Haiduci Daci Vârcolaci în spațiu: Exces Lunar

Mușchii abdominali ai celor trei haiduci daci vârcolaci luceau în lumina apusului ca oțelul ud. Planeta pe care se aflau avea gravitația aproape de două ori mai puternică decât cea de pe Pământ, exercitând presiune neobișnuită asupra trunchiurilor celor trei bravi tineri, făcându-le pătrățelele să iasă în evidență ca niște pernuțe, doar că super tari. Se simțeau și se mișcau ca niște grași, dar de arătat, arătau glorios.

Planul era simplu. După luni de căutări în toate colțurile Universului după indicii, tot nu descoperiseră cine era în spatele atacurilor misterioase ce destabilizau frontierele Imperiului Galactic Dacic. Așa că au schimbat strategia. S-au uitat prin Enciclopedia Galactică și, după lungi dezbateri, au stabilit care li se pare că e, probabil, cea mai urâtă rasă din universul cunoscut. Din experiență știau cu toții că tipii răi sunt foarte urâți, așa că folosind logică elementară, cel mai probabil ăia foarte urâți sunt răi. Iar carcalacii ăștia spațiali erau foarte urâți. În așa hal de urâți încât sigur știu ceva. Erau așa de urâți încât numele speciei lor realmente suna ca un om care e înjunghiat în timp ce vomită. Așa că Bubu, Bujor și Gelu se suiră grabnic în Frigata Funar și stabiliră traseul spre planeta creaturilor, să le bată de să sară căcatul din ele.

Dar asta era ieri. Pentru că astăzi deja erau pe planetă, și ultimele raze de soare abia mai defineau mușchii lor abdominali rebeli, printre care se scurgeau șiroaie de transpirație. De-aia își și dăduseră tricourile jos. Gravitația dublă era o chestie super neplăcută.

Terenul era plat, maro și plin cu găuri cam cât o canalizare. Dar cei trei haiduci daci vârcolaci săriseră complet peste epoca canalizărilor, fiind înghețați 3000 de ani, așa că nu știau să descrie găurile ca atare.

Arată ca găurile pe care le sapi ca să aibă unde să se cace familia, exclamă Gelu, scărpinându-se în barba lui neagră ca smoala.

Pe vremea Dacilor, igiena funcționa altfel.

– Totuși, nu îi văd, șopti Bubu, parcă pregătit de o întâmplare năpraznică, scărpinându-se în tuleiele care abia-i creșteau pe față.

– Ai răbdare, sunt nocturni, îl îmbărbătă Bujor, care era cel mai mare și, cel puțin în capul lui, liderul trupei, legându-și părul lung și blond într-o codiță care nu numai că-l proteja să nu-i intre părul în ochi în timpul unei lupte, dar îl făcea să arate mult mai visător.

Deodată începură să iasă din găuri bestiile. Arătau ca niște gândaci de bucătărie imenși, blindați cu o carapace grea și tentacule mov care flopăiau grețos. Din mandibulele puse invers și asimetrice se scurgeau bale galbene și toți aveau ochii atât de roșii de conjunctivită încât iți venea să lăcrimezi doar când te uitai la ei. Pe deasupra, aveau niște bărbi atent îngrijte și freza aia foarte scurtă în părți și în spate și ceva ridicol făcut cu ce a rămas mai lung în vârful capului. Chiar aveau cele mai grețoase caracteristici pe care niște ființe vii le pot avea.

Se năpustiră asupra celor trei cu o ferocitate ieșită din comun. Bubu își scoase arcul și dădu să facă un filc-flac pe spate, însă, din cauza gravitației, căzu exact ca un gras infect care ar fi încercat să facă același lucru. Bujor se lupta parte-n parte cu 14 dintre ei, în timp ce Gelu îl luase pe unul de tentacule și îl rotea amenințător, făcând cărare în jurul lui. Cu toată bravura și în ciuda mușchilor lor atent lucrați, erau ușor, ușor, copleșiți.

– Se pare că până aici ne-a fost, fraților, oftă Bubu.

– Moarte glorioasă! urlă Gelu, mușcând din tentaculul unuia. Avea gust de rucola. Până și la gust erau scârboși.

Nu încă, frații mei! chiui Bujor, uitându-se spre orizont. Luna își făcea simțită prezența.

Și atunci începură să se transforme. Trupurile lor mlădioase începură să se scuture spasmodic și să se umple de păr. Gheare, dinți, și ochi galbeni și sticloși. Ce să mai, se vârcolăciseră total. Cu forțe noi începură să sfâșie și să se bestializeze la modul barbar. Cadavrele carcalacilor spațiali se adunau mormane în jurul lor. Trei haiduci daci vârcolaci în forma lor finală. Gelu, mare, mițos și negru, Bujor, alb și nobil și Bubu, de o culoare cam spălăcită așa, și cu pete. Era încă tânăr. Însă dușmanii tot ieșeau de sub pământ. Din ce în ce mai mari. Din ce în ce mai puternici. Cei trei haiduci daci vârcolaci erau din nou pironiți la pământ și urlau neputincioși.

Un gândac imens ieși de sub pământ. Avea ochelari de soare. Și era noaptea. Era clar mai detestabil decât restul, cu siguranță un lider al lor. Le transmise un mesaj telepatic.

– Nu suntem dușmanii voștri, dacilor. Cei ce vă atacă nu sunt din Universul ăsta! le spuse el.

– Nu credeți minciunile lui, uitați-vă ce urât e! Urlă Gelu gutural, cu voce de vârcolac.

