Capitolul 1. Varvara
Despre dispariția Sfintei Varvara presa vremii a scris puțin. Chiar mai puțin decât cu 15 ani în urmă, când masivul aparat de săpat a fost botezat. „Aici, în 4 ani va fi stația voastră de metrou” rânjea atunci un ministru de mult uitat al transporturilor spre blițuri, în timp ce un preot bărbos și auriu stropea utilajul cu apă cu aromă de busuioc, botezându-l Sfânta Varvara.
15 ani mai târziu, când utilajul a dispărut într-o gaură circulară a cărei fund nici un muncitor nu a fost curios să-l stabilească, deja nu-i mai păsa nimănui. Nici de utilaj, nici de metrou. Era doar încă o întârziere dintr-o serie ridicolă de intârzieri. Atât locuitorii din Drumul Taberei cât și mințile luminate ale vremii căzuseră de acord că, la cum avansează știința, e mai probabil să se inventeze teleportorul cu mult înainte ca stația aia de metrou să fie finalizată. Știrea a prins doar burtiera unor televiziuni fără rating semnificativ.
Deși tabloidele au încercat să facă subiect din la fel de tragica dispariție a subinginerului Dorin, aflat pe utilaj când acesta a fost înghițit de pământ, cumva publicului i-a păsat de acesta chiar și mai puțin decât de Sfânta Varvara. Nevasta lui, Cerasela, află cu dezamăgire că deși fusese sunată de o televiziune să spună ce simte în legătură cu accidentul și deși se declarase destul de șocată, nu a apărut nicăieri un pătrățel în care să scrie „Am fost oarecum șocată” – Soția victimei, Cerasela. Chiar și fără poză, că nu era o femeie pretențioasă. De-a dreptul nesimțire.
A doua zi niște jurnaliști incomozi descoperiră că și celălalt utilaj, sora Sfintei Varvara, cârtița Sfânta Filofteea dispăruse. Mai exact, concluzionară ei după o investigație sumară, aceasta nu existase decât pe hârtie, ca achiziție din banii statului. Când a fost prezentată presei, pur și simplu niște jurnaliști fuseseră învârtiți în cerc și li se arătase același utilaj de două ori. Ca să acopere subiectul problematic, televiziunile prietene clasei conducătoare se întoarseră din nou la bravul subinginer Dorin, argumentând că drama umană bate ca importanță o biată fentă de un milion de euro din bani publici. După zece participări la talk show-uri de noapte culminate cu plâns în direct, Cerasela reuși să primească un loc într-un reality show de gătit cu văduve care promitea să rupă audiențele în sezonul care urma. De banii câștigați, Cerasela plănuia să-și albească dinții ca să-și aducă aminte mereu când zâmbește în oglindă cum a reușit să transforme o situație neplăcută, dispariția soțului, într-o oportunitate.
Presupusa moarte tragică a lui Dorin a fost simțită mult mai puternic de fiul victimei, vloggerul Zoly, 16 ani, care strânsese milioane de viewuri pe youtube cu seria lui „îi fac prankuri lu tata” și căruia dispariția îi dădu complet peste cap planurile de a face conținut în engleză și a se lansa internațional.
Dorin nu era genul de om care să facă poze și nici nu avea genul de față pe care să vrei să o pozezi. Așa că singurele amintiri vizuale rămase în urma existenței lui efemere pe suprafața pământului erau clipurile fiului de pe Youtube și o fotografie veche, de nuntă, în care era beat și cu ochii închiși.
Clipurile urmăreau același tipar. Zoly făcea o glumă proastă tatălui, gen să-i pună ardei iute în pasta de dinți, muci pe clanță sau mătreață în ciorbă, fără ca acesta să știe. Apoi, tatăl era filmat dintr-un unghi ascuns, în timp ce folosea produsul alterat, defazat, fără să schițeze nici un gest. Apoi, Zoli ieșea de undeva și îi spunea ce se întâmplă de fapt. Se terminau cu Zoly urlând la cameră „mamă ce prank nasol i-am făcut lu tata ejdement?!?!” și cu Dorin uitându-se spre cameră, prin ea și prin public, ca și cum ar refuza să ia în serios realitatea și totul ar fi un vis urât pe care cu cât îl bagi mai puțin în seamă, cu atât se termină mai repede.
După incident Zoly reuși să mai strângă peste un milion de viewuri doar într-un clip emoțional, în care plângea și explica în ce hal a fost afectat profesional de dispariția tatălui. Clipul ajunsese viral mai puțin din cauza mesajului și mai mult din cauza unui muc, care trei minute încercase să evadeze din nas și fusese tras înapoi fără milă. În lunile următoare cariera lui avu un declin abrupt. A mai încercat să facă glume proaste și cu un unchi matern grăsun, dar nimănui de pe internet nu a părut să-i pese de dinamica de glume proaste nepot-unchi. În curând un alt vlogger, Roly, 13 ani îl detronă de pe poziția de rege național al prank-urilor cu tata. După încă un an, Zoly nici nu mai putu fi găsit pe prima pagină de canale, la căutarea „prankuri cu tata” pe youtube.
Jurnaliștii au încercat să folosească expresia facială a lui Dorin din clipuri, goală de orice recunoaștere a mediului înconjurător, pentru a argumenta că poate accidentul nu a fost chiar accident. Existau și antecendente în familie. Dorin avea doar 10 ani în ziua când seniorul, fără să explice nimic, s-a dus cu o găleată de tablă și o scândură în mijlocul satului, după care a bătut cu scândura în găleată până când a venit ambulanța de la județ să-l ia. Câțiva consăteni au încercat înainte să se apropie de el, dar s-au răzgândit când i-au văzut spumele de la gură. După ce l-au luat, consensul în sat a fost că-l mușcase ceva foarte periculos. Poate că și pe Dorin îl mușcase același lucru: viața. Poate suferea de depresie și fusese doar o sinucidere complicată. Poate cumva a cauzat conștient dispariția cârtiței Varvara în acea inexplicabilă gaură. „Poate doar a îndreptat-o în jos și a apăsat pe pedală, nu?” a presupus public un oarecare influencer spre râsetele multor olimpici la fizică care, printre insulte i-au explicat că utilajul ăla sapă 20 de cm pe oră și n-ar fi fost în stare niciodată să sape o asemenea gaură.
Dar povestea avea și alte neconcordanțe. Spre exemplu, prins cu gura căscată la minute după accident, inginerul Alexandru Anton a fost auzit spunând că, la începerea programului, Dorin avea un rucsac imens burdușit. Nu s-a gândit că ar fi o problemă, pentru că intra, nu ieșea, deci nu fura. Pe deasupra, în loc să-i răspundă la obișnuita întrebare „ce faci, Dorine?” cu obișnuitul răspuns „bine, șefu!”, acesta a afirmat pe un ton calm „uite m-am săturat de tot căcatul ăsta așa că mă sui în Varvara, o îndrept în jos și apăs pe pedală. Vreau să ajung în centrul pământului, ca-n cartea aia a lui Jules Verne”. Răspuns care l-a lăsat pe inginer destul de perplex, neînțelegând dacă a fost o glumă sau nu. Nici nu era genul de om obișnuit cu glume, nici nu era locul și nici Dorin nu era genul de om cunoscut a fi glumeț, ca să știi să te pregătești cu un zâmbet politicos când începe să povestească ceva.
În ziua accidentului se zvonea chiar că ar fi două victime. Se pare că dispăruse și un boschetar oarecare, Timofte, pe care muncitorii il mai lăsau să doarmă în Varvara când plouă. Însă ulterior, inginerul Alexandru Anton a negat profund atât existența boschetarului Timofte pe șantier (care ar fi fost complet împotriva regulamentului) cât și acel bizar schimb de replici care ar putea sugera vreo intenție sau vreo vină din partea subinginerului Dorin.
Doar un accident al unui utilaj de milioane de dolari, asigurat împotriva accidentelor, fu concluzia oficială. Povestea a fost confirmată și de Federația Internațională a Foratorilor, un grup foarte organizat de oameni îmbrăcați în negru și cu ochelari de soare care au venit să investigheze accidentul cu aprobare de foarte sus și au explicat presei că gaura a fost o formațiune naturală care, din nefericire, exista în prealabil, Varvara a deranjat stratul de piatră subțire de deasupra ei și căzut în ea, fiind strivită și imposibil de recuperat la fundul găurii. Apoi gaura a fost acoperită de ciment, subcontractorul despăgubit, planurile de metrou redesenate și data terminării decalată cu încă 4 ani, spre surprinderea nimănui.
Presa s-a întors la subiecte care cu adevărat contează. Cum ar moartea marelui impresar de muzică Corneliu Orșovanu, împușcat mortal la el în casă, cu un pistol cu flintă și cremene, găsit și el lângă victimă, cu un an în urmă. O moarte misterioasă care fascina opinia publică de atunci. Din păcate fix în săptâmâna incidentului de la metrou cu Sfânta Varvara, clarvăzătoarea Mirandolina anunțase că în weekend va contacta spiritul răposatului și va lămuri o dată pentru totdeauna misterul. Pur și simplu nu era loc în opinia publică pentru a se da interes ambelor știri. Dorin și Varvara au fost uitați repede.
Capitolul 2: Exploratorul autodidact
Dorin se uită la caietul gol din fața lui, dădu să scrie, se scărpină în cap cu coada pixului, dădu iar să scrie și se mai scărpină o dată. Știa că una dintre cele mai importante obligații ale unui explorator este să țină un jurnal consistent și exact, din care să poată citi generațiile următoare, cu invidie, toate peripețiile prin care trece un om pe care l-a ales destinul să descopere, dar nu mai scrisese propoziții întregi din clasa a doua, când înțelesese că compunerile sunt pentru fete. Cum începi un jurnal? Aia era întrebarea care-l făcea să se scarpine în locuri în care nu-l mănâncă.
Se hotărî să o ia logic. Primul lucru important de menționat pentru expediție era Timofte, boschetarul, care se ridicase râgâind confuz fix de după lada lui cu provizii la vreo oră de la plecare. Primul lui impuls fu să înjure, ca orice subinginer aflat în fața unui eveniment neprevăzut. Apoi își aduse aminte că e explorator acum și că, în calitate de explorator, trebuie să privească lucrurile din alt unghi. Ăla de om obișnuit cu neprevăzutul. Până la urmă un boschetar ar putea fi un avantaj într-o misiune de explorare. Sigur Timofte era un expert în supraviețuire cu experiență practică, pentru că era viu. Iarna era frig în București în afara locuințelor, pe care, prin definiție, boschetarii nu le au. Sigur știa să facă un cort dintr-un ziar și sticle goale sau avea alte capacități din aceeași gamă. Oricum altă opțiune nu prea era. Nu era ca și cum putea să se întoarcă înapoi să îl lase la suprafață. L-ar fi prins și ar fi confiscat-o pe Varvara.
Se putea menaja situația și cu boschetarul neașteptat din ecuație. Dorin tot timpul avusese convingerea că boschetarii sunt doar niște oameni care au avut ghinion în viață și merită o a doua șansă, dar preferabil de la altcineva decât el, că are lucruri mai bune de făcut. Circumstanțele erau însă de așa natură încât să fie necesar să i se dea chiar el unui boschetar o a doua șansă în viață. Ar fi putut funcționa. Și Robisnon Crusoe avusese boschetarul lui doar. Se purta la exploratori și temerari. Până la urmă ce e un boschetar dacă nu un explorator care nu explorează? În rest e exact același stil de viață sub cerul liber.
Problema principală adusă de omul în plus era înjumătățirea rațiilor de mâncare. Problemă rezolvată rapid de faptul că nu poți înjumătăți zero. Dorin descoperi cu mâhnire că din proviziile lui rămase doar ficatul mărit al pasagerului neașteptat. Timofte mărturisi că-l văzuse pe Dorin că ascunde provizii în șantier cu săptămâni în urmă și tot furase din ele să le schimbe pe băutură până în momentul trist când s-au terminat. Ba chiar somnul din care fusese trezit de tremuratul Varvarei era provocat direct de ultima sticlă cumpărată din ultimii bani luați pe ultimele pungi de pesmeți vidați confiscați de pe fundul cutiei de provizii și era băută cu ciudă și tristețe. Comemorare a ceva frumos care s-a terminat. Din păcate comemorase prea tare și adormise la locul faptei.
Notă la începutul primei pagini a caietului:
„Timofte +”
Pentru că Timofte era complet în plus. Hotărî că nu are rost să mai scrie altceva de om momentan, pentru că în afară de faptul că era în plus, nu se manifestase în nici un fel, în afară de provocarea primului incident al expediției, care oricum merita tratat separat, așa că trecu la alineatul următor. Scrise „Varvara” și se opri.
Erau prea multe de zis de Varvara să poți explica coerent, mai ales într-un jurnal de călătorie. Cronologic, lucrurile demne de zis au început cu o lună înaintea călătoriei, când s-a gândit să verifice lubrifiantul de la osia frezei, ca să mai taie din bârâitul ăla neplăcut și constant al săpatului și a deschis cartea tehnică a utilajului. Nu trebuia să fii savant să îți dai seama că toata schema Varvarei nu are sens. Motorul frezei nu era în spatele utilajului, cum bănuia, ci mic, în față, sub panoul de control. Toată partea din spate, jumătate de utilaj, era trecută în schemă ca „aparatură adițională de suprimare fonică”, în afară de o cutie mică, aflată pe partea cealaltă a panoului sigilat de producător pentru garanție, care era notată ca „difuzor zgomote specifice de motor” și din direcția căreia părea că vine tot bârâitul ăla care provoca dureri de cap oricărui inginer desemnat să piloteze mașinăria, adică, în general, Dorin.
Dar Dorin era genul de meșter versat care nu se sperie de un abțibild de garanție și care, din fericire, deține în dulapul lui un fier de călcat cu aburi foarte bun la dezlipit garanții și probabil și la călcat cămăși, funcție nefolosită de Cerasela în toată cariera ei de nevastă.
Ce se ascundea în partea din spate a Varvarei, după ușița protejată de garanție, era extrem de complicat de explicat. Un reactor nuclear portabil, legat la un motor care depășea puterea de înțelegere a unui om care renunțase la cursurile facultății de mecanică din Galați la jumătatea anului doi, în 1990. Cum funcționa motorul, habar nu avea. Ce făcea însă, era destul de aproape clar: genera un câmp sonic în fața frezei de forat, care lichefia temporar toată materia și permitea întregului vehicul de peste 1000 de tone să treacă prin pământ, pietriș și rocă ca prin brânză de-aia bună, care n-a fost închegată cu aracet ca să se facă mai repede.
Cine o construise? De ce toată partea aia care permitea aparatului să planeze prin materie solidă cu doi kilometri pe oră era închisă în spatele garanției, limitând aparatul la 20 de cm pe oră? Să sapi cu ea fără partea aia era exact la fel de ușor și plăcut cum ar fi să te bărbierești cu un aparat electric pe întuneric, fără să-l bagi în priză. Era capabilă să sape o întreagă rețea de metrou în câteva zile. De ce deține omenirea asemenea capacitate de forare și nu o folosește?
Erau toate întrebări bune care nu-l preocupau pe Dorin. Din punctul lui de vedere, lucrurile erau mult mai simple. Visa de mic să fie primul om care ajunge în centrul pământului și brusc soarta i-a pus în față un aparat capabil de asemenea angajament. Cum și de ce, nu prea conta. Înmuie pixul în gură stătu puțin pe gânduri și puse un semn de întrebare, trecând la rândul următor
„Varvara ?”
Varvara era un mister, dar genul de mister peste care se putea trece. Până la urmă el visa de mic să fie primul om care ajunge în centrul pământului și soarta l-a pus fix într-un vehicul capabil de asta. Restul era conjunctură. Probabil deja ar fi ajuns în centrul pământului, dacă nu se întâmpla „incidentul”.
„Incidentul”, trecu el în jurnal, pe rândul următor. Ce provocase incidentul era destul de neclar. Cert e că atunci când Timofte și-a dat seama ce se întâmplă, a schimbat starea de ebrietate cu aia de panică, a început să alerge prin utilaj și să apese pe butoane la întâmplare. Îngrijorat, Dorin și-a dat jos centura de siguranță, s-a ridicat de pe scaunul pilotului, a luat o cheie franceză în mână ca să-i explice boschetarului că nu se află în genul de situație în care s-ar mai putea întoarce înapoi. A urmat o încăierare penibilă între doi oameni care evident nu știau să se bată și mai mult oboseau gratuit decât să se lovească, întreruptă brusc de un fenomen ciudat: transformarea inexplicabilă a podelei în tavan și a tavanului în podea. Varvara nu părea să se fi rotit în vreun fel, constată mirat Dorin, în secunda de dinainte de impactul craniului cu fostul tavan. Se pipăi pe cucuiul care-i deforma vizibil capul de aproape două zile și continuă să scrie.
