Proiectul „prea multe povești cu Moș Crăciun” 6: Egalitate.

6. Egalitate.

Moș Crăciun se trezi din picoteală. Pipa i se stinsese în mână. Se uită relaxat spre ceasul de pe perete. Luă aspiratorul din mijlocul sufrageriei și îl băgă înapoi la subsol, clefăind a lene. ușa de la intrare se deschise fix când urca înapoi scările. Doamna Crăciun intrase fără să zică nimic. Cu ochii bulbucați, o privire tâmpă de gazelă care tocmai a văzut o explozie nucleară și pielea vineție de frig. Avea muci întăriți în barbă sub formă de țurțuri. Moș Crăciun o ajută să își dea haina jos vesel, cu mișcări de balet. Doamna Crăciun se prăvăli în fund pe jos, ca un sac de cartofi.

– Draga mea, să știi că aveai dreptate. Nu știu pe ce site de femei deștepte ai citit tu de ți-a venit ideea, dar a fost o idee excelentă. Chiar eram un porc misogin care avea impresia că face toată treaba grea în casa asta. Dar ideea asta, de a schimba pentru o zi rolurile, a fost excelentă. Chiar mi-a pus în perspectivă toată relația noastră și mi-a arătat că ce faci tu nu e deloc ușor.

-Îhî, mormăi ea, cu gâtul încleiat de frig.

– A fost foarte multă treabă. Am aspirat, am pus rufe la spălat, am spălat vase, am pus o găină la cuptor, să știi că n-a fost ușor! Am muncit ceva ore. Abia am avut timp să pipez puțin și să văd două-trei seriale. La tine cum a fost? Sunt sigur că te-ai descurcat de minune!

-Îîh, nu îm fimt dinfii!

– Da, chiar, că mi-am adus aminte că tot faci glumițe că mă îmbrac așa de gros când plec la muncă că arăt ca o gogoașă. Si barba asta de tot zici că e dizgrațioasă, habar n-ai ce cald îți ține la față când zbori iarna într-un vehicul descoperit. Sper că nu ți-a fost friguț cu jacheta aia a ta care îți stă bine.

-Mh!

– Lasa, ca te incălzești tu. Am făcut și o ciorbiță de pui…..

– Nu me foabe….

– După atâta drum? Mă mir. Mie tot timpul mi-e foame când termin de împrăștiat cadourile de Crăciun. Mai mânânc o felie de cozonac, o prăjitură, ce-mi mai lasă copiii, dar nu prea țin de foame dulcurile. Singura dată când n-am putut să mănânc după era pe la început, țin minte, abia începuse obiceiul ăsta cu lăsat prăjituri pentru mine. Câte să mănânc? Și îți dai seama că le luam pe toate, ca să nu creadă copiii că nu îmi plac prăjiturile lor. Și mă tot amușinau renii și făceau ochii ăia mari și umezi la mine să le dau și lor. Cu ce poftă mâncau! Câteva ore mai târziu au început bășinile. Te-ai aștepta ca un ierbivor să nu se bășească prea neplăcut, dar zahărul ăla fermentează instant în ei. Puțea de se cojea vopseaua de pe sanie. Incredibil cât se pot băși 12 reni și la viteza aia, descoperit….

– Intenționat nu mi-ai zis!

– Ce să-ți zic? N-ai zis tu că ce mare chestie? Că o să te prinzi tu de cum funcționează toată schema mai repede decât mă prind eu cum se aprinde aragazul?

– Încă le simt pe cerul gurii…

– Bășinile de ren?
– Da…

– Ei, lasă, că trece în două trei zile gustul. Trauma rămâne, dar gustul trece. Știi, că mă gândeam, 2018, egalitate, una alta. N-ar fi o lovitură bună de imagine să împărțim de acum treaba? Un an Moș Crăciun, un an Doamna Crăciun. Prea instituție patriarhală. Mă scuzi, dar am avut mult timp liber azi și am citit niște articole, cred că o să devin feminist! Chiar cred sincer că femeile pot face orice!

Moș Crăciun observă tacticos groaza din ochii nevestei și o sorbi, bucuros, direct în suflet.

 

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 5: Trasul de timp

ÎN CONTINUARE NIMENI NU MAI GĂSEȘTE DOPUL DE LA BUTOIUL CU POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN.

5. Trasul de timp

– Doctore, am o problemă mare cu programul. Nu sunt în stare să mă organizez și mă termină. Pe lângă perioada Crăciunului, când fac traseu, mai am și muncă de birou. Dosare, lista de copii buni și copii răi, treburile alea din spate care nu se văd dar necesită multă muncă. De fapt tocmai asta e. Că nu necesită chiar atât de mult de muncă. Aș putea să fac toată treaba lejer, o oră pe zi tot anul. Doar că na, în ianuarie sunt epuizat după traseu, vă dați seama. Nici nu mă ating de muncă. Și o lungesc așa până în februarie, când mă hotărăsc că trebuie să mă apuc. Dar credeți că mă apuc? Pe dracu’. Mă prinde mereu 1 septembrie cu munca neîncepută. Dar să nu credeți că mă distrez în perioada aia. Mă stresez încontinuu, că știu cât am de muncă, de nu pot să mă bucur de nimic. Dar nici de muncă nu mă apuc. În septembrie mă gândesc că tot e lejer, cu vreo 3 ore de muncă pe zi o dau până-n Crăciun dar asta mai mult mă convinge să nu mă apuc. Doar să mă stresez din ce în ce mai tare. Prin noiembrie deja fierbe ficatu-n mine și nu pot să dorm de stres. Dar tot nu mă apuc. Abia când se face Decembrie mă taie panica și mă pun la muncă. Când deja e prea târziu să o faci ca un om normal. Și aici intervin zilele de 16 ore de muncă și drogurile grele, termin fix înainte de a începe traseul și mă prinde ianuarie epuizat și cu 40 de kilograme mai slab. În fiecare an îmi promit că n-o să mai fac așa și în fiecare an fac exact la fel. De 500 de ani mă trec an de an prin același chin. Spune-mi doctore, ce e defect la mine? Că nu înțeleg de ce mă pedepsesc în așa hal!

