Jurnal de carantină 2025 (V)

Astăzi a fost o zi complicată.

După ce săptămâna trecută autoritățile au înlocuit starea de alertă cu o stare de confuzie care m-a debusolat teribil, astăzi s-a ajuns chiar și mai rău. Când au început să urle sirenele de schimbare de stare eram pe balcon, gata să revin la starea normală de alertă cu care m-am obișnuit. În loc de stare de alertă, sirenele au anunțat stare de panică. Imediat am simțit cum îmi bate inima mai tare și m-am grăbit la dulăpiorul de la baie, să iau pastilele standard pentru stare de panică. Apoi m-am apucat să bat scânduri în ferestre.

*

Cum băteam eu scânduri așa, văd pe geam o băbuță pe care starea de panică o prinsese în drumul spre casă de la farmacie. Panicată fiind de starea de panică, femeia se prăvălea într-un fel de alergat, troznind din toate articulațiile când deodată îi alunecă bastonul, cade pe spate și începe să urle horcăit. Cred că își fracturase șoldurile, pentru că se auzise o pârâială așa ca de vreascuri când a dat cu fundul de pământ. Pe deasupra mai și urla „văleu maică, mi-am rupt șoldul!”

*

Fiind un om săritor, îmi trag masca pe față, îmi iau termometrul la cingătoare și fug pe scări să o ajut. Ajung în stradă, era la fel de lată pe jos. Scot termometrul, îl rotesc pe deget și-l îndrept spre țeasta ei.

„Doamnă, am venit să vă ajut. Vă rog să îndreptați fruntea spre termometrul meu, ca să știu dacă mă pot apropia” zic eu.

„Tu primul, tinere”, zice ea, scoțând un termometru de la cingătoare. Oftez și insist.

„Doamnă, cred că sunteți rănită serios. Vă rog să dați fruntea la scanat!”

„Nu mă scanează nimeni pe mine, dacă nu l-am scanat eu întâi”, zice ea, târându-se pe un cot, cu mâna încleștată pe termometru.

Încerc să negociez cu dementa: „Doamnă, vă las să îmi luați temperatura imediat ce vă iau eu temperatura”

„Auzi, băi căcat cu ochi…” începe ea, printre horcăituri. I-o tai scurt și rațional.

„Atunci haideți să ne scanăm amândoi în același timp. Numărăm până la doisprezece…” zic eu și văd un licăr de înțelegere în ochii ei. După care baba dă ochii peste cap și leșină.

Nu apuc să mă îngrozesc când aud mașina de poliție în spate. Patru polițiști mă încercuiesc, cu termometrele îndreptate spre mine. „Mâinile sus”, zice unul.

Dau să mă explic „Doamna a căzut și încercam să-i iau temperatura, ca să pot să o ajut”.

”Lasă ușor termometrul ăla din mâini și du-le la ceafă, sau îți zburăm creierii” zice un polițist. Încep să tremur și scap termometrul din mână.

„Arătați cam înfierbântat, domnule, alte simptome aveți?”, zice altul.

„N-am nici o simptomă!” mă ambalez eu.

”Nu vă ambalați că și ambalatul e o simptomă”, mă liniștește unul.

Sughiț speriat. Ridic mâinle la ceafă, polițiștii mă iau și mă trântesc de asfalt. Mă țin apăsat cu bocancii și încep să-mi ia temperatura. „32,5”, „33.4”, „29,6”, „al meu arată er er”, aud în spatele meu. „Nu-s bune de nimic astea, adu-l pe ăla mare, rectal, din portbagaj”, zice o voce mustăcioasă.

Ăilalți trei încearcă să mă ridice. Mă zbat timid și unul dintre ei scapă pe jos termometrul. Și atunci nu știu ce mă apucă, probabil de la starea de panică, mă reped după termometru, îl iau și i-l lipesc de țeastă. „Nici o mișcare că-i iau toată temperatura”, zic. „Tinere, nu cred că îți dai seama ce faci” zice unul, și toți trei încep să îmi dea ture, cu termometrele scoase, în timp ce al patrulea transpiră speriat, cu tâmpla lipită de termometrul meu. Trag aer în piept, fac cruce cu limba-n gură și apăs pe trăgaci.

„37,4”, arată displayul. Polițistul vițăie și scapă de lângă mine. Ceilalți trei îndreaptă termometrele spre el. Potențialul prefebril face ochii mari, scoate pistolul și trage după ei. Ceilalți trei se aruncă pe burtă. Prefebrilul profită de ocazie și o zbughește prin gangul dintre blocuri. Ceilalți trei se ridică, scot pistoalele și fug după el. Rămân doar eu cu baba, care între timp se ridicase de jos. Aparent nu era fractură, doar așa mai troznea ea când cădea. Mă salută și pleacă.

*

Eu am mai stat vreo patru ore, convins că o să vină cineva să-mi ia o declarație. Când s-a înserat m-am întors acasă. E aproape miez de noapte și nu m-a căutat nimeni. În schimb trec elicoptere peste bloc încontinuu. Îl caută pe prefebril. Cred că au uitat de mine.

*
Spre dimineață au sunat sirenele iar. Ne-am întors la starea normală de alertă. În sfârșit!

 

***

Comentarii (6)

  • m spune:

    A fost o zi grea pentru tine, eu zic sa dormi sa te odihnesti. Poate mai scrii ceva de „Sfînta Varvara” mofo

  • Jane Făe spune:

    Bun.

  • Sanda spune:

    Incerc sa procur pilulele pentru starea de panica, termometru am deja….

  • scy spune:

    publicul nu apreciaza caterinca cand vine vorba de cele sfinte

    bun tata, bun

  • plm spune:

    meseriash

Adaugă un comentariu