„Incidentul – vina lui Timofte”
Până la urmă lucrurile au nevoie de explicație doar dacă n-ai pe cine să dai vina. Satisfăcut, Dorin trecu la rândul următor. „Peștera”. Locul în care era blocat de două zile, de când se trezise cu capul spart și Varvara ireparabil avariată. Practic aproape ruptă în două. Nimic ce nu poate fi reparat cu niște sudură și bandă izoler, evident. Și bandă izoler avea destulă, ca orice subinginer care se respectă, dar de unde aparat de sudură? Lăsă caietul jos și aruncă încă o privire în jur, să-și verifice calculele. Peştera se mărea în faţă de nu i se vedea capătul. Părea rotundă. În centru, turnuri ca de sticlă colorată, înalte cât blocurile cu 10 etaje se unduiau şi se întortocheau, încercând să atingă tavanul. Lumina pornea din ele, de parcă sticla însăşi strălucea. Apoi văzu formele pitice ale oamenilor-ciupercă care se apropiau iarăși de partea lor de peșteră. Prima dată când îi văzuse, cu două zile în urmă, se speriaseră puțin, însă aspectul lor extrem de penibil îi calmase. Nimic în așa hal de ridicol nu avea cum să fie periculos.
Un bolborosit ciudat se auzea din ce în ce mai tare, făcând ecou în peștera imensă, în timp ce ființele scunde se apropiau. Nu venea de la ele. Doar îi chiorăiau maţele lui Dorin. Cele cinci creaturi erau pe cât de ciudate, pe atât de simplu construite. Un corp cilindric, de vreo jumătate de metru, cu o pălărie rotundă fiecare de altă culoare tomantecă. Două aveau picățele albe. Altele două, dungi. A cincea era rozalie și simplă. Două mâini şi două picioare gumoase, terminate în trei degete groase ca nişte crenvurști erau atașate de corpurile cilindrice. Nu aveau nici un organ de simţ vizibil. Dorin nu înţelegea clar ce vede, dar nu avea nevoie. Pentru că în caz de pericol, avea o cheie franceză.
– Ăştia-s oameni ciupercă?! întrebă sau afirmă Timofte.
– Mă întrebi sau îmi zici? Că nu-mi dau seama. Dorin se sui pe Varvara, strângând bine cheia franceză în mâna dreaptă. Nu păreau capabili să sară, cu picioarele ăla scurte şi gumoase. Abia îşi ţineau echilibrul. Dar niciodată nu strica să fii precaut când te întâlneşti cu specii noi. Asta o învăţase din Star Trek. I-a plăcut mereu Star Trek. Era un fel de Jules Verne în spațiu.
– Când tot ce ai e o cheie franceză, orice lucru pare bun de lovit cu o cheie franceză, oftă Timofte, întristat de violenţa lui Dorin. El era pacifist. Se apropie de un om-ciupercă şi îl atinse cu degetul pe pălărie. Acesta se bălăbăni puţin şi se echilibră la loc. -Uite! Sunt prietenoşi!
Mai mult erau nepăsători. Sau incapabili să îi observe. Oamenii-ciupercă trecură pe lângă Timofte şi se aliniară pe malul singurei surse de apă din toată peștera. Un jet subțire de lichid ţâşni dintr-o gaură minusculă aflată între membrele lor anterioare.
- Asta am băut noi?
Timofte ridică din umeri. Şi ce dacă era pişat de om ciupercă? Avea gust de apă, ţinea de sete. Scârba e o stare de spirit. Ciupercoşii terminară rapid treaba şi porniră înapoi spre spiralele de sticlă luminoasă, bălăbănindu-se pe nisipul galben. Aveau un mod ciudat de a merge, ca nişte copii care s-au căcat în pantaloni. Timofte alergă după ei, buimac de foame. Avea un alergat ciudat. De parcă l-a filmat cineva mergând cu spatele după care a rulat filmulețul invers. Ceva greu de descris era foarte ciudat la felul cum alerga Timofte și, cu cât prindea viteză mai mare, cu atât alergatul lui era mai ciudat. De parcă încerca să-și coordoneze picioarele în oglindă. Taică-su, om responsabil, observase rapid ciudățenia puștiului și îl trimise la atletism, să se corecteze. De la antrenament însă, ciudățenia, în loc să dispară, se stabilizase și lumea începuse să se obișnuiască cu ea. Însă pentru Dorin, care îl vedea pentru prima oară alergând, era ceva nefiresc. Dar nimic din jur nu era firesc, până la urmă. Dorin simți nevoia să-l arate cu degetul și să râdă spre alți oameni. Dar în afară de Timofte nu erau alți oameni. Îl urmă, tăcut. Se feriseră destul de ei. Îi era prea foame. Poate aveau mâncare acolo, la spiralele lor de sticlă luminoasă. De pe latura din care veniseră ei, peștera părea mult mai mare. Dar cu cât se apropiau de centru, cu atât locul părea mai mic. Scoase jurnalul și notă:
Peșterera – 2-3 km diametru, 100 m înălțime
Lui Dorin forma peșterii îi aduse aminte de ceasul lui de la mână. Mai exact de spațiul ăla gol, plat și perfect rotund dintre lentilă și rest. Spațiul ăla în care fir de praf și picătură de apă nu reușiseră niciodată să intre. Nu-l mai văzuse din 1997, când îl amanetase ca să-i ia cărucior lu’ ăla micu. Mare regret. Spre diferență de ăla micu’, ceasul nu-l dezamăgise niciodată. Pe jos, roca peșterii era acoperită cu un strat de nisip fin, mai adânc decât braţul unui om. Stalagmitele, care uneori coborau până în nisip derutau puțin, lăsând impresia de peșteră naturală. Dar Dorin știa foraje. Era meseria lui. Sigur fusese săpată și șlefuită, poate aproape perfect, cu mult înainte ca stalagmitele să aibă tupeul să se formeze. Se uită spre Varvara, care penetrase acel spațiu ca spermatozoidul din manualul de anatomie de a 8-a. Ai dracu’ spermatozoizi. Dacă nu erau ei încă mai avea ceasul. Varvara era un aparat de ultimă generație dar greoi. Ce săpase aici fusese mult mai fin. Mult mai avansat. Poate cu lasere, cine știe. Pălărioșii nu păreau genul care să aibă tehnologie avansată, însă alte forme de viaţă, în afară de cei aproximativ 200 de oameni-ciupercă adunaţi în jurul structurii fosforescente nu păreau a exista în toată peştera. Nici măcar cea mai mică plantă.
Construcţia cristalină era mult mai uimitoare de aproape decât şi-ar fi putut Dorin imagina. Scări subţiri sfidau arhitectura clasică, intersectându-se în aer cu jgheaburi întortocheate care făceau tirbuşoane şi bucle unul în jurul celuilalt. Arăta ca cel mai complex sistem de tobogane făcut vreodată. Şi asta şi probabil era, constată Dorin cu uimire, urmărind cu privirea un om ciupercă cum se suie pe o scară, cu agilitatea lui de pinguin beat şi se scurge într-un jgheab, alunecând până jos în bucle şi spirale.
Civilizaţia oamenilor ciupercă era absolut fascinantă, observă Dorin, urmărindu-i ore în şir. Se adunau în grupuri mici şi se îngropau jumătate în nisip, formând figuri geometrice simple. Din când în când, unul ieşea din nisip, se urca pe una dintre scările structurii şi se dădea pe un tobogan, ducându-se apoi să se îngroape iar, lângă colegii lui de trib. Şi asta era tot ce făceau. Timofte era atât de impresionat încât aproape îi dădu o lacrimă. Era o civilizaţie perfectă care descoperise fericirea în două lucruri extrem de simple: meditaţia şi datul pe tobogan. Fără drame existenţiale, busturi, suferinţă şi incertitudine. Fără nevoi meschine ca mâncat, sex, ierarhie socială. Erau toţi egali în ciuperceala lor.
Dorin se simți invidios și trist. Invidios că nu poate fie și el atât de împăcat ca ei şi trist că va fi nevoit să mănânce un om ciupercă ca să supravieţuiască. Stomacul chiorăia a jale. Notă:
Oameni ciupercă – 200 – comestibili?
Dorin încercă să evalueze situaţia treptat. Întîi începu să meargă pe lîngă oamenii ciupercă ca şi cum ar fi avut o treabă. Apoi alese unul mai puțin colorat și îi puse o piedică de-aia, cu vârful pantofului, ca în spatele blocului. Omul ciupercă pică cu pălăria în nisip. Dorin se dădu în spate speriat, neştiind la ce să se aştepte dar, ciupercosul, la fel de paşnic şi nătâng ca până acum, se ridică de jos, echilibrându-se și continuându-şi existenţa liniştit. Urmă un brânci în grup. Doi oameni ciupercă se loviră unul de altul şi picară ca popicele. Se ridicară de jos la fel de liniştiţi. Şi atunci Dorin înţelese că poate să îşi ducă la capăt abominabilul plan.
Îl evită pe Timofte. Acesta părea înebunit de foame şi resemnat. Făcea o groapă în nisip cu mâna cu cea mai lentă viteză cu care a săpat cineva o groapă în nisip cu mâna în istoria omenirii. Oricum nu părea în stare de ceea ce trebuie făcut. Era prea pacifist.
Stomacul ghiorăia din ce în ce mai tare. Simţea aşa, cum i se înmoaie tot corpul şi îi tremură genunchii. Privirea pica în jos şi parcă de jur împrejur totul era mai ceţos şi întunecos. Îşi lăsă picioarele să-l poarte spre Varvara. Ceva mai târziu se trezi pe malul iazului de lângă locul unde utilajul penetrase peştera. Ăla plin cu posibil pişat de om ciupercă. Şi bău până își potoli durerea de stomac. Chiar nu mai conta natura lichidului. Apoi intră în utilaj. Sticla spată de coniac lucea într-un colţ. Gâtul rămăsese ataşat de un ciob lung şi trinughiular, ca un cuţit de sticlă.
Apoi îi aşteptă. Trei oameni ciupercă veniră să se pişe. Plecară doar doi. Unul era ţinut strâns la piept de Dorin, în timp ce ceilalţi se departară în stilul lor obişnuit de nepăsător. Pumnalul de sticlă intra uşor în omul ciupercă. Ca-n brânză. Se zbătu foarte puţin din mînuţele şi picioruţele lui mici şi gumoase şi muri la fel de liniştit şi nepăsător cum a şi trăit. După încă câteva lovituri, Dorin îi desprinse pălăria de trunchi.
