Albert Baldovin, detectiv șomer în: Cazul celor patru pitici din Zimbabwe

Îl țin minte și acum pe bunică-miu, un munte de om, genul ăla cu încheieturile atât de groase că nici nu-și putea pune ceas la mână. Bătea șnițele cu pumnul, îmbrăcat doar într-un șorț de bucătărie peste trupul lui mult prea păros ca să fie indecent. S-a întors spre mine, zeamă de carne scurgândui-se de pe degete și a zis:

„Nepoate, tu o să dai din coate până o să ajungi cel mai bun detectiv din lume. După care o să te taie o lehamite completă de tot ce înseamnă munca de detectiv, o să îți moară de tot orice strop de curiozitate, o să te retragi și o să-ți ocupi tot timpul cu activități casnice care să-ți ia gândul de la inutilitatea existenței. Exact ca mine. E destinul familiei. Practic eu acuma aștept să vină extratereștri, că altceva de pe lumea asta chiar n-ar putea să-mi trezească vreun interes”

S-a pensionat și s-a pus pe așteptat extraterștri de la 53 de ani. Taică-miu de la 47. A fost mai precoce. Cel mai bun detectiv din lume, în tradiția familiei. Am avut doi detectivi printre străbunici și de pe partea mamei, dar la ăia nu prea mă gândesc pentru că moștenirea contează doar pe linie paternă. Eu simt cum mi-e înlocuită curiozitatea de lehamite din ce în ce mai tare, pe zi ce trece, dar nu-mi permit să mă pensionez, pentru că nici n-am intrat încă în cadrul muncii, deși, fără să exagerez, cu siguranță sunt în top 5 cei mai buni detectivi din lume. Doar că șomer. După ziua de azi, posibil încarcerat.

Înainte de a intra în secția de poliție, mai verific o dată mailurile pe telefon. Zero oferte de muncă în domeniul de detectiv, foarte multe în alte domenii. Trag un fum din țigară, o sting de călcâi și îi dau un bobârnac spre coșul de gunoi găurit, de la intrare. Delete all, nu stau la discuții. Mai bine detectiv șomer decât nedetectiv angajat.

La ghișeu e Marinela, agent șef. O femeie între două vârste, niciuna dintre ele care să-i ofere vreun avantaj. Deja avea țâțele mai lungi decât coada la Playstation 5 înainte de Crăciun.

– Păpușa, fii drăguță și cheamă-l pe șef-tu puțin, zic, pufăind dintr-un vape, așa, de-a dracu’, că nu l-au interzis încă în spații publice.

– Șefu, iar a venit șomeru ăla misogin, țipă ea spre camera din spate.

– Detectiv șomer, o corectez eu. Și nu-s misogin, sunt doar de modă veche. E alegere stilistică. Hai, mai cu talent că poți să-ți faci unghiile și mai încolo.

Din camera din spate își arată mustața inspector Horia Vâlceanu, un om ca fotbalul feminin: curajos dar total neinteresant. În spatele lui, un tip nou, tinerel, tuns scurt și cu genul ăla de față de ai avea încredere în el să-ți păzească bicicleta cât te piși. Avea privirea aia fixa a oamenilor fără dialog intern.

– El e Albert … începe inspectorul

– Baldovin, completez eu și întind mâna. Detectiv.

– Mă rog, mai complicat. Că n-are autorizație de detectiv. Lucrează pe drepturi de autor. Practic tot ce face e, legal, un act artistic. O să te obișnuiești cu el, că ne stresează zilnic cu cazurile lui.

Tipul nou îmi intinde mâna și continuă conversația cu superiorul lui, ca și cum n-aș fi prezent.

– Mircea Lungu. Subinspector. Dă ponturi bune?

– Depinde cum le privești. Ca polițist, n-ai de unde să știi. Unele chiar duc undeva, altele sunt doar tâmpenii care i se par lui interesante și ne pierde timpul cu ele. Ca consumator de artă, iar e complicat. De obicei își structurează poveștile bine, narativ vorbind, doar că-s mereu prea lungi și concentrate pe cât de deștept e el. Nu știu, eu deja sunt prea bătrân pentru genul ăsta de ciorbă lungă. Dar de obicei premiza e bună.