– Cred că până aici ne-a fost, fraților! oftă Bubu din nou, dar cu voce mai de vârcolac.

– Nu încă, frații mei, chiui Bujor, arătându-le spre orizont. O a doua lună ieșea de după dealuri.

Așa că cei trei vârcolaci începură să se transforme și mai tare. Mușchi noi începură să crească peste mușchi vechi, Gheare ca cuțitele, dinți atât de lungi încât te zgârii pe mână dacă vrei să vezi cât e ceasul. Ce să mai, arătau de zici că băgaseră steroizi. Și lupta porni din nou, mai cu spor. Gândacii erau din ce în ce mai mari. Mii.  Zeci de mii. Sute de mii. Lupta devenea din ce în ce mai imposibilă.

După încă zece minute, cei trei hulkolaci supertransformați erau la pâmânt și plini de sânge.

Până aici ne-a fost, șopti Bubu, atent să nu-și muște limba cu dinții imenși. O ureche îi era sfâșiată complet și sânge îi curgea în ochi.

Dar Bujor le arătă spre orizont. O a treia lună ieșea de după dealuri. Gelu urlă. Simțea ceva nefiresc. O pereche nouă de labe îi creștea de pe umeri. Era un vârcolac cu 4 mâini! Lupta porni din nou cu o năprăznicie incomensurabilă. Haiducii daci hiperhulkolaci hexapozi spațiali erau realmente mașini de ucis. Treceau prin carcalacii spațiali ca trenul printr-o coală A4. Însă solul se cutremură și erupse în niște gândaci mari cât niște blocuri.

Cei trei frați se dădură înapoi. A patra lună a planetei ieșea de după dealuri și Gelu o văzu cu un ochi care tocmai îi creștea pe spate. Se uită la cele patru labe ale lui. Avea 10 degete la fiecare, terminate cu gheare ascuțite ca tăișul.

– Pare puțin excesiv, cugetă Bubu dintr-o gură care-i crescuse în interiorul gurii. A cincea lună ieșea de după orizont.

Bujor simțea că toate membrele lui noi se înghesuie și își tot scoate ochi din greșeală, însă i se regenerează la loc mult prea repede. Se rostogoli pe 4 picioare și le folosi pe celelalte 4 ca să smulgă un tentacul al unui gândac imens.

– Câte luni are planeta asta? Întrebă Gelu.

– Chiar, câte sunt? Întrebă celălalt cap al lui Gelu, proaspăt crescut, uitându-se cu îngrijorare la răsăritul celei de-a șasea luni a planetei. Era chiar mai mare decât restul.

– 14, mugi Bujor din 5 voci, 3 dintre ele neștiind nici el de unde, mai exact, de pe corpul lui provin. Se uită spre fratele lui Bubu, care deja era o bilă păroasă de membre, terminate în gheare, dinți și ochi, care se rostogolea pe câmpul de bătaie, devastând tot din jur.

–  Nu cred că noi, vârcolacii, am fost gândiți pentru planete cu mai mult de o lună, concluzionă Bubu dintr-o gură crescută în capătul unei mâini, din care ieșea încă o mână care avea un cap la capăt pe care se mai aflau două guri. Erau doisprezece luni pe cer, și le putea vedea pe toate, pentru că avea ochi în toate direcțiile.

– Sper că am învățat o lecție din asta! țipă Gelu, din toate capetele, la unison.

Bubu se opri. Cu ultima vlagă, gândacul imens pe care tocmai îl sfârtecase, îi trimise un mesaj telepatic, în care îi explică cine sunt, de fapt, dușmanii adevărați ai dacilor.

– Că nu ar trebui să judecăm ființele după cât de urâte sunt și că aparențele înșeală? Adică uite ce hidoși suntem și noi, acum!

Nu, în pizda măsii. Că în spațiu trebuie să fim atenți la luni. Peste trei e un pic cam mult. rosti Gelu, scuipând ofticat din trei guri.

– Suferim de un oarecare exces lunar, concluzionă Bujor, uitându-se în jur. Toți gândacii erau morți, însă el era prea rotund să se rostogolească.  Își aminti din atlas că o dată la 20 de ore, toate lunile planetei apun. Ar fi vrut să se uite la ceas, să își dea seama cât mai e până atunci, dar chiar îi era imposibil să își dea seama la care dintre cele aproximativ 30 de membre pe care le avea momentan era acesta. Încercă totuși, să îl găsească, și se zgârie cu dinții pe un umăr.

***

Comentarii (9)

  • Nea Puiu spune:

    Epic!!!Asa ceva…….

  • botezatu (creatorul de moda) spune:

    cata laba mi-am facut la baietii astia

  • ion spune:

    Sfinte cacat!

  • pacala spune:

    DBZ super X Terra For Mars?

  • sindi_cat spune:

    Lupta dintre hipsteri si oameni – the beginning.

  • criticul de sefeuri Ovidiu Salam Eftimie spune:

    Am vazut pe Normiebook niste poze cu handicapati sub care proastele scriau „dati like aici ca sa aratam photoshopatului ca e frumos”. Deci asta cu „sa atacam cea mai urata rasa, fiindca e urata” nu se face. Uncalled for, cum spun tehnocratii.

  • Dorel astronautu' spune:

    Xenocid… :D

  • dingo spune:

    merge

  • amanet autoturisme spune:

    un fel de Sailor Moon si DBZ in combinatie cu „Salvati de clopotel – sezonul 2”

Lasă un răspuns la ion Ascunde