– Haideți, vă rog, să luăm problema de la rădăcină. De cât timp aveți impresia că sunteți Moș Crăciun?

– Ce? De când mă știu. Cum adică? Eu chiar sunt Moș Crăciun. Nu înțeleg ce vreți să ziceți.

– Haideți, domnule, știți că nu există Moș Crăciun!

– Ba poftim?

– Serios, aveți perucă și barbă falsă!

– Păi stați, domnu’ doctor, că încă n-am ajuns acolo. De la stres așa prin octombrie încep să îmi smulg tot părul, și barba, tot, e ca un tic așa, nici nu-mi dau seama. Până-n Crăciun am capul ca un ou, ce să fac?

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 4: Marțipan

SFINTE RAHAT CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN MAI ARE NEBUNUL ĂSTA PE ȚEAVĂ? ȘI PARCĂ SUNT DIN CE ÎN CE MAI BUNE.

4. Marțipan

– Marțipan, șovăi Moș Crăciun, palid și cu ochii bulbucați, încă ne aflăm într-o situație din care ne putem întoarce la normal. Nu ai rănit încă pe nimeni. Te înțeleg și înțeleg prin ce treci. Haide să lăsăm arma jos, să ne calmăm și îți promit că trecem cu toții peste acest incident minor!

Spiridușul Marțipan își șterse fruntea transpirată cu mânecuța lui mică cu dungi albe și roșii, ca o acadea, și măsură camera cu o privire maniacală. Dacă mișca vreunu’, era hotărăt să îi zboare tărtăcuța.

– Las-o, Moșule, că nu ne cunoaștem de ieri! Au murit 6 copii, Moșule! 6 copii!

Marțipan tremura vizibil.

– Nu a fost vina noastră, Marțipan. Așa erau tabletele alea chinezești din design. N-aveam de unde să știm. Au explodat și ale lor, și ale noastre. Știm cu toții că n-avem cum să schimbăm designul jucăriilor pe care le copiem la noi în atelier. Dacă sunt defecte ale lor, sunt defecte și ale noastre.

– Da. Teoretic n-avem nici o vină, dar cine a copiat design-ul și trebuia să vadă că se supraîncălzește și explodează dacă îi blochezi cooler-ul? Marțipan, în pula mea! se pițigăie Marțipan agitat.

– Marțipan, nu dă vina nimeni pe tine…

– Cât timp a avut alocat Marțipan să verifice fiecare design? 10 minute, în pula mea!

– Marțipan, îți promit eu…

– Ce-mi promiți, umflatule? Ce-mi promiți? Crezi că nu te știu? Cum ai aflat că au murit copiii ăia cum te uitai în jur după un țap ispășitor. Cine oare să fie? Marțipan, în pula mea! Păi dacă așa stă treaba, să mi-o iau numai eu pentru toată lumea, pentru tot sistemul, păi vă trag pe toți după mine, bă, tuvăninimă de mișei!

– Marțipan, te rog eu, măcar lasă ostatecii să iasă. Sunt reni. Sunt nevinovați!

– Nevinovați? Nimeni nu e nevionovat, omule! Ne naștem și murim vinovați toți pe planeta asta mizerabilă, de la cel mai gras om la cea mai sfrijită amibă! O să regretați ziua în care m-ați cunoscut, fiecare dintre voi, uitați-vă bine la mine!

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 3: Înfrângere

CONTINUĂM TURUL DE FORȚĂ. CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN POATE ACEST PSIHOPAT SĂ SCRIE PÂNĂ ÎN CRĂCIUN IISUSE?

3: Înfrângere

Anton se uită în calendar și începu să transpire. Era abia octombrie, însă de la Crăciunul trecut îl lua cu transpirație de fiecare dată când verifica data. Pentru că anul trecut fusese Moș Crăciun.

Suna absurd și când își zicea singur în oglindă că a fost real, suna absurd și când încerca să-și amintească fiecare detaliu, dar în fiecare zi ajungea la aceeași concluzie: ori a fost Moș Crăciun, ori suferă de vreo boală psihică profundă care a debutat fix la ultimul Crăciun.

Nu, nu avea cum să fie nebun, se revoltă el. Ținea minte în detaliu toată experiența magică. Cum s-a speriat de omul care i-a intrat în casă și l-a lovit cu tigaia. Cum ăla s-a dematerializat într-un norișor de brumă și clinchet de clopoței, râmânându-i doar haina roșie în urmă. Cum și-a pus haina și a simțit cum îi crește burta și barba. Cum se uita în oglindă urlând de uimire la trăsăturile lui cum se modifică și se transformă în trăsături de moș vesel. Sania fermecată, renii vorbitori, spiridușii muncitori, magia care oprea și îndoia timpul ca să ajungă la toți copiii. N-avea cum să nu țină minte. Păi pentru el noaptea aia în care livrase cadouri la peste un miliarