Prea multe povești cu Moș Crăciun 3: Înfrângere

CONTINUĂM TURUL DE FORȚĂ. CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN POATE ACEST PSIHOPAT SĂ SCRIE PÂNĂ ÎN CRĂCIUN IISUSE?

3: Înfrângere

Anton se uită în calendar și începu să transpire. Era abia octombrie, însă de la Crăciunul trecut îl lua cu transpirație de fiecare dată când verifica data. Pentru că anul trecut fusese Moș Crăciun.

Suna absurd și când își zicea singur în oglindă că a fost real, suna absurd și când încerca să-și amintească fiecare detaliu, dar în fiecare zi ajungea la aceeași concluzie: ori a fost Moș Crăciun, ori suferă de vreo boală psihică profundă care a debutat fix la ultimul Crăciun.

Nu, nu avea cum să fie nebun, se revoltă el. Ținea minte în detaliu toată experiența magică. Cum s-a speriat de omul care i-a intrat în casă și l-a lovit cu tigaia. Cum ăla s-a dematerializat într-un norișor de brumă și clinchet de clopoței, râmânându-i doar haina roșie în urmă. Cum și-a pus haina și a simțit cum îi crește burta și barba. Cum se uita în oglindă urlând de uimire la trăsăturile lui cum se modifică și se transformă în trăsături de moș vesel. Sania fermecată, renii vorbitori, spiridușii muncitori, magia care oprea și îndoia timpul ca să ajungă la toți copiii. N-avea cum să nu țină minte. Păi pentru el noaptea aia în care livrase cadouri la peste un miliarde de copii durase, subiectiv, vreo 1500 de ani. N-ai cum să trăiești 1500 de ani într-o noapte și să uiți. Fusese o experiență fermecată care îl transformase într-un om nou. Mai bun, mai fericit, mai conectat la nevoile omenirii.

Desigur, ar fi putut să fi fost doar un delir dement al unui creier în descompunere, dar adunase dovezi. Încă mai avea bocancii. Cărămida aia care zburase dintr-un horn din Indonezia pe care-l lovise cu lateralul saniei și poza de grup cu spiridușii de la final, când l-au luat toți în brațe și i-au spus că a salvat Crăciunul. Scoase telefonul și se uită din nou la poză. Arăta la fel de real precum își amintea. Fusese cu siguranță o noapte magică care-l lăsase cu inima plină de speranță și dragoste.

Apoi s-a întors acasă, totul a revenit la normal și au început întrebările. Cu cât se gândea mai mult, cu atât întâmplarea părea să aibă mai puțin sens. Cu cât se gândea mai tare, cu atât erau mai multe ramificații și implicații. Spre exemplu toate jucăriile alea contrafăcute. Nu observa nici un producător sau distribuitor că apar de nicăieri și sunt identice cu cele produse de ei? Mai ales electronicele. Livrase milioane de tablete. Ălea n-ar fi trebuit să aibă un MAC verificabil pe placa de bază? Un cod de fabrică? Ar fi fost complet aberant să conectezi un milion de tablete contrafăcute la internet și să nu observe nimeni.

Ce să mai, implicațiile asupra economiei mondiale erau enorme. Chiar nu observa nimeni că în fiecare an mii de tone de produse apar de nicăieri și sunt distribuite peste tot prin lume? Anton se întoarse din nou la ipoteza cu boala psihică. Din nou ajunse la concluzia că nu avea cum să fie nebun. Că era om calculat. Își notase ce le dădu copiilor din cartier. Verificase în zilele următoare. Cadourile erau reale. Nicușor de la 2 pedala aproape zilnic la bicicleta aia verde pe care i-o livrase cu mâna lui pe horn. Ținea minte și cum îi era mobilată sufrageria. Poate suferea de o nebunie agresivă care-l convinsese că toate cadourile alea pe care le vedea la copii au fost aduse de el pe horn, dar ținea minte detalii despre interioarele caselor copiilor. Detalii pe care nu avea cum să le fi inventat.

Iar faptul că se apropia din nou Crăciunul îl speria și mai tare. Că na, renii, spiridușii, îmbrățișări, mulțumiri, prietenie, dar niciunul nu a stat să îi explice ce o să se întâmple în continuare. A fost dus acasă de sania magică, s-a transformat din nou în el însuși și abia după ce a rămas singur a început să urce întrebarea: ce o să se întâmple Crăciunul următor? O să își revină Moș Crăciunul original? O să se transforme el iarăși să bântuie 1500 de ani într-o noapte? O să o pățească altul?

Cel mai tare îl durea că nu putea discuta toate chestiile astea cu nimeni. Erau prea absurde. L-ar fi luat toată lumea de nebun. Îl bântuia, îl măcina, nu putea să mânânce sau să doarmă și nu putea vorbi cu nimeni despre asta. Și totuși singura concluzie la care ajungea zilnic era că totul a fost real. Și asta umplea toată realitatea de erori logice. Pentru că noaptea aia de 1500 de ani fusese la fel de reală ca toată realitatea și în același timp atât de absurdă încât n-ar fi putut niciodată să se împace 100% cu realitatea. Deci singura concluzie logică era că realitatea nu e reală. Că toată lumea în care trăiește e doar o simulare.

Și totuși părea real. Totul părea real. Bucuria copiilor, bicicleta lui Nicușor, funia aspră pe care tocmai și-o proptea în jurul gâtului. Totul părea așa de real și n-avea cum să fie. Trecuseră 10 luni de când fusese Moș Crăciun. 10 luni în care s-a măcinat, s-a consumat și s-a torturat singur, încercând să ajungă la o concluzie, la un răspuns pe care doar funia putea să i-l ofere.