frumoși și ăia mai urâți. Apoi să îi trimită pe ăia mai urâți să se desfășoare în cealaltă cameră.

 

 

Capitolul 2: Centaurii

icon

 

 

Centaurul Mefistocle visa cârnați și mici. Un platou mare și aburind, cu murături la mijloc și cașcaval topit pe deasupra, la modul excesiv. O cantitate de cașcaval atât de mare încât leza bunul simț. Dacă ar fi fost realitate, cineva ar fi trebuit să îi bată obrazul băiatului care a turnat în așa hal de mult cașcaval topit pe o tavă de cârnați și mici. Dar era vis, așa că mergea.

– Alteța dumneavoastră glorioasă Mefistocle. Mă sfâșie vinovăția că trebuie să vă trezesc.

Era un securist transpirat, posibil urinat pe el de emoție, cu un raport mare și roșu în mână.

– Dacă m-ai trezit pentru un rahat care nu-i urgent, te trimit să măsori radiația din câmpiile de peste Prut, căscă centaurul, clămpănind mâhnit din proteză.

Apucă o roată de ovăz expandat de pe noptieră și începu să frunzărească dosarul. Cu toate că literele erau de-o șchioapă, apropie foile la câțiva centimetri de față. La vârsta lui, vederea începuse să se ducă. Dar cine mai văzuse centaur cu ochelari? Avea și el demintate. Molfăi în sec ovăzul insipid. Probabil raportul avea același gust. Se încruntă și aruncă mânios cu roata de ovăz expandat spre securist. Voia de mult să arunce în cineva cu porcăriile ălea care aduc mai mult a polistiren decât a mâncare. Iar dosarul din mână îi scuza reacția. Pentru că informația din el era absolut revoltătoare.

– Nepotul meu Costache a fost omorât de oameni și tu te coiești pe aici, în loc să mă trezești imediat? Ai să măsori radiație în pustietățile Moldovei, incompetentule!

Se uită la securist cum pleacă, plângând spășit. Își făceau bagajul spre graniță mulți dintre securiștii care aveau proasta misiune de a-i comunica o veste proastă. Sau neutră. Sau bună. Practic, aproape toți. Nu putea fi sigur, pentru că memoria îi devenise gumoasă de câțiva ani. Dar știa clar că luncile iradiate ale Moldovei erau deja aglomerate de băieți cu costume mari de plumb care măsoară radiația. De parcă nu era la fel ca pe tot globul, în afară de România: la nivelul „atingi orice, faci cancer instantaneu”.

Mefistocle se uită în oglinda de pe perete. Dacă ar fi zis că arată ca o mârțoagă, ar fi fost o constatare optimistă. Slăbănog fusese toată viața, dar de când cu bătrânețile, era deja piele și os. Ajunsese sub 300 de kilograme iar de când blana se făcuse gri, partea de jos arăta mai mult a jumătate măgar muribund decât a jumătate de cal. Și nici cocoașa care se încovoia de la an la an nu ajuta deloc. Începuse chiar să vadă oameni mai înalți decât el. Mulți dintre ei erau în Moldova acum. Radiația aia trebuia măsurată bine. Oftă și mai luă o roată de ovăz expandat. Mușcă din ea, savurând gustul de rumeguș opărit. Ar fi vrut astăzi să mănânce carne, și mâine doar să vomite toată ziua și să se cace împrăștiat. Dar nu își permitea să fie indispus o zi într-o situație de criză, așa că era nevoit să-și continue regimul de ovăz expandat.

O luă la trap prin Palatul și Grădina Zoologică regală. Culoarele parcă erau în fiecare an mai lungi. O clădire inutil de mare, pe care nici măcar nu o construiseră ei. O găsiseră acolo, aproape gata, în mijlocul Bucureștiului. Românii construiseră liniștiți la ea chiar în timpul războiului, complet netulburați de miile de bombe atomice care măturau restul globului. Nu prea era în natura lor să își dea seama ce se întâmplă în jur. Regele a simțit că e un semn când a văzut-o, și a transformat-o în Palat Regal. Regele vechi, tatăl. Nu ăsta de acum. Juniorul doar o făcuse și grădină zoologică.

Se luă după răcnetele de lei și tropăi agale pe lângă aripa cu marsupiale, ocolind un cangur evadat, care rodea mocheta. Până la urmă, era o veste bună. Adică da, sigur, era o tragedie că murise Costache. Era un baron foarte eficient. Mulți spuneau chiar că răposatul semăna foarte mult la modul de gândire cu unchiul lui. „Personalitate malefic-agresivă la modul neplăcut”, cum scrisese în profilul psihologic al amândurora un psiholog care acum întreabă pietrele iradiate din Moldova ce simt în legătură cu faptul că sunt iradiate. Un prost oricum. Era o diferență de la cer la pământ între el și răposat. Costache era neplăcut doar ca să o facă pe șmecherul. El era neplăcut pentru că ura Universul și cam tot ce e în el, dar în special oamenii și ovăzul expandat.

După urlături, era în aripa cu lei a Palatului. Deschise ușa masivă a camerei tronului și simți cum îi troznește un cot. Până și ușile deveneau mai grele, de la an la an. Nepotul lui mai important, regele, făcea flotări și se uita la lei cum fac sex.

Alteța sa Regală Pulex Maximal se ridică de jos cu un zâmbet pe față și se repezi să-și ia unchiul în brațe. Se repezi lent, flexând din fiecare mușchiuleț atent lucrat până la perfecțiune și dat cu ulei. Mefistocle se încordă, pregătit de strânsoarea puțin prea puternică a nepotului, dar își dădu seama că anticipase greșit impactul. Pentru că nepotul tot venea. La 1100 kg de, în mare parte, mușchi, era atât de masiv încât părea lângă tine și când era la câțiva metri. Câteva secunde mai târziu, cel mai masiv centaur din istoria centaurilor îl apucă, delicat, cu câte două degete, de umeri, și îl zgâlțâi puțin.

– Măria ta, o să rămâi prost când o să afli ce s-a întâmplat, începu Mefistocle să se ambaleze.

– Știu ce s-a întâmplat și deja ți-am zis ce cred eu în legătură cu asta acum zece minute, când ai intrat în cameră.

Mefistocle clipi nedumerit. Alteța sa Regală, Pulex Maximal continuă.

– Era de la flotări. Un centaur făcând flotări e un act de o frumusețe atât de imposibilă, încât efectiv îți stă mintea-n loc uitându-te la el. Până și leii, săracii, mai rămân mască uneori, și sunt animale simple. Îmi pare rău, unchiule, dar mi-am dat seama că ești în transa provocată de flotările mele abia după ce mi-am terminat setul și discursul.

– Așa, deci trebuie să-i omorâm pe toți! sări Mefistocle direct la concluzie.

– Pe care toți?

– Pe oameni. Sunt o specie inferioară și au omorât un centaur. Asemenea insultă nu poate fi trecută cu vederea.

Regele zâmbi cu dinții lui perfecți care ar fi făcut și cea mai virgină zăpadă să pară maro prin comparație.

– Prost ales cuvântul specie. Nu au cum să fie o specie inferioară pentru că noi nu suntem o specie. Suntem niște hibrizi făcuți în laborator, toți masculi, toți fără impulsuri sexuale. Oamenii sunt o specie. Leii ăștia sunt o specie. Uite, se fut! spuse el înflăcărat, arătând cu degetul spre leii care se futeau de zor.

– Da. Animale inferioare. Asta fac toată ziua: mănâncă, dorm și se fut.

– Noi mai avem mult până ajungem o specie. Era visul tatălui meu, și cu puțin noroc, multă muncă și har de la Iisusul Centaurilor, o să îl înfăptuim!

– Lasă-mă cu motivaționalele, i-o întoarse Mefistocle plictisit, era, totuși vărul tău.

– Toată lumea e ori vărul meu, ori unchiul meu, ori nepotul meu. Toți venim din aceleași 100 de utere artificiale. Și era un cârnat antipatic.

Mefistocle se scărpină pe chelia plină de coji și oftă.

– Pe vremea mea erau doar zece. Sunt o specie imbecilă oamenii. Au distrus planeta și, dacă nu scăpăm de ei rapid, o să ne distrugă și pe noi. Prostia e o forță pe care nu o poți controla.

– N-au distrus-o ăștia, îi răspunse regele, dând pe gât un shake de proteine dintr-un pocal de aur.

– Da, pentru că războiul atomic a fost foarte rapid și ăștia erau atât de nesemnificativi încât nimeni nu s-a obosit să risipească o bombă pe ei.

– Hai, că au fost și țări mai nesemnificative pe glob.

– Și au ales o tabără și au încasat bombe. Ăștia, până s-au hotărât în ce tabără să intre, în modul caracteristic, și cam în ce moment să întoarcă armele, în modul caracteristic, au ratat tot războiul. Cei mai proști de pe tot globul!

– Totuși, ei au supraviețuit. Restul oamenilor – nu. Evolutiv, modul lor de a fi a fost o adaptare perfectă la al treilea război mondial. Și să nu uităm că avem un strămoș comun. Faptul că atât ei cât și noi am supraviețuit a fost clar un semn. Și tatăl meu credea asta, și Iisusul Centaurilor, glorie lui. Tata mereu îmi spunea că visează la un viitor în care nu mai tratăm oamenii ca pe mult inferiorii noștrii ci ca pe niște inferiori oarecum apropiați.

– Ia mai lasă-mă cu prostiile astea dictatorial moderate, îl întrerupse Mefistocle furios, e o stiuație fără precedent. A fost omorât un centaur. Măcar pe toți care erau în bar să-i execut în public!

Pulex Maximal oftă, privindu-și unchiul cu milă. Era așa de mic, zbârcit și furios. Cel mai bătrân dintre centauri. Și complet rămas în altă epocă. 31 de ani era o vecie pentru ei.

– Hai mai bine doar pe unii dintre ei, negocie regele, blajin.

– O mare parte dintre ei!

– Hai jumate, și o lăsăm așa.

Mefistocle mârâi nemulțumit și se întoarse spre ușă. Un securist nou îl aștepta, transpirat, cu alt raport roșu în mână. Regele se aplecă să-și înceapă un nou set de 1000 de flotări.

– Apropo, unchiule, i-am prins pe toți care erau acolo?

Mefistocle dădu încă un ochi pe raportul scris cu litere mari.

– Aproximativ. Se cocleau ca leii tăi, în două grămezi organizate, una mai estetică și una mai puțin estetică, în interiorul barului. Singurul care lipsește e însuși ucigașul care, din descrierile martorilor, l-a răpus pe Costache cu un singur deget, ca-n filmele cu karate. Suspectul a fost identificat ca fiind Florin Salam, un cântăreț de manele. Aparent a fugit la el acasă, ca orice prost. Milițienii au încercuit blocul și îl vor ridica în câteva minute.

– Florin Salam, se miră regele, oprindu-se în mijlocul unei flotări. N-am auzit de el.

– Nici eu, îi răspunse Mefistocle, tropăind în lehamite spre ieșire. Centaurii nu ascultau manele.

iconicon

 

 

Florin Salam se trezi pe canapeaua lui îngustă, cu o mică durere de cap și o mare groază. Își aminti întâmplările din seara anterioară și simți cum i se face părul măciucă. Viața lui, de acum, se măsura în minute. Era singura concluzie. Nu era nici un loc în care puteai să fugi sau să te ascunzi de centauri. Trăsese prea multă cocaină. Proastă idee. Înghiți în sec și se uită la ceas. Era 6 dimineața. Și deodată se liniști. Își dădu seama că nu e absolut nimic de făcut și că soarta lui e inevitabilă. Își dădu seama că e aproape împăcat cu viața. O singură neîmplinire îi măcina sufletul. Nu apucase să demonstreze că e posibil să călătorești prin timp.