– Domnilor, nu avem timp să ne pălmuim reciproc pe buci. Am un caz cald, care implică patru pitici din Zimbabwe. Este vorba de un atac la patrimoniul național care s-a soldat cu victime umane și, după cum bine simțiți tonul autocritic din glasul meu, am o parte de vină.

– Ai dreptate, premiza e buna, completă polițistul nou, în timp ce șeful lui dădu ochii peste cap la mine.

***********************

Din nou în camera de interogatorii. Eu și cinci polițiști. Intelectual pustiiți de orice sclipire. N-ar fi putut la grămadă să facă un Sudoku de trei steluțe dificultate în cât timp mi-ar fi luat mie să fac zece de șapte steluțe. Angajați în apărarea societății de fapte penale în ciuda limitărilor lor de gândire, spre diferență de mine, care nu-mi găsesc măcar un caz plătit. Eu care joc șah în șase dimensiuni și ei care molfăie puluri de la table. Sistemul e o glumă și e făcut să pedepsească oameni care chiar răspund sincer la testul psihologic de intrare la academia de poliție.

Lucrețiu Luncă, clinic imbecil. Uniforma lustruită impecabil, dar fără ciorapi. Deducție simplă. Judecând după tenul palid și transpirat și duba SANEPID parcată în față la șaormeria de peste stradă de secție, iar a făcut toxiinfecție alimentară și iar nu era hârtie igienică la WC. Mă întreb dacă ciorapii vin cu uniforma și sunt plătiți de stat sau și-a sacrificat ciorapi cumpărați din banii lui. N-o să aflu niciodată pentru că sistemul e defect și refuză intrarea în poliție a oamenilor cu IQ vast.

Victor Vieru. Platfus, scolioză, deviație de sept și halenă. Cum a trecut de testul fizic de la angajare e imposibil să-mi imaginez. Dar dacă l-a trecut el, cu siguranță l-aș fi putut trece și eu dacă nu m-ar fi oprit la psihologic. Și Vasilica Ciolan. O femeie cu o talie atât de subțire comparativ cu țâțoaiele exagerat de semețe încât bărbații chiar îi spun sincer că Vasilica e un nume frumos. Cum se așteaptă ea să fie luată în serios cu țâțele alea, habar n-am. Și e esențial să fii luat în serios ca polițist. Eu trebuie doar să-mi scutur pipa și știe toată camera că n-am intrat acolo ca să mă pun pe glume.

Și Horia și Mircea. Se vede că Horia mai are câțiva ani până la pensionare, își caută un ucenic și și-a pus speranațele în Mircea doar pentru că are mustața de formă similară.

– Ai de gând să începi cu povestitul, sau ai venit aici doar să-ți scuturi pipa încruntat? îmi zice Horia pe sub mustață.

Trag aer în piept, oftez și trag aer din nou. Firul logic e simplu, dar simplu pentru mine, nu pentru un om obișnuit.

– Totul a început de la bunul meu prieten Alin de la Sacalin. Mare om. 1.42 m. Fost jocheu și saltimbanc la circ. De când s-a pensionat s-a apucat să vâneze pedofili pe darkweb. Se dă copil de 12 ani, îi agață cu dansuri suave în penumbră la webcam și îi dă în gât la INTERPOL. Un adevărat erou. O duzină de pedofili sunt la pușcărie datorită ponturilor lui. Și are și o magazie plină ochi de lămpi circulare trimise de fanii care cred că vor să-l vadă mai bine dansând lasciv. Să știți că o grămadă de pedofili își dau seama că pornirile lor sunt nefirești și încearcă să le ostoiască cu pitici. Piticii sunt pentru pedofilie ce sunt burgerii pe bază de plante pentru industria fast-food. Pe 28 mai, anul curent, Alin a găsit o listare extrem de suspectă pe darkweb. Cineva căuta specific patru pitici care știu să citească, ba mai mult, știu limba engleză la nivel avansat, de maxim 35 de kilograme pentru o perioadă de șase luni și oferea 10 000 de euro de căciulă pe lună. Ceva era evident putred. Pentru acte sexuale te descurci și cu pitici analfabeți. Cine era angajatorul misterios și ce avea de gând să-i pună să citească pe săracii pitici? Problema depășea puterea de înțelegere a micuțului Alin și a creierului lui proporțional cu corpul, așa că m-a sunat pe mine. După trei zile de hacking etic am reușit să dau de urma angajatorului. Era nimeni altul decât Toni Bretoni.

