Prima povestioară pe care am scris-o în viața mea a fost despre Crăciun.
Era decembrie și eram clasa a V-a. Profesoara de română ne-a dat ca temă o compunere la liber de sezon. Așa că am luat un caiet de-ăla mare și am scris o idee de-mi venise în cap despre un copil care era convins că moș crăciun e taică-su și stă noaptea să-l aștepte și să-l prindă. Îl prinde chiar pe Moș Crăciun, ăla originalul. Copilul e convins că e de fapt taică-su deghizat și îl ia peste picior, o face pe deșteptul și moșul pleacă supărat fără să-i lase nici un cadou.
Avea vreo două pagini și ceva de caiet povestea. Câteva replici, câteva figuri de stil forțate. Vă dați seama că nu era cine știe ce. Da’ era povestioara mea. Prima chestie făcută de mine din capul meu de când exista capul meu. Când am terminat-o am vrut să le-o arăt alor mei dar m-am răzgândit. Dacă o să-mi zică că e o prostie? Mi-era rușine așa, să le zic că am scris o chestie și că aș vrea să o citească. Așa că m-am hotărât să mă duc cu ea direct la clasă, să văd acolo ce se întâmplă întâi.
Profa ne-a întrebat dacă vrem să ne citim compunerea la clasă. N-am avut curaj. Am zis să îi las pe alții întâi, să văd cum iese, și poate prind curaj pe parcurs. Evident tocilarii clasei au ridicat repede mâna și și-au citit mândri creațiile. Că așa erau ei. Și cu cât citeau mai mult, cu atât deveneam mai nesigur pe mine. Toate erau compuneri de-alea comuniste în care nu se întâmplă nimic. Pasteluri în proză cu figuri de stil standard. Din categoria „omătul alb s-a așternut peste case” și „copiii cuminți îl așteaptă înfrigurat pe moșul lângă foc”. Știți genul.
Profa îi aplauda și îi lăuda. Și cu cât îi aplauda și îi lăuda mai tare, cu atât îmi era mai rușine cu ce scrisesem. N-aveam nicăieri pe alea două pagini jumate vreo diaree de adjective care să fie apreciată și aplaudată. Dacă la începutul orei pornisem cu planul să prind curaj și să ridic și eu mâna la un moment dat, de la jumate încolo doar speram să nu mă pună și pe mine să citesc, să nu mă fac de rahat cu prostiile mele.
Ora s-a terminat și profesoara n-a luat compunerile necitite să se uite pe ele acasă. Alor mei nu le-am mai spus nimic și povestea aia a rămas acolo, în caiet, necitită de nimeni în afară de mine. Convins că scrisul e o slăbiciune pentru oameni care vor să se facă de rușine, nu m-am mai atins de apucătura asta în următorii zece ani.
Poate dacă ar fi citit-o cineva, aș fi primit niște încurajări. Poate aș mai fi încercat să scriu. Dar deja asociasem sentimentul ăla de jenă și neconform cu scrisul. Mi s-a părut o slăbiciune și o prostie. Sentimentul ăla de bucurie pe care l-am avut când am terminat-o de scris a fost complet îngropat de nesiguranța de după. De scris m-am reapucat abia pe la 22 de ani. E complicat să fii copil. Ești foarte ușor de descurajat și foarte influențat de ce se întâmplă în jurul tău.
Poate dacă aș fi avut mai mult curaj, poate dacă oamenii din jur ar fi fost mai atenți la mine, nu știu, poate descopeream mai repede că scrisul e o chestie plăcută, nu ceva riscant, care te lasă în curul gol în fața lumii. Dar așa a fost să fie.
De când m-am apucat de scris, în fiecare an am scris măcar o povestioară de crăciun. Unele mai lungi, unele mai scurte. Cred că am deja destule strânse cât să umpli o carte cinstită. Mereu când vine sezonul îmi aduc aminte de copilul ăla care eram. Bucuros că am făcut ceva nou, ce nu știam că poate să existe, apoi speriat că am făcut o prostie.
Anul ăsta încă n-am apucat să torn nici măcar una. Prea multe alte chestii de făcut. Dar o să găsesc timp și o să bag una până expiră cronometrul. I-o datorez copilului ăla fraier care n-a scris nimic zece ani de frică să nu facă mișto lumea de el.
Comentarii (13)
Presupunand ca nu ai dat copy paste de pe undeva, sa stii ca textul asta mi-a zguduit din temelii parerea despre tine, e ca si cum ai avea de fapt suflet.
Nu ești singurul care a pățit-o 😐. În final oricum ai recuperat.
Ăsta de a scris nu e Radu, e doppelgangerul lui cu suflet.
Eu cred că ai avut mare noroc că nu ai citit-o profesoarei.
Sunt foarte mari șansele să fi fost o proastră stas formată de școala comunistă. Aveai șanse să te facă aia să și plângi și să nici nu mai scrii măcar 20 de ani de atunci înainte; asta dacă mai scriai vreodată.
Nu e garantat nici că părinții te-ar fi ajutat dacă le-o citeai. Na, tu îi știi pe ai tăi și ești mai în măsură să îți dai cu presupusul.
Dar pericolul cu părerile adulților despre tine când ești mic e că contează foarte mult. Orice reacție în afară de susținere riscă să te dea de pământ. Orice ezitare. Dacă îi prindeai într-o zi în care aveau treabă și se gândeau la durerile lor și mâncarea ta, nu știi cum interpretai tu reacția lor de dezinteres din momentul ăla. Putea să iasă rău.
Când ești mai mare, gen adolescent, e OK, că oricum nu îi suferi pe adulți și ți se pare că tot ce spun ei e imbecilitate. Dacă zice vreunul de rău, îi umpli frigiderul și faci tot ce îți trece ție prin creierul tău de dezechilibrat hormonal. Și uneori e mai bine așa.
Poate trebuia să o citești colegilor, că ăia erau cam la același nivel cu tine, așa că nu cred că te afecta prea tare dacă ziceau că e de căcat. Plus că probabilitatea să fi zis toți că e de căcat era infimă.
Dar profesoara era clar cea mai riscantă variantă de încercat.
Eu zic că putea fi mult mai rău. Șansele sunt foarte mari să fi ieșit mult mai rău.
So, be happy, motherfucker!
Jane Fae le zice bine. Se vede ca i-a laudat profesoara compunerea cand era mic.
Festivus mișto să ai.
~un altul care visa să scrie când era mic.
Radule mi-a plăcut ce ai scris.
Foarte fain! Nu te lăsa niciodată! Ai grijă de tine, Radule!
Ma, eu stiu ca prin Moldova (poate nu numai acolo, dar vorbesc din proprie experienta) exista obiceiul sa se pastreze caietele de scoala ale copiilor, asa, ca amintiri. Si tot din amintiri vorbesc cand spun ca parca am impresia ca si Centaurul tot de prin Moldova este, asa-i?
In traducere libera, exista vreo sansa sa mai gasesti pe undeva caietul ala cu povestirea si sa treci peste rusine (desi din punctul meu de vedere n-ai avea de ce sa-ti fie rusine, erai copchil in plm) si s-o publici si aici, asa cum e, nemodificata? Eu unul as fi curios s-o citesc fix pe aia, pe „prima”.
ei kkt, e facut cornete de mult caietu ala ce vorbim aici
A, bun, am intrebat, tinand cont ca ai mei la un moment dat imi ascunsesera caietele vechi tocmai ca sa nu le fac eu cornete, plm, nu se stie niciodata.
subscriu. am vrut tot timpul sa fac o inteligenta artificiala si am avut si idei cum sa fac asta. nu parea greu. apoi profa zice: „da, dar ce vrei tu sa faci nu are nici un rost”.
pula mea, era ideea mea si trebuia sa o fac dar nu am facut-o pentru ca m-am lasat descurajat de o proasta.
imi amintesti de lupsancu, ea a patit asa cu mancarea, si de-aia a fost nevoita sa manance tot ce nu-i place pana recent