Pentru că Florin Salam era mai mult decât un prezentator de bingo și manele, ocazional hamal anal de cocaină. Avea o pasiune secretă: de când era mic, își dăduse seama că manelele sunt o formă de energie diferită de oricare alta. Expuse la manele de intensitate și frecvență controlată, particulele submoleculare încep să se repoziționeze atât spațial cât și temporal. La paisprezece ani găsise niște niște cărți de fizică cuantică în pod la bunicul lui, și de atunci fizica devenise viața lui. Pe lângă manele. Și ălea erau viața lui. Auzi sirenele de poliție pe stradă. Veneau să-l ridice.

Porni acordeonul temporal. Mai era timp de un ultim test. Poate dacă își demonstra că nu e nebun, că timpul poate deveni curva omului, din care omul face ce vrea, poate atunci moartea lui ar fi avut sens. Recalibră arcurile cu tachyoni și mai încercă o combinație de frecvențe. Fizica semăna mult cu păcănelele: dacă trăgeai destul de variabile, inevitabil ajungeai să scoți valoare. O scânteie fâsâi deasupra acordeonului temporal, cu un licăr albăstrui. Simți aerul foarte uscat. Aparatul muri cu un pocnet de siguranță sărită. O lacrimă se prelinse pe bărbia lui Florin Salam, picurând spre aparatul care iar, probabil, arsese tabloul electric din tot blocul. Lacrima începu să se miște din ce în ce mai încet, înțepenind în aer, la câțiva centimetri deasupra acordeonului. Florin răsturnă masa de bucurie. Funcționase! Auzi bătăi în ușă. Deodată pereții începură să vibreze o frecvență pe care doar urechea lui fină de manelist o auzea și o lumină albastră invadă camera.

Portalul temporal era imens. Din el apăru un cetățean la vreo 50 de ani, îmbrăcat într-un costum mulat pe burtă, auriu. Îi lipsea un ochi, înlocuit de un implant mare, metalic și era călare pe o reptila imensa în armură. Se dădu jos, rânji și râgâi subtil.

– Ce faci boss?

Străinul salută numai un zâmbet. Era ceva foarte familiar la el. Florin Salam simțea că-l cunoaște de undeva.

– Da, patroane, sunt tu din viitor, continuă străinul.

Florin simți cum îi sare inima din piept.

– Nu avem timp! Sunt la ușă, bâigui el.

Florin Salam din viitor păși calm până la ușă și o deschise. Doi milițieni cu pistoalele în mână se îmbulziră pe ușă dar se opriră brusc, despicați în două de laserul din ochiul cibernetic al Salamului din viitor.

– Aurel, curăță de gabori!

Velociraptorul se repezi vesel pe ușă și, câteva secunde mai încolo, urlete răsunau cu ecou, pe casa scării. Florin Salam cel bătrân se trânti pe canapea.

– Fain acordeon temporal, faraoane, exclamă el. Primul pe care-l aveam era și mai căcăcios. Dar ia uite la băiatu’!

Salam cel bătrân basculă dintr-un buzunar dimensional un acordeon imposibil, care avea mai multe colțuri în fiecare colț decât putea fizica să suporte. Începu să cânte la el o melodie de jale, care urca ușor spre un ritm de băutură. Făcu cu ochiul spre instrument.

– Acordeon pentadimensional de firmă. Nu-ți zic care, că n-o știi tu. Al tău se compresează doar pe lungime, nu? Ăsta și pe lățime, și pe înălțime, și de ieri până mâine și de la șuielea la hâielea, a cincea dimensiune, n-o știi tu, că nu ajung la ea toți săracii. Prinde 350 de ani la secundă prin faliile temporale.

Salamul cel bătrân se opri din cântat, lustrui instrumentul cu mâneca și scuipat, și îl băgă înapoi în cutia lui imposibil de mică.

– Acum avem timp să discutăm ca oamenii. Pe scurt, realitatea ta e total futută. Dar complet nasol. Trebuie să te întorci în timp și să oprești al treilea război mondial din a se întâmpla.

– Eu? se miră Florin Salam complet pierdut, eu sunt doar un om!

– Nu ești doar un om, ești un Florin Salam, i-o tăie seniorul, cu o sclipire în ochi. Ascultă-mă atent. Cheia sunt centaurii. Ei nu trebuiau să existe și din cauza lor a pornit războiul. Îi oprești pe ei, oprești și războiul. Ei sunt doar un experiment genetic american. Au încercat să creeze soldatul perfect și aceștia au evadat și au pornit războiul. Dar nu asta e important. Important e că ei au fost clonați din penisul temutului bandit dunărean Terente. Avea penisul atât de mare încât era genetic compatibil cu calul. Trebuie să te întorci la 1907 și să îl omori pe Terente înainte de a ajunge la adolescență. Înainte de a deveni faimos. Înainte ca lumea să afle că are un penis imens. Penisul ăla trebuie să putrezească pentru ca centaurii să nu mai existe.

– Dar de ce nu te duci tu? se bâlbâi Salam, complet depășit de situație.

– Eu? se miră seniorul, râzând cu hohote de Moș Crăciun. Eu tocmai am oprit al IV-lea război mondial, al V-lea și al VI-lea. Cred că poți să te ocupi și tu de I II și III, ce pula mea. Mă rog, ăstea ar fi IV, V și VI-lea, dacă punem și războaiele mondiale temporale, care s-au întâmplat acum 1 000 000 de ani, dar ălea nu se numără că după ce s-au terminat, nu au mai existat. Sunt super nasoale războaiele ăstea ăstea mondiale de eliminat din istorie. Că le oprești într-un punct, apoi tensiunea aia se duce câțiva ani mai târziu, și trebuie să le oprești acolo, și tot așa. Mă scuzi că vorbesc mult dar am tras foarte, foarte multă cocaină.

– Un război atomic a pornit de la penisul lui Terente?

– Toate războaiele mondiale au pornit de la penisul cuiva. Și toate au avut câte o armă de-asta populară. Al treilea a fost atomic, al patrulea cu drone, al cincilea cu plasmă, al șaselea cu raze de devoluție și al șaptelea cu pietre și bețe. Repede, nu mai avem timp!

Florin Salam cel bătrân începu să-l împingă pe junior spre portal.

– E timp! Nu mai aud nici un polițist pe scări! țipă Salam panicat.

– Da, prietenaș, dar mai am și eu alte rahaturi de făcut, nu doar să stau după curul tău. Hai, bagă bocancul în portal mai cu talent. Deci, recapitulăm. Îl găsești pe Terente, îi iei gâtul și oprești războiul, apoi găsești Ordinul Salamiților.

– Ce e ăla Ordinul Salamiților ? Se miră Florin Salam, apucându-se de canapea în zadar. Seniorul îl împingea spre portal cu tot cu canapea.

– O societate secretă care există de la începutul timpurilor, dedicată să îl ajute pe adevăratul Florin Salam în misiunile lui temporale de reparare a trecutului. O să te ajute să îți construiești un acordeon pentadimensional pe bune, ca să fii cu adevărat șeful la spațiu și timp, că cu hârbul ăsta al tău nici nu poți să te bășești până alaltăieri.

Florin Salam cel bătrân îl propti în portal și îl apucă de guler. Deodată, fața lui deveni super serioasă.

– Și sper că ți-ai învățat lecția cu cocaina, tinere!

Florin Salam înghiți în sec. Bătrânul se ținea bine. Parcă avea părul puțin rărit și grizonat, dar avea o îndârjire în priviri de om care a mâncat coaie de dinozaur la viața lui.

– Cocaina mi-a distrus viața. Era să mor din cauza ei. Nu mă mai ating de ea cât oi trăi!

Bătrânul îl pocni cu palma peste frunte.

– Nu, prostule! Nu ești nimic fără cocaină! Cocaina scoate ce e mai bun din tine! E singurul lucru în care poți să ai încredere! Mereu când nu ești sigur de drumul pe care mergi, apelează la ea! Nimeni și nimic nu contează mai mult decât cocaina!

Bătrânul desfăcu un alt buzunar și scoase din el un pachet de un kilogram de cocaină. I-l trânti în brațe și-l împinse în portal.

– Ia să-ți ajungă o perioadă!

