M-am dus pe la un prieten acu’ câteva zile și zic să trec pe la un supermarket, că era în drum, să iau niște bere, să nu mă duc cu mâna-n cur. Că așa-s io băiat țiplă. La intrare stătea pe o băncuță un tataie foarte boschetăros. Zice.
– Băiatu’, ajută-mă și pe mine!
Îi arunc privirea clasică plină de dispreț pe care o arunc eu la boschetari dar cred că era prea întuneric să se citească dezgustul cum trebuie așa că tipul insistă. Zic.
– N-am.
Normal. Orice ar vrea, n-am.
– Nu vreau, mă, bani. Am, îți dau eu, zice.
Aici mă blochez puțin că na, nici la așa ceva nu-s curios. Omul îmi întinde 20 de lei și continuă.
– Ia-mi și mie o votcă la jumate, că mă doare piciorul rău și nu pot să intru. Uite ce umflat e.
Și mă pune pe gânduri timp de vreo 2 secunde. Că știți care e politica mea cu ajutat oameni. Nu ajut oameni decât dacă-i simt că într-un fel sunt foarte similari cu mine sau egali pe vreun plan. Că dacă-s sub mine n-ar trebui să existe și dacă-s peste mine, dă-i în plm. Și omu era clar sub mine. Dar stau să mă gândesc.
Dacă era refugiat ucrainean, îl ajutam? Dar dacă fix ăsta e omul ăla de care vorbesc pe net ăia cărora le curge scuipat din gură că „bine că-i ajutăm pe ucrainieni și nu-i ajutăm pe români!”. Ia mă să o fac pe aia și să ajut românu. Mare căcat, pierd 2-3 minute din viață dar la final practic sunt egal moral cu toți voluntarii din univers.
Plus că omu mi-a dat 20 de lei pe mână, clar mai mult decât costă o votcă penală la jumate. Mare curaj, că în zona aia central-bronzată a capitalei 9/10 oameni ar fi plecat cu banii râzând. Ce să zic, m-a emoționat încrederea aia interumană. M-a și insultat puțin, adică ce, par genul de fraier căruia dacă-i dai 20 de lei nu pleacă cu ei? Urât. Dar am ales să trec peste, din spirit civic.
Intru în magazin, caut votcă peste tot și nu găsesc. Eu nu prea-s sportiv cu de-astea și habar n-am unde se pune votca într-un supermarket. Mă îndreaptă o pazincă de 70 de ani cu mâinile umflate spre un paznic de 60 de ani cu capul umflat. Multe inflamații în seara aia, mai bine luam aspirină de 20 de lei și o împărțeam la toți trei bătrânii. Era un raft separat, după o tejghea, să nu ajungă toți terminații la alcoolul tare. Trebuia să-l pui pe paznic să-ți dea. Zic.
– O săniuța la jumate.
– N-am.
– Atunci orice votcă la jumate.
– Nu-ți dau că te-am văzut, vrei să-i duci lu ăla cu picioru și iar se îmbată și face scandal, m-am săturat de el.
Și atunci mi-am dat seama că n-am nici o miză acolo, că probabil am stat prea mult în casă, m-a apucat plictiseala și de-aia accept questuri de lvl mic de la randomi de pe stradă. M-am dus să-i dau ăia 20 de lei înapoi că na, totuși sunt un stâlp moral al societății care n-a furat nimic în viața lui în afară de hârtie igienică și mâncare de la muncă și săpunuri și papuci de unică folosință din hoteluri că mă respect și mi-am văzut de treaba mea. Na, sper că v-a emoționat această poveste de autentică apropiere umană plm.
Comentarii (7)
Ciudat sfarsit. Am crezut ca dupa ce ii duci votca iti spune ca era un test si el are puteri magice si poti sa iti pui 3 dorinte :))
Ai fost manipulat, așa cum se întâmplă cu privitorii la teleecrane.
Cand iei „săpunuri și papuci de unică folosință din hoteluri” nu se pune furat, ca alea sunt acolo pentru tine, sa te folosesti de ele, si ei le arunca oricum dupa ce ai plecat.
nu te mai preface ca nu esti sufletist
nu mai vorbi spre mine ca si cum ne cunoastem mars la kkt
tsundere
Ma asteptam sa fie 20 lei falsi.. da nah, probabil am asteptari prea ridicate.
Totusi, ending bun de TwilightZone romanica.