Agresiunea

Eram acolo, pe scaun, la maximum trei minute distanță de a comite inevitabila microagresiune sexuală. Atât calculasem că mai rezist.

În fața mea, pe bancheta de două locuri a autobuzului, trei adolescente firave, înghesuite. Victimele. Nici nu știau încă că o să fie victime. Chicoteau și își arătau DM-uri una alteia, probabil de la băieți. Unghiul făcea ca șlițul meu să fie fix în mijlocul câmpului lor vizual. Oricât de neatente ar fi fost, orice mișcare în zona aia le-ar fi atras inevitabil atenția.

Și era inevitabil. Microagresiunea era pe cale să se întâmple.

Nu era vina mea. Sau poate era. Dar cu siguranță era și a societății, a croitorilor și, mai ales, a biologiei umane.

Pentru că, vedeți voi — și doar bărbații o să empatizeze cu situația — mi se așezase complet aiurea. O parte laterală a chiloților intrase fix pe buza găurii. Știți la ce mă refer. Mă simțeam ca și cum dușmanul meu, chilotul, voia să mi-o despice în două. Parcă îmi vârâse cineva o coală A4 fix pe pipigaură.

Nu era bine deloc. Masculii știu sentimentul. Am pățit-o toți măcar o dată. Cei mai norocoși dintre noi au pățit-o când erau singuri sau cu familia, prietenii, oameni care ar înțelege. Dar eu eram în public. În fața unor fete.

Deja mă lua puțin cu greață. Nu mai era coală A4, era șmirghel, și la fiecare dâmb al autobuzului bareta laterală a chilotului intra mai adânc. Scrâșneam din dinți. Era insuportabil.

Trebuia — ce trebuia, era imperios, era esențial — să o repoziționez.

Încercasem să trag de un buzunar al blugilor, sperând, ca prostul, că asta va reasambla tot harnașamentul și îmi va scoate ce se simțea deja ca o placă de lavă zgrunțuroasă din buza dânsei.

Degeaba. Doar intrase mai tare.

Singura soluție era să bag mâna în pantaloni.

De față cu fetele alea. Să le traumatizez pe viață.

Dar era o situație de viață și de moarte. Deja simțeam ca și cum cineva îmi picura acid pe vârful rușinii.

Transpirația îmi curgea șiroaie pe frunte. Și era frig. Eram singurul care transpira. Încercam să calculez repercusiunile. Erau destul de clare.

O să posteze una dintre ele pe internet că un gospodar s-a verificat la dânsa de față cu ele. O să fie mii de share-uri. Zeci de TikTok-uri de la fete cu nas cârn, ten gălbejit și păr albastru care o să mă înfiereze. O să mă scoată drept reprezentant al patriarhatului, al masculinității toxice. Un bătrân pervers, bolnav și libidinos care asaltează fete.

Zeci de masculi cu barbă și scolioză o să le aplaude, ca să pară parte din soluție, nu din problemă. Trădători care, deși știu în ce hal e senzația atunci când îți intră ceva acolo, o să ignore drama mea cu ipocrizie. Că drama mea nu le aduce aplauze de la fete.

O să se folosească de problema mea delicată ca să agațe. Eu simt că mor încet, începând de la vârful ștremeneagului, și ei o să se dea moral superiori cu asta.

O să îmi iau cancel. Iar. Abia uitase lumea de ultimul cancel. Dacă o pisică are șapte vieți, un bărbat alb heterosexual câte canceluri are? Îmi mai permit unul sau e ăla final? Cât să mă mai suporte societatea, ca recidivist?

Oare aveau 18 ani? Că dacă aveau sub 18 era și mai nasol. Oare mai conta? Usturimea deja era insuportabilă. Opinia publică avea să mă crucifice, era clar. Dar nu se mai putea. Dânsa trebuia repoziționată.

Până la urmă, ce vină am eu? Că m-am născut bărbat? Că port pantaloni și chiloți? Că Dumnezeu Însuși și Mama Natură au blestemat bărbații cu un organ în mare parte inert, care fleandură aiurea prin haine și e extraordinar de sensibil în anumite puncte cheie?

Nu se mai putea. Scot un muget prelung, bag mâna în chiloți până la cot, o apuc sănătos și o întorc pe partea ailaltă. Un sentiment de împlinire supremă îmi inundă tot corpul. Pentru o secundă mă simt om. Mă simt fericit. Simt că viața are sens și merită trăită.

Pentru doar o secundă.

Adolescentele urlă și leșină. Toată lumea face poze. Femeile se dau cu curul de pământ, șoferul pune frână și dărâmă niște babe. Bărbații se țin unii pe alții să nu mă bată. Unii răcnesc că sunt tați de fete, deci ar fi justificat să mă bată primii.

Ușile de la autobuz se deschid, zece polițiști intră și mă pun la pământ. Justițiarul de Berceni filmează.

— UITAȚI, OAMENI BUNI! AM PRINS PERVERSUL!

Mă cară toți spre eșafod. „Ghilotina e prea blândă pentru asemenea bestie!”, aud mulțimea cum urlă. Înghit în sec. O merit. Am cerut-o. Am tras înapoi armonia dintre bărbați și femei cu minim o mie de ani. Sunt un monstru cu chip de om.

— Nu regret nimic! apuc să mai urlu, în timp ce lama cade.