Zic eu, și fac o pauză, așteptând să văd cum le cade fața polițiștilor la auzul temutului nume. Puteai să tai tensiunea cu cuțitul. Polițiștii se uitau buimaci unii la alții.

– Cine este acest Toni Bretoni?, zice ignorantul de Mircea.

Deja mi-era antipatic. Diletanți cu toții. Se vedea că nu citeau lista căutaților de INTERPOL mai departe de top 100. De parcă aveau ei față de top 100.

– Toni Bretoni, zic. Miliardar rutean-ucrainean interlop. E în vizorul meu de ani buni. Nimeni nu știe numele lui real. În copilărie fura căței de la băbuțe în Cernăuți și cerea bani recompensă ca să îi aducă înapoi. Nu cerea mulți, dar destui cât băbuțele să aibă nevoie de un împrumut pe termen scurt. Aici se prezenta cu alter ego-ul lui, cămătarul Toni Bretoni și le făcea o propunere pe care nu puteau să o refuze. Apoi le îngropa cu dobânda. Bineînțeles că nu a pus botul mai nimeni. Era o schemă foarte slabă. După care i-a venit o idee genială: Să pună poze cu gagici semidezbrăcate pe sticlele de spirt fabricate de unchiul lui. Afacerea a explodat și el a preluat-o după ce unchiul a murit în condiții suspecte. În câțiva ani, prin intimidare și reclamă targetată a reușit să preia majoritatea fabricilor de spirt din Europa de est. Apoi s-a apucat de potlogării. Mult timp a zburat sub radarul autorităților din UE. Cu un avion de mici dimensiuni, cu care transporta țigări și alcool, ca să fenteze taxele. Așa și-a transformat primul milion în următoarele milioane. În 2012 a intrat, în sfârșit la pușcărie. Pentru evaziune fiscală. Acolo și-a descoperit pasiunea pentru religia creștină și și-a tatuat trei Iisuși pe piept, unul cu mâna la gură, unul cu mâinile la ochi și unul cu ele la urechi.

– Tot nu-mi zice nimic numele de Toni Bretoni. Poți să-l descrii puțin? completează și Horia, demonstrând că peștele polițienesc de la cap se împute. Continui înflăcărat.

– Desigur, zic eu. Spân pe partea stângă a corpului. Născut fără glande lacrimare, își pune lacrimi artificiale de cinci ori pe zi, ca să nu i se usuce ochii, de multe ori la intimidare, când are întâlniri de afaceri. Poartă tot timpul un baston deși nu are nevoie de el. E dependent de pariuri dar pariază doar pe cine câștigă premiile Nobel. Zice „mulțumesc” veceului după ce trage apa. Nu omoară niciodată țânțari chiar dacă se așează pe el dar a mâncat o broască de vie, doar ca să vadă ce gust are groaza. Urcă mereu pe scări pentru că nu crede în lifturi. Dă mâna cu ambele mâini simultan și a împușcat oameni doar pentru că au apucat numai una dintre ele. Se spală pe dinți doar cu sare de Hymalaia și nu suportă mașinile cu tracțiune pe spate. Are o personalitate foarte aleatoare dar extrem de bine definită. Unii psihologi zic că e cel mai nebun om din lume, alții că e cel mai sănătos. Nu mănâncă nimic moale sau verde. Nu folosește niciodată soneria. Țipă la uși. Singurele lui pasiuni sunt avioanele de agrement și clopotele bisericești. Și la astea voiam să ajung, că știind pasiunile lui, mi-a fost destul de ușor să-mi dau seama la ce are nevoie de patru pitici de maxim 35 de kilograme care știu să citească.

Polițiștii încep iarăși să se uite unul la altul mirați. Mi-e din ce în ce mai clar că sunt incapabili de chiar și cele mai elementare conexiuni.

– Păi… desigur că ne-am prins de ce are nevoie de patru pitici care știu să citească, zice Horia.

– De maxim 35 de kilograme, completează Mircea.

– Exact, de maxim 35 de kilograme, bineînțeles, continuă Horia. Dar spune-ne tu de ce, ca să confirmăm.

Era evident că habar n-aveau. Evident și de așteptat. Mă așez mai bine, profit de debusolarea din cameră ca să-mi aprind o țigară și continui.

