Prea multe povești cu Moș Crăciun 1: Lupta ideologică

CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN POT SCRIE PÂNĂ ÎN CRĂCIUN? NIMENI NU ȘTIE, NICI EU! DAR IMPRESIONANT DE MULTE CU SIGURANȚĂ! ASTA E PRIMA. STAȚI LA PÂNDĂ CĂ AM MULTE

1. Lupta ideologică

Moș Crăciun luă un ren de picioarele din spate și îl pocni pe celălalt Moș Crăciun cu el direct în plex din rotire. Celălalt Moș Crăciun zbură prin aer și îndoi un stâlp de iluminare la aterizare. Se ridică greu, orăcăind de durere, însă cu o agilitate supranaturală smulse stâlpul și îl aruncă ca pe o suliță spre Moș Crăciun. Acesta se lăsă pe spate ca-n Matrix. Stâlpul îi vâjâi pe lângă ureche și se opri în sanie, undeva, mai în spate, făcând-o țăndări. Moș Crăciun se ridică din fandarea pe spate care ar fi făcut orice profesionist în dans Limbo să-și predea adidașii direct în pumnul tare ca oțelul al celuilalt Moș Crăciun. Năprăznicia loviturii îl proiectă tăvălindu-se în rămășițele saniei. Barba îi era plină de sânge, așchii și beteală.

Spiridușii fugeau în toate direcțiile, speriați.

– Nu înțeleg ce se întâmplă! Care e Moș Crăciunul nostru?! urlă un spiriduș, smulgându-și părul de confuz ce era.

Rudolph, renul, se târî de sub niște dărâmături. Avea picioarele din spate fracturate oribil și își târa prin zăpadă toată partea din spate a corpului. Îi puse o copită pe umăr spiridușului confuz.

– Nicinul nu e Moș Crăciunul nostru. Moș Crăciun nu a existat niciodată. Ăla e demonul Beelzebub care de 150 de ani ne-a păcălit perfid pe toți că e un bătrânel darnic ca să corupă întreaga planetă spre consumerism, materialism, avariție și lăcomie, glorificând aceste păcate fix de ziua de naștere a Mântuitorului!

Spiridușului îi căzu mandibula de uimire.

– Atunci ălalalt cine e?

– Ăla e Karl Marx.

-Și noi cu cine ținem?

-Nu știu, micuțule. Nimeni nu știe. oftă renul Rudolph.

***

3 povești SF supranaturale cu substrat

Exact ca-n Black Mirror, X-Files, Twilight Zone, Kafka, Asimov și ce mai vreți voi! Promit că la final o să vă scărpinați în bărbie și o să spuneți „hmm, isteață răsturnare de situație!”

1. Ziua care părea să fie exact ca altele dar de fapt s-a dovedit a fi complet altfel.

Cornel era un bucureștean complet obișnuit într-o zi complet normală. Sau poate lucrurile nu erau chiar cum păreau la prima vedere, nu? Se trezi dis de dimineață, ca de obicei, bău o cafea și mestecă o gumă în loc să se spele pe dinți și își făcu curaj să plece la muncă. Se opri puțin la patiseria de la colțul blocului să își ia un covridog și întoarse spre parcare. Mașina lui era blocată de mașina de aprovizionare de la patiserie care descărca covridogi congelați.

„5 minute boss” spuse șoferul, dar pe ceas trecură vreo 15 până când putu să-și scoată mașina din parcare. În aglomerația bară la bară de pe Ștefan cel Mare dădu radioul mai tare, ca să nu mai audă claxoanele. Carlas Dreams scosese o melodie nouă. Guvernul iar legalizase ceva ce în mod normal trebuia să fie ilegal.  Mușcă din covridog și simți pasta aburindă formată din microparticule de țesut de porc rașchetate de pe pe os și tocate bine împreună cu gelatină identic naturală și monoglutamat de sodiu cum îi alunecă pe gât. Oftă.

O oră mai târziu era la muncă. Colegii zâmbiră acru la el. Cornel zâmbi acru înapoi și se așeză la calculator. Avea foarte multe tabele de completat. Abia își permise o pauză de jumătate de oră, la prânz,  să coboare până la patiseria de la parter să ia un covridog. În timp ce savura derivatul de carne aburind, șefa trecu pe lângă el și îi aruncă o privire dezamăgită, așa că stătu iarăși o oră peste program, ca să creeze o imagine frumoasă.

Drumul spre casă avea 7 km, respectiv o oră jumătate, în funcție de cum vrei să-l măsori.  Era deja trecut de 9 când ajunse acasă. Nevasta îl aștepta cu niște covridogi reci. Mâncară covridogii și se uitară la Insula Iubirii. Era aproape 12 când încercă să se dea mai pe lângă nevastă. Era clar însă că ea nu avea chef de sex, ceea ce nu era neaparat rău, că era și el obosit.

Pe la 3 dimineața îl tăie o pișare și când întră în baia personală o teribilă imagine îi lovi ochii pentru că în loc de baia personală se alfa într-o peșteră imensă cu flăcări pe toți pereții și un tip roșu, cu coarne, de minim 10 metri înălțime ce nu putea fi decât Satana.

– Ce se întâmplă? întrebă Cornel mirat.

– Cornel! spuse Satana cu o voce ca de tunet. Tu crezi că ești la tine în apartament, la tine în oraș, dar de fapt ești în IAD. De-aia fiecare zi e o tortură și fiecare lucru care se întâmplă e special construit ca să-ți erodeze voința și să-ți sugrume sufletul! Când o să ieși din baia asta o să uiți toată conversația și o să te întorci la suferit în iadul tău personal zi de zi la infinit!

– Deci toată viața mea am fost în iad? se miră Cornel, speriat într-un mod foarte calm.

– Nu, gen doar de vreo două săptămâni.

– Deci ce era înainte de acum două săptămâni era viața reală și în rest a fost iad?

– Da.

– Păi sincer să zic nu prea e nici o diferență între acum și înainte. În afară de baia asta.

Cum, Cornele? Absolut orice acțiune faci are cel mai rău rezultat posibil!

– Dacă zici dumneata. Eu țin minte că era la fel și înainte.

– Singura mâncare din tot iadul tău sunt covridogii. Nici măcar asta nu ai observat?

– Oricum doar covridogi mâncam, răspunse Cornel. Că sunt ieftini. Mă scuzați, mai e ceva sau pot să mă întorc la somn? Că la 6 jumate îmi sună alarma și chiar nu îmi permit să îmi pierd locul de muncă.

 

2. Întâmplarea care de obicei s-ar fi întâmplat într-un fel dar acum s-a întâmplat altfel

Marian era un bucureștean obișnuit într-o zi obișnuită. Se întorcea de la muncă și deja stătea în trafic de prea multe ore să mai fie plăcută ultima melodie a lui Carlas Dreams care rula încontinuu la radio. Îl rodea foamea așa că se gândi să facă un ocol de 200 de metri, respectiv jumătate de oră pe la șaormeria Dristor, să bage ceva sub nas pentru că nu se mai putea. Și cum conducea el așa pe Ștefan cel mare văzu deodată un drum la dreapta care părea că duce prin spatele blocurilor, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Părea o scurtătură neașteptată. Trase de volan, se băgă în fața unei vite care se încadrase greșit și intră pe scurtătură.

Deodată o lumină albastră îi invadă mașina și simți o căldură că-i trece prin corp. Balta de lumină se mișca și era prea târziu să mai pună frână. Trecu direct prin ea. Se uită în spate după ea însă lumina dispăruse. Nu apucă să se mire prea tare că dădu cu roata din față-dreapta într-o groapă de-i sări capacul. Înjură, ieși din mașină și-și recuperă capacul. Cumva totuși ajunse la șaormerie mai repede decât de obicei însă ceva era ciudat. Parcă nu le recunoștea nici pe tipele de la casă nici pe șaormari. Își luă una de pui-pulpă cu de toate, ca de obicei. Bizar. Șaorma avea gustul obișnuit.

Înapoi pe drumul spre casă nu putu să scape de senzația că ceva e diferit. Că ceva e greșit. Alfel. Parcă blocurile erau vopsite diferit. Auzi la radio că guvernul iarăși dădu o lege ca să scoată corupții mai repede din pușcării. Florăria de la parter dispăruse și apăruse alta la scara alăturată cu complet altă vânzătoare grasă. Ridică din umeri și intră în scară. Liftul era și el diferit. Pereții din PAL melaminat erau parcă lăcuiți cu altă culoare și zgâriați cu alte înjurături. „m**e cu c***t” și „mama lu’ Manole s*** p*** pe o lingură de ciorbă” apăruseră parcă de nicăieri și dispăruseră atât „so f** pe măta drept in p****” cât și „muie la p*******”.

Din ce în ce mai confuz, Marian băgă cheia în ușă. Nu funcționa. Se uită la ușă și se sperie puțin. Era altă ușă chinezească de tablă decât cea pe care o cumpărase el. Pentru o secundă se gândi că a greșit etajul. Se uită la lift. Nu. Era etajul 9. Poate greșise scara se gândi el. Deodată ușa pe care o încercase cu cheia se deschise și în ea apăru un om chel de 50 de ani pe care nu-l mai văzuse în viața lui. Era în maieu și chiloți.

-Ce morții tăi îmi încerci ușa, bă? spuse omul chel

-Mă scuzați, cred că am greșit scara! se apără Marian.

-Ești de la scara 1? Că nu te-am văzut în viața mea, nu cred că suntem vecini. continuă omul chel, suspicios.

-Nu. De la scara 2. Mă scuzați din nou. Marian Zaharia mă cheamă. H7 scara 2, etaj 9, apartament 62.

-Nu are cum, îl întrerupse omul chel. Aici este H7 scara 2 etaj 9 apartament 62 și eu locuiesc aici de când m-am născut. Părinții mei au locuit aici înainte.

Marian făcu ochii mari. Nu înțelesese nimic și înțelegea din ce în ce mai puține.

-Cine sunteți dumneavoastră? se bâlbâi el.

-Îmi încerci ușa cu cheia și tot tu mă întrebi cine sunt? Tu vrei un șut în cur? se ambală omul chel.

-Domnule, vă asigur că e doar o încurcătură. Marian scoase buletinul din portofel și i-l arătă omului. Uitați. Marian Zaharia, și aici e și adresa. Locuiesc la această adresă din 2012.

Omul chel se încruntă. Închise ușa puțin și ieși cu o bâtă într-o mână și un ziar în cealaltă.

-Mă, tu faci mișto de mine? Ce e cartonașul ăla de plastic? Și cum adică stai aici din 2012?

-Din 2012, vă jur!

Chelul îi aruncă ziarul în față.

-Uită-te la data de pe ziar, tâmpitule!

Marian se uită la data de pe ziar și îi pică fața de uimire. Ziarul era datat 22 Octombrie 2566!!!!!!!!

-Trebuie să fie o greșeală! Aici scrie că ziarul e din 2566!

-Da. 22 Octombrie 2566. Alaltăieri.

-Dar asta înseamnă că lumina aia… am călătorit prin timp? N-are cum. Totul arată la fel. Diferit dar la fel. Unde-s navele spațiale? Unde-s teleportoarele? Unde-s…în spate la Dristor drumul ăla e la fel de plin de gropi!

-Ce să-i faci, Românica, frate, spuse omul chel închizându-i ușa în nas.

 

3. Situația la care toată lumea se aștepta să decurgă într-un mod dar de fapt a decurs în alt mod

Alexandra, o bucureșteancă destul de obișnuită la prima vedere intră într-un restaurant „La Mama” din centrul capitalei. Muncise peste program din cauza unei erori făcute de un șef și pur și simplu n-avea nici timp nici chef de gătit în acea seară. Era deja la masă de jumătate de oră și chelnerul nu venise încă să-i ia comanda cu toate că ridica mâna constant când trecea unul pe lângă ea. Nu o deranja prea tare însă. Stătea pe telefon. Trebuia să mai răspundă la niște mailuri de serviciu, se mai uita la un clip cu pisici, mai citea o știre. Guvernul iar se împrumutase de bani ca să mărească pensiile speciale. Traficul din nou era blocat pe Ștefan cel Mare.

După o oră chelnerul o băgă în seamă. Încă o oră și veni cu o supă călâie. Felul doi apăru doar pe nota de plată.

Când să iasă din restaurant, deodată toată realitatea începu să se distorsioneze. Se afla într-o cameră cubică, cu dungi verzi pe pereți, legată de o masă și doi extatereștri gri cu doar ochii mai bulbucați decât capul o studiau fără să clipească.

-Fii fără frică, Alexandra de pe Pământ. Aceasta e o misiune de pace de pe planeta Xenu din nebuloasa Crab. Tot ce ai trăit a fost o simulare menită să testeze cât de rebelă e specia umană. Cât poate rezista în fața injustiției, în fața sorții potrivnice și bătăii de joc. Am vrut să testăm spiritul uman și ne-a întrecut orice așteptare. Sunteți cele mai rezistente și în același timp cele mai lipsite de respect față de propria persoană ființe din tot Universul cunoscut! Am creat pentru tine o realitate crudă și potrivnică conștiinței doar ca să vedem cum reacționezi!

-Deci toată viața mea a fost o simulare? se miră Alexandra.

-Nu, gen doar ultimele 24 de ore din viața ta, răspunse celălalt extraterestru bulbucat.

-Păi, ăă.. nu pot să zic că ultima zi a fost diferită în vreun fel față de celelalte, punctă Alexandra după câteva minute bune de gândire. Chiar aș zice că a fost puțin peste medie, se putea și mai rău. Mă scuzați dar dacă ăsta a fost tot experimentul, aș vrea să mă lăsați înapoi acasă. Că la 6 jumate îmi sună alarma și chiar nu îmi permit să îmi pierd locul de muncă.

 

***

Oarecum împăcat cu faptul că sunt român

Probabil v-au ieșit pe nas zilele astea articolele despre România și centenar. S-a suit fiecare părerist pe cutia lui de carton să-și spună poezia, pentru că el știe mai bine decât tine ce ar trebui să simți în legătură cu centenarul și e momentul să afli ca să nu mori prost.

Au trecut 100 de ani. Vă dați seama? 100 de ani de la ce, mai exact? Că s-au schimbat granițele și tipul de organizare statală de jdeori de atunci încoace. Toată istoria noastră e haos.

De fapt, singurul lucru clar din toată istoria noastră e că am reușit să ratăm toate etapele frumoase pe care le-au avut alții. Am fost barbari ca toată lumea. La un moment dat unii au început să scrie, să citească, să construiască, să se plimbe cu bărci și să facă o civilizație clasică mișto. Era frumos de trăit pe atunci. Noi am rămas barbari.  Apoi a venit epoca aia feudală nasoală. Aici ne-am băgat și noi.  Dup-aia a început renașterea aia blanao, noi am rămas feudali. Am mai ratat o epocă mișto a omenirii. Când a venit iar epocă de-aia nasoală, autoritară, cu războaie care au fragmentat toate fostele imperii și au omorât generații, am fost iar în rând cu lumea. Ca mereu la etapele urâte.

Pentru lumea norocoasă iar a venit o epocă mișto. Aia cu drepturile omului, oportunități, consumerism. Noi am rămas blocați în feudalo-comunism. O ratăm și pe asta, vă zic. Așa a fost mereu. Când suntem gata să ne băgăm și noi la o epocă frumoasă a omenirii e clar că tocmai se termină. O să intrăm direct în rahatul ăla postapocaliptic cu canibali radioactivi și bătaie pe benzină ca-n mad max.

Asta e istoria noastră de români sau ce-om fi. Niciodată în rând cu lumea la părțile mișto, niciodată cu momente de respiro între epoci de căcat.

A cui o fi vina?

Am avut ghinion?

Ne-au lucrat străinii?

Ne-am făcut-o cu mâna noastră că am creat tot timpul un mediu în care materialiștii, superficialii, trădătorii și semidocții au ieșit în față, asigurând tot timpul propagarea cu spor a genei lor în generația următoare, determinând-o să fie cam la fel, și tot așa de 2500 de ani?

Cine știe. Poate puțin din toate.

Așa că ce dracu’ ar trebui să simți în legătură cu țara asta? Că mă tot gândesc de câteva zile și nu pot să găsesc un răspuns. Ar trebui să fiu supărat pe țara mea? Mândru de ea? Rușinat de ea? Milă? Scârbă? Smerenie? Durere? OK. Am dat cu zarul și m-am născut aici, da’ cât am dat pe zar de am nimerit aici, că nu îmi dau seama?

Habar n-am ce simt în legătură cu țara asta. Tot și nimic. Simultan și pe rând. Da’ simt că orice aș simți, n-ar avea nimeni dreptul să îmi spună că greșesc. Că la ce istorie cruntă am avut pe aici, măcar dreptul ăsta cred că îl avem cu toții ca români: să simțim ce vrea mușchii noștri despre țara asta și să îi scuipăm în ureche pe toți ăia care ne spun că facem românitatea greșit și știu ei cum ar fi românitatea mai bine. Nu știe nimeni nimic, dă-vă dracu’, că de-aia suntem așa cum suntem.

***