Se gândi puţin. Era posibil ca omul ciupercă să fie otrăvitor. Dar chiar nu mai conta. Cealaltă opţiune era muritul de foame. Sau mâncatul lui Timofte. Şi nu numai că Dorin încerca să tragă linia la mâncat oameni, dar Timofte oricum nu părea comestibil. Prea păros, prea murdar și sigur plin de boli de boschetar. Dorin muşcă cu nesaţ din vârful trunchiului omului ciupercă. Avea un previzibil gust de ciuperci crude. Chiar nu era rău. Oricum era mult prea tristă situaţia ca să facă nazuri la gust. Ar fi fost chiar nesimţire să se plângă de gustul creaturii simpatice pe care a fost nevoit să o omoare. Dorin era multe, dar nesimţit nu.
Jumătate de oră mai târziu târî restul cadavrului în utilaj şi-l acoperi cu hârtii. Vlaga îi revenea în organism. Când ajunsese înapoi, la turnurile de sticlă, grupul de oameni ciupercă şi Timofte, se simţea de-a dreptul energic. Parcă şi inima îi bătea mai tare. Brusc simţi că îi pasă de soarta lui Timofte şi se hotărî să-l salveze. Acesta stătea în fund şi se uita la spirale, cu ochii larg căscaţi.
– Bă, știu că n-am făcut bine, dar am omorât un om ciupercă. Altfel muream de foame. Trebuie să mănânci şi tu, începu Dorin, puţin emoţionat.
– Sunt ok, spuse Timofte, zâmbind fără să îşi ia ochii de la spirale.
– Acuma na, imi dau seama că nu suntem prieteni, dar eşti singurul om de aici. Nu vreau să mori de foame.
– Sunt sătul, raportă Timofte pe acelaşi ton. Am omorât şi eu un om ciupercă acum o oră. I-am mâncat jumătate de pălărie. Am îngropat restul.
– Dar parcă erai pacifist! exclamă Dorin uimit.
– Doar când sunt sătul, postulă Timofte. Oricum nu mai contează. Te-a luat?
– Ce să mă ia?
Şi atunci Dorin observă un detaliu ciudat. Pupilele lui Timofte erau foarte dilatate, ocupând tot locul irisului albastru spălăcit. Zâmbea strâmb, caninul lui de aur reflectând cel mai apropiat burlan cristalin. Şi capul i se unduia vag, de parcă era făcut din aburi. O lumină radia din el. Simți nevoia să scrie ceva despre ciudatul fenomen și parcă pentru prima dată de când se hotărâse să-și țină jurnalul, cuvintele veneau ușor și abundent. Se opri din scris, să-și admire opera. Spre mirarea lui, pagina era plină doar de bastonașe și cerculețe.
– O să te ia. Mamă ce o să te ia! rânji Timofte, capul despărţindu-i-se în mai multe capete. Întoarce-te spre cristal.
Şi Dorin se întoarse spre construcţia cristalină din mijlocul peşterii. Era complet diferită. Radia căldură şi bucurie. Vibra în ritmul Universului. Era cel mai frumos lucru care ar fi putut exista vreodată. Şi spatele minţii îi explodă în culori şi sunete.
Capitolul 3: Dragonii
Generalul Vesuvius cel Atroce mârâi nemulțumit spre nota informativă oficială și o mototoli între ghearele. O aruncă spre coșul de gunoi din zona lui de căpitan a punții tip open space a dirijabilului oficial al Ambasadei, reușind performanța de a nimeri în așa hal de departe de încât nici cel mai desăvârșit strateg n-ar fi putut deduce că ăla era ținta intenționată. Motorul cu aburi al elicei era atât de zgomotos, chiar și în partea din față a zepelinului, încât abia-și auzea propriile gânduri. Probabil mârâitul nici nu se ajunsese până la soldații detașați în zona lor desemnată din open space. Cumva curentul de aer reuși să rostogolească hârțoaga înapoi spre lăboanțele lui solzoase, așa că o călcă cu sete și mârâi din nou. Nu numai că nu-i plăcea să citească la modul general, dar nici cele mai noi știri de pe continent nu-i erau neaparat pe plac.
Începuse iarăși război civil sângeros între cele mai importante trei organizații ale Imperiului Dragonilor: Conservatorii, Tradiționaliștii și Nostalgicii. Facțiunile aveau o viziune comună, la prima vedere. Toate trei erau de acord că înainte era mai bine, însă aici asemănările se opreau. Conservatorii considerau că cel mai bine, ca structură și morală, societatea o ducea acum vreo zece generații. Tradiționaliștii în schimb considerau că cel mai bine și cel mai bine a fost acum atât de mult timp încât nici nu se mai ține minte clar cum, mai exact, era acea epocă de aur. Tot ce e clar e că atunci era mult, incomparabil mai bine. Nostalgicii pe de altă parte considerau că cel mai bine a fost când erau ei tineri. Fiind o grupare care accepta dragoni de toate vârstele, treburile se complicau puțin.
Cele trei facțiuni mai aveau însă două lucruri foarte importante în comun: toate trei erau de acord că zeii sunt cei mai importanți și că au întotdeauna dreptate, în înțelepciunea lor și că oamenii sunt niște mamifere pricăjite dar perfide, care n-au ce căuta în Eden, unde s-au strecurat pe bază de minciuni. De-aia și aplicase pentru postul de ambasador acum 200 de ani, când îi smulsese creasta precedentului cu dinții. Tot așa era război civil și atunci. Se trezi cojindu-și niște piele de pe burtă care nu era chiar gata să năpârlească și pielea nouă îl ustura puțin. Războaiele civile erau frumoase, la vremea lor. Participase la vreo zece lovituri de stat în tinerețe. Și la tot pe-atâtea războaie religioase, de cele mai multe ori nimerind la final în tabăra câștigătoare de dreptcredincioși. Foarte rar la eretici. Nu a fost niciodată adeptul vreunui curent de gândire în mod special și nici genul cu convingeri puternice. Nu pe baza asta alegeai o tabără. Mai mult pe bază de prietenii și datorii. Venea generalul nuștiucare la insurecția ta, trebuia să vii și tu la a lui. Așa e viața. Dar după o vârstă ajungi să-ți dai seama că nu contează atât de tare cât de înainte era mai bine, că oricum nimic n-o să mai fie ca înainte și că cel mai important e să ai un loc călduț pe care nu ți-l deranjează nimeni indiferent cine se dovedește a fi avut dreptate tot timpul la finalul unui război intern.