Florin Salam vru să răspundă, dar deja era altă dată. Florin Salam cel bătrân făcu cu mâna vesel și închise portalul. Apoi fluieră spre ușa de la intrare în apartamentul mic:

– Aurele! Hai că mergem spre realitatea paralelă unde toată lumea e târfe!

Răgetul de bucurie al dinozaurului se auzi în tot cartierul.

***

Comentarii (29)

  • ProsTerminator spune:

    Radule, bravo, ai un gram de coca de la mine !

  • ampiramide spune:

    EPIC COAIE !

    cam pe cand apare continuarea? :))

  • Jane Făe spune:

    Valoare.

  • R spune:

    Bine boss. Spor.

  • merisanu spune:

    mai multa tensiune inainte sa deschida primul portal

  • merisanu spune:

    rupe secventa, trage de timp, fa ceva sa fie un moment emotionant ca asa e ieftin.

  • Florin VIkernes spune:

    Incerc sa imi imaginez un centaur facand flotari. E mai tare decat lotarile in degete sau cu bataie. Ce forta trebuie sa exercite un cur gigantic de cal la doi metri deasupra burtoacei! Sau ai voie sa il depozitezi pe laterala?

    • corn spune:

      lol centauri nu exista ce prost ejti xD

  • Jos_cenzura spune:

    Un typo aici: “Florin se simțea de parcă era ascultat la oră. Dădu să se aplece după linia delicioasă de pe farfuriuță dar și aceasta dispăru în nările destoinice are impresarului care ar fi făcut orice aspirator să de defecteze de invidie”
    SĂ SE DEFECTEZE
    Succes, e funny.

    • Varg Salam spune:

      Moshule, daca e o greseala ndeva, e aia cu “benoclul”. Daca chiar va fi o carte pe bani buni, va fi citita de un editor si alti vasali corectori.

      • Radu Post author spune:

        e pentru benoclat. nu e binoclu

  • Cur Marunt spune:

    Moare la final Florin Salam?

    • Radu Post author spune:

      chiar vrei sa stii?

      • Cur Marunt spune:

        Pai eu îmi doresc ca povestea sa aibă un final fericit. Adica spre final, Salam sa fie calcat de o basculanta plina cu ciment, asta in timp ce Salam plecase sa-si ia doza de coca.

  • costel spune:

    ma plictiseste

  • asdf spune:

    daca il omoara pe terente atunci terente 2.0 nu va mai exista si nu mai are cine sa apere barbatii de pretutindeni de vaginele meschine !

  • Ovidiu spune:

    Epic! Am ras, am recitit si am re-ras!

  • chiombi spune:

    bai, cum se cheama figura de stil pe care o faci aici (am dat bacul acum prea mult timp):
    “Dacă ar fi fost realitate, cineva ar fi trebuit să îi bată obrazul băiatului care a turnat în așa hal de mult cașcaval topit pe o tavă de cârnați și mici. Dar era vis, așa că mergea.”

    scrii de parca m-as uita la un film, dar nu poate nimeni sa puna poanta aia in format audio-video/teatru. spargi al patrulea perete, dar in scris.

    oricum, sunt impresionat de toata treaba de mai sus

  • Ioana L. spune:

    Am ras de era sa cad pe jos. Abia astept sa vad cum se continua :D

  • sindi_cat spune:

    “dragoste neţărmuită”… Cat se poate de nețărMUITĂ.

  • gabi spune:

    frumos cadou de craciun !!! bravo fantastic domn !!!!

  • curpansat spune:

    minunat!

  • sindi_cat spune:

    Nu credeam sa aud vreodata cuvintele astea in aceasta ordine:

    “– Un război atomic a pornit de la penisul lui Terente?”

  • cplm spune:

    gg. la 1.4 deja mi se sculase pula de la atata violenta si tate

  • Pyro spune:

    Frumoos! :D WTB!

  • erwfds spune:

    de ce penisul lui terente daca centaurul nu era specie (nu simteau nevoia sa se reproduca si erau toti barbati)… pare putin trasa de par aia cu penisul lui terente

  • Doru Antrenoru spune:

    a fost superb
    cinste, maestre, nu pot sa descriu cat de buna a fost lectura

Adaugă un comentariu