– Cum ziceam. Clopotele bisericești. Înainte de ieși de la pușcărie a jurat că se călugărește la muntele Athos dar, o dată ieșit, s-a hotărât că o excursie de trei zile la mănăstirile din Bucovina e un act oarecum echivalent. Putna, Voroneț, Moldovița și Sucevița. Patru minuni ale etnografiei românești. Și o minune mărturisită de Toni fără să poată fi confirmată de martori oculari: atunci când le-a văzut, pentru a plâns pentru prima oară în viața lui. Fără lacrimi artificiale. A plâns cu lacrimi reale, de om. Acum poate chiar a fost o minune. Poate a fost doar în capul lui. Poate doar i-a intrat salivă pe canalul lacrimo-nazal. N-avem de unde ști și nici nu contează prea tare. Ce contează e că le-a făcut câte o ofertă să le cumpere clopotele tuturor celor patru mănăstiri și a fost refuzat de toate cele patru. Abia aici intră în schemă cei patru pitici din Zimbabwe.

– Câte unul pentru fiecare clopot!, gândește complet greșit, cu voce tare, prostul de Mircea. Îl corectez cu bucurie.

– Absolut deloc. Nici o legătură între numărul de pitici și numărul de clopote. Când a fost refuzat, s-a hotărât, în stilul caracteristic de om care nu crede în reguli, să le fure. Aia e partea ușoară. Partea grea e să le treci granița cu un avion Antonov AN-2 al cărui record de greutate maximă cărată este de 3202 kg. Și asta dacă scoți toată greutatea în plus din avion, inclusiv scaunele. Ținând cont că cele patru clopote, de dimensiuni extrem de apropiate, au între 3160 – Voroneț și 3178 – Putna, rămâne loc pentru un pilot de maxim 35 de kilograme, stimabililor.

Mircea se ridică în picioare. În sfârșit îi picase fisa.

– Avea nevoie de pitici pentru a pilota avionul! Totuși, de ce patru?

– Elementar, subinspectore. Nu e așa de ușor să devii pilot cum e, spre exemplu, să devii polițist. Doar 25% dintre oameni sunt capabili să învețe această delicată meserie la un nivel serios. N-avea nevoie de patru pitici ci de unul singur. Cu patru pitici își maximiza șansa de a nimeri unul capabil de angajament.

Mircea ridică din umeri, ca un cârcotaș.

– Ete na. Fix patru. De ce nu șapte, să meargă la sigur, na? se miră iar Mircea, un om prea prost să înțeleagă principiile elementare de game theory.

Pufnesc de îmi sare vape-ul din gură..

– Fii serios, inspectore. Crezi că ai putea să treci aduci în Europa șapte pitici fără să-i vadă cineva și să-și pună întrebări? Ar bate la ochi. A gândit-o bine. Patru pitici se află la intersecția ideală dintre riscuri: cel de a atrage atenția și cel de a nimeri doar pitici incapabili să zboare. A jucat-o periculos în cel mai calculat mod cu putință. Ecuațiile probabilistice nu mint.

– Deci patru pitici…, se bagă și Victor, ca să vadă șefii că nu e prezent doar cu trupul.

– Din fosta Rhodesia, completează și Vasilica demonstrând că e neașteptat de ancorată geopolitic.

– Mogimbu, Macombo, Watongo și micuțul Daniel, doar 28 de kilograme dar cel mai isteț dintre ei. Am reușit să hackui schimbul lor de mailuri și le-am găsit și pozele. Simpatici, inocenți, subnutriți. Aici am intervenit eu cu un plan genial care mi-a consumat atât inteligența cât și ajutorul de șomaj. Am estimat că am aproximativ o lună la dispoziție până când Toni reușește să îi scoată discret pe pitici din Zimbabwe. Timp destul cât să-i îngraș și să-i stric planul perfid. În iunie am apelat la lumea ONG-urilor, cu care noi, șomerii, suntem strâns conectați și am găsit unul care hrănește africani defavorizați din zonă.

– Ha! M-am prins! Dacă piticii sar de 35 de kilograme, degeaba știu să piloteze!, zice Horia, deși nu era nimic de prins acolo, că practic le dădusem direct răspunsul.

– Exact. Timpul fiind prea scurt pentru o îngrășare naturală, am fentat puțin metabolismul. Am pregătit o făină specială cu grelină, hormonul foamei, insulină, androgen, estrogen și bineînțeles multă creatină, pentru reținut apă. Făină e mult spus, pentru că abia mai găseai urme de grâu în praful ăla. L-am trimis asociațiilor mei din Zimbabwe care timp de o lună au gătit zilnic un lighean de merdenele și le-au dus cadou piticilor. Evident că le-am dat și un cântar măsluit, care nu sărea de 34 de kilograme, ca să nu bănuiască nimic. Am avut și noroc că cei patru pitici hotărâseră să se mute împreună ca să se ajute cu învățatul la nivel teoretic al pilotajului, dar am acoperit toate unghiurile. Merdenelele erau delicioase și piticii fericiți, chiar și micuțul Daniel, cel mai suspicios dintre ei. La sfârșitul lunii sursele mele mi-au raportat că toți patru erau extrem de rotofei. Semn de îngrijorare în orice alt loc de pe planetă. Norocul meu calculat și anticipat a fost că în Zimbabwe nimeni nu îți atrage atenția că ești supraponderal. Primești doar laude.

Aici mă opresc și simt cum mi se urcă un nod în gât. Mă apropii de partea tragică a poveștii. Văd că polițiștii așteaptă să-mi soarbă cuvintele. Oftez și continui.

– În Iulie, cei patru pitici, au fost scoși din țară în secret de un grup paramilitar cu care Toni are afaceri cunoscut doar ca „șacalii din Botswana” și au pornit pe lungul drum spre Bucovina. Au străbătut junglele dese din Zambia și Tanzania cu picioarele lor scurte și butucănoase. Uitați, aici sunt la granița de intrare în Tanzania, zic, scoțând o poză de la piept. Le-o întind polițiștilor.

O secundă ochiul îmi fuge pe poză și îi văd pe cei patru pitici, practic cilindre zâmbărețe de osânză. Grași și fericiți cum n-au fost în viața lor. Aveau tot ce și-au dorit vreodată: loc de muncă și stomacul plin de merdenele. Simt o lacrimă cum mi se urcă în colțul ochiului.

– Ia uite ce umflat e ăsta din stânga! zice Victor.

– Micuțul Daniel s-a dovedit cel mai mâncăcios dintre ei. Era un băiat atât de vesel, zic.

– Da’ ce au pățit? întreabă Horia. Nu era chiar așa de prost. Anticipa tragedia.

– O dată ajunși în Dar Es Salam au luat un vapor până în Mogadishu, unde au fost îmbarcați în secret pe o barjă până în Cairo însoțiți de bodyguardul personal al lui Toni, Liță Ghițălău . De acolo o navă de croazieră i-a luat în valize cu găuri în ele până în Cipru, unde-i aștepta avionul privat al lui Toni, gata să-i ducă în Bucovina. N-au fost trecuți ca pasageri, evident, și în aeroport la Cernăuți îl așteptau controalele INTERPOL care răspundeau la un pont anonim, dat de mine. Dar Toni era pregătit și i-a parașutat din avion pe lângă Storojineț. Asta a fost greșeala tragică pe care am făcut-o atât eu cât și Toni. Greșeala care a costat viața a patru pitici naivi și plini de speranțe din Zimbawbe. Patru pitici care încercând să-și depășească condiția nu au fost conștienți de faptul că au depășit gabaritul maxim.

– Nu înțeleg, zice Horia, ridicându-se în picioare.

– Ce nu e de înțeles, zic eu, cu lacrimi în ochi. Le-a dat parașute de copii! Parașute pentru maxim 35 de kilograme! S-au zdrobit pe 30 iulie de pământul aspru al Bucovinei ca niște pepeni. N-au avut nici o șansă, săracii! Și totul din vina mea. Eu i-am îngrășat. Eu i-am ucis, pentru că n-am văzut toată probabilistica implicată. Am jucat șah cu Toni Bretoni și am anticipat paisprezece mișcări în față când trebuia să anticipez cincisprezece! Iar piticii, piticii au plătit cu viața! Arestează-mă acum, Horia, că mă macină vinovăția ca-n „crimă și pedeapsă”!

– Roman de Tolstoievski, zice Vasilica, aruncând cu mucii în fasoloe după dovada anterioară de inteligență.

– Singura mea consolare e că au murit cum ar vrea să moară orice cetățean din Zimbabwe: grași.

– Legal nu ai nici o responsabilitate, zice Horia. Tu doar i-ai hrănit.

– Dar moral? Moral? îl întrerup eu.

– Moral fiecare e pe barba lui, mormăie Horia grav, pe sub mustață. Moral și eu puteam să fiu un tată mai bun. Moral și Mircea ar putea fi mai puțin lingău. Ar fi moral ca Victor să se spele pe dinți și moral Vasilica știe exact ce efect are asupra oamenilor cu țâțele ala. Dacă vrei să ai stofă de om al legii, trebuie să te intereseze legalitatea, nu moralitatea, măi Albert.

-Just, conchid eu. Totuși, trebuie întocmit un raport. Să vă coordonați cu forțele de ordine din Ucraina. Sigur se miră de câteva zile de cadavrele alea mici și storcoșite.

– Aici se vede lipsa ta de experiență practică. Mi-ar lua două zile să întocmesc un raport din toată aberația povestită de tine. Vreou două luni să-mi lămuresc șefii de fapte și încă vreo lună până am deschide canalele de comunicare cu partea ucraineană. Foarte multe dosare de făcut și de plimbat. Ca să ce? Din câte povestești nici măcar nu ai vreo dovadă clară a implicării acestui Toni Bretoni.

– Adevărat, cuget eu. Dar ucrainienii au nevoie de o închieiere a poveștii. O deslușire a misterului. Vă dați seama că au găsit cadavrele alea și habar n-au ce e cu ele?

Horia se ridică, vine la mine și îmi pune mâna pe umăr.

– Albert. Revino-ți. Piticii sunt deja striviți. N-avem cu ce să-i ajutăm. De ce să strivim și corola de minuni a lumii? De ce să nu lăsăm cazul așa, misterios? Să aibă și polițiștii ăia ucrainieni ceva de povestit la bătrânețe. Cum au găsit patru pitici negri supraponderali storcoșiți într-o pădure.

Cad pe gânduri. Conștiința mi-e murdară. Mi-e din ce în ce mai clar că leneșul de Horia doar nu vrea să întocmească rapoarte două trei zile.

– Șefu are dreptate, se bagă și Mircea. Mai bine o lăsăm moartă.

– Nu pot să o las moartă, răbufnesc eu și pipa îmi zboară din gură. Conștiința mă arde!

– Ai putea să încerci Ho’oponopono, antica meditație hawaiană a iertării de sine. La mine a funcționat perfect de fiecare dată când l-am înșelat pe bărbată-miu, zice Vasilica.

Răbufnesc.

– Nu se poate așa, stimabili. Am fost aici. Am spus ce am avut de spus. Sunteți obligați legal să întocmiți un raport!

Horia se așează pe masă și-și încrucișează brațele.

– Adevărat. Dar nu mai bine n-ai fost aici azi? Nu te-a văzut nimeni. E simplu. Și noi sincer, chiar apreciem cetățenii responsabili ca tine. Și așa ești șomer. Dacă îți apare numele într-un dosar internațional o să fie și mai complicat să îți găsești un loc de muncă. Iar Toni ăsta, sigur are relații. O să afle de dosar. O să știe că ești pe urmele lui. N-ai vrea mai bine să fii informator oficial al poliției? Putem să-ți dăm așa, niște bonuri de masă. La următoarele ponturi, că azi n-ai fost aici. Ce rost are să facem noi munca de jos, întocmit rapoarte, dacă nu ajută pe nimeni, ba mai mult, ne încurcă pe toți?

– Preferabil ponturi la chestii locale, nu internațional-nebuloase, completează și Micea.

– N-am nevoie de mila voastră, mă precipit eu. O las moartă de data asta, dar vreau să-mi promiteți un singur lucru! De fiecare dată când apare numele Toni Bretoni în vreunul din dosarele voastre, vreau să mă chemați urgent! Nu mă voi odihni până nu-l voi vedea după gratii! Adică na, o să dorm zilnic, dar ați înțeles voi! Și aș vrea și un permis de port-armă.

– Cu siguranță aia cu Toni Bretoni, în nici un caz permis de port-armă, zice pe un ton serios Horia.

Ies intempestiv din secția de poliție. Simt toată fibra morală cum se încordează până aproape îmi plesnește creierul. Îmi dau seama că tocmai îmi fusese oferit un loc de muncă, dar sunt prea orgolios să mă întorc. Oftez. Aia e. La urma urmei am fost șomer și ieri. Nu e un capăt de lume.