Se întoarse spre scriptura pictată cu litere aurii pe peretele din spatele lui.
Zeii au stăpânit primii Pământul
Focul din cer a pârjolit tot pământul, dar zeii au fost isteți și s-au ascuns în centrul lui, în Eden.
Pământul s-a răcit la loc și viața a apărut din nou pe suprafață.
Dragonii au stăpânit pământul.
Dar focul din cer a venit din nou, așa că zeii i-au ales pe cei mai buni dintre dragoni și i-au adus în Eden, să locuiască cu ei.
Zeii i-au învățat pe dragoni calea lor.
Toate speciile inteligente sunt egale.
Toate speciile inteligente au loc în Eden, atunci când timpul lor la suprafață se termină.
Zeii au plecat și i-au lăsat pe dragoni să îngrijească Edenul până la întoarcerea lor.
Scriptura avea, după cum știa orice dragon care se respectă cât de cât, aproximativ 60 de milioane de ani și era, din punctul lui de vedere, perfectă. Era atât de scurtă și de simplă încât lăsa extrem de mult loc de interpretare, lucru care ajuta în orice circumstanță. Chiar și cele mai clare pasaje puteau fi duse în orice direcție de către un orator abil. Sigur, toate speciile sunt egale, dar în ce? Și dacă nu-s egale, cât de violent ar trebui să le egalizezi? Genul de problemă care a pus filozofii pe gânduri, dezbateri și războaie sfinte timp de milioane de ani.
Generalul își coji cu dinții niște piele de pe umăr și mârâi nemulțumit. În tinerețe năpârlitul îl ținea maxim trei zile. Acum deja trecuse o săptămână și încă mai avea pielițe. Și nici verdele cu striații aurii al pieii noi parcă nu mai era așa de lucios ca pe vremuri. Încă se simțea în putere, dar nu dădea bine în fața subalternilor să vadă că năpârlești lung. Tot așa năpârlea lung și fostul ambasador, Krakatau Dințosul, când îi luase postul. Deja vedea cum mijesc pupilele spre el soldați de rând. Asta era problema principală cu războaiele civile. Că deși practic, la scară mare, nu schimbau nimic, dădeau senzația că ar trebui forțate niște schimbări la scară mică. Iar poziția lui de ambasador pentru Atlantida era fix la dimensiunea aia periculoasă pe scara lucrurilor.
Se îndreptă spre timona dirijabilului și îi dădu o labă sănătoasă peste față timonierului. Acesta căzu pe jos, sângerând abundent. Ochiul drept al soldatului îi rămase înfipt într-o gheară. Se uită la el cum schelălăie, făcut bilă pe jos. Părea tânăr norocosul. În câteva săptămâni ochiul avea să crească la loc. El nu-și mai pierduse un ochi de zeci de ani dar era sigur că i-ar fi luat mai mult de o lună să regeneze unul. Așa era la bătrânețe. Atlantida se vedea mică în zare. Tăie motoarele și lăsă dirijabilul liber, să fie împins de vânt.
– Mergeai prea repede. Ce vrei să creadă oamenii? Că ne grăbim? Că suntem îngrijorați? băli generalul ambasador tare, să audă toată lumea. Băgară toți capul în pământ în afară de viceambasador, colonelul Borax Decapitatorul, care făcu un pas în față.
– Nu contează cât de repede ajungem, contează ce facem acolo.
Vesuvius mârâi. Fix acum îl găsiseră și pe ăsta ambițiile.
– Am stabilit deja ce facem acolo. Băgăm frica în ei și se calmează. E voia zeilor.
– Au încălcat tratatul de coabitare a doua oară. Cred că e momentul să fim drastici.
– Și ce, faptul că o să luăm consiliul celor șapte regi și o să le mâncăm capetele în fața tuturor cetățenilor nu ți se pare destul de drastic?
Ceilalți dragoni începură să formeze un cerc în jurul lor. Fix acum îl apucase și pe Borax. Dar fix acum. Nu putea să aștepte și el să-și termine cu năpârlitul? Un minim de respect pentru superiori, ce naiba. El doar așteptase respectuos când își obținuse promovarea de la Krakatau Dințosul. Își trosni spatele și își ridică creasta amenințător în aer.
-Cu tot respectul, mărite ambasador, favorit al zeilor, dacă era destul de drastic, funcționa de data trecută, acum 400 de ani. Sfidează în continuare, deci umila mea părere e că nu a fost destul de drastic.
Respect? Umilă părere? Nimic din cum își trosnea Borax ghearele nu arăta a respect sau umilință. Simțea că e loc de sfidare. Adevărul era că era cu un cap mai mare decât soldații de rând. De-aia și ajunsese așa de repede viceambasador. Dar era tânăr. Nici două sute de ani. N-avea experiență. Și încă avea antebrațul drept subțire și nelucrat. Fusese strivit între dinți cu nici trei luni în urmă, când îl pusese la punct pe fostul lui secretar, care părea prea ambițios. Era clar. Stânga era problema. Trebuia smulsă. Poate și mâncată în fața lui. I-ar fi calmat ambițiile o perioadă. Trebuia însă o deschidere. Vesuvius expuse burta într-o poziție relaxată, apoi se întoarse cu spatele la Borax.
– Înțeleg. Sunt norocos că am un vice atât de isteț, pentru vârsta lui. Și care crezi tu că ar fi o soluție mai drastică?
Viceambasadorul făcu un pas în spate. Era clar că nu se aștepta să fie întrebat ce părere are și se simțea măgulit.
– Facem cum trebuia să facem de la început. Le spunem că au o lună să-și strângă tot și îi dăm afară din Eden cu tot cu insulă. Să stea la ei acasă, că n-au ce căuta aici. N-au avut niciodată ce căuta aici.
Vesuvius arătă spre pereții dirijabilului și pasajele de scriptură
– Scriptura zice clar: toate speciile ajunse în Eden sunt egale.
– Știm cu toții cum au ajuns aici, încercă Borax să vorbească mârâit dar își pierdu vocea pe parcurs. N-avea nici bas în voce de tânăr și intimidat ce era.
– Din păcate nu scrie nicăieri în scripturi că cei ajunși în Eden prin subterfugii au mai puține drepturi decât cei ajunși pe bună dreptate. Nu e vina oamenilor că-s perfizi și mincinoși. Așa le e specia de maimuțe. E vina strămoșilor noștri că s-au lăsat păcăliți. E rușinea și dezonoarea lor, și a noastră că ne tragem din ei.
Borax părea deja relaxat. Chiar pusese botul că era genul de dezbatere care poate fi lămurită cu argumente. Ăștia tineri erau așa de naivi.
– Strămoșii noștri au făcut o greșeală și rușinea mă bântuie, ca pe noi toți. Dar în sfârșit avem ocazia să îndreptăm această greșeală. Noul patriarh consideră că prin „toate speciile ajunse în Eden sunt egale” zeii voiau să spună că cine nu e egal, n-are ce căuta aici, pentru că practic n-a ajuns aici, spiritual vorbind. Ei deja sunt afară din toate punctele de vedere în afară de ăla fizic. Punct în care îi ajutăm noi.
Deja se terminase insurecția? Cine câștigase? Avea Borax mai multe informații de politică internă decât el?
-Care nou patriarh? Că îl avem pe ăla nou care l-a înlocuit pe ăla vechi, de la Conservatori și ăilalți doi care nu l-au recunoscut și s-au declarat ei patriarhi, de la Tradiționaliști și de la Nostalgici.
Borax înghiți în sec.
– Unul dintre ei. Nici eu nu știu clar care, că am citit toate cele trei propuneri noi de reformare a scripturii și mi se amestecă puțin în cap, dar tind să fiu de acord cu el.
-Aș putea și eu să tind să fiu de acord cu el, dar să vedem dacă câștigă sau nu mai intâi, nu? Până atunci mergem acolo calmi și relaxați, mâncăm niște capete și asta a fost.
– Ești prea moderat, ambasador Vesuvius, orăcăi Borax.
– Mă, pe cine faci tu moderat? răcni Vesuvius din toți plămânii și se năpusti asupra subalternului lui. Alesese momentul perfect. Simți mâna rivalului cum trosnește între dinți. Apucă osul bine cu dantura, roti și smulse. Simți frica din ochii rivalului, pus la pământ. Ieșise mai bine decât se aștepta. Cu siguranță în top 10 cele mai ușor rezolvate conflicte de statut din viața lui.
– Vorbești prea mult, Borax, rânji balaurul bătrân.
Ridică capul și lăsă brațul smuls să-i alunece pe gât. Încă mai mișca. Retrospectiv, greșeală imensă. Simți coada solzoasă a viceambasadorului cum îl pocnește peste față. Își pierdu echilibrul. Borax era neașteptat de agil. După ce simți impactul cu coada se lăsă jos, continuă rotirea și îi seceră picioarele. Ambasadorul căzu pe spate și horcăi. Rivalul sări pe el. Se feri și încercă să se apere, gheruind furibund. Avea totuși avantaj patru membre la trei. Găsi o deschidere și se năpusti să-l muște de piciorul expus, dar iarăși, Borax se dovedi prea agil. Gura ambasadorului clămpăni în gol și simți gura rivalului cum se încleștează în jurul gâtului lui.
– Îmi dau demisia! Îmi dau demisia! horcăi ambasadorul, panicat. Rămase în patru labe, respirând greu. Podeaua lucioasă era plină de sânge și își vedea propria reflexie în ea: un balaur bătrân și înfrânt. O carieră strălucită terminată atât de subit. Oftă. Simțea de vreo 50 de ani că a ajuns la vârsta pensionării dar tot nu se aștepta să fie pensionat atât de stupid. Ce greșeală jenantă! Trebuia să scuipe mâna aia și se repeadă spre cealaltă. Dar nu, a făcut un gest de dominanță. La vârsta lui la care reflexele sunt boante. Borax îi puse un picior pe cap și îi apucă creasta cu dinții.
– Ești bătrân, Vesuvius. Ai servit imperiul reptilian cu onoare, dar e vremea să te retragi sub pământ cu femelele!
Vru să protesteze. Să se milogească. Poate era prea bătrân și lent să fie ambasador dar mintea încă îi mergea brici. Poate viceambasador? Era o variantă rațională, dar inima nu era de acord cu rațiunea. Îi spunea să nu se impotrivească soartei. Smulsul crestei duru mai puțin decât se aștepta fizic, dar mai tare decât se aștepta în orgoliu. Auzise că e viață bună și sub pământ, cu femelele, dar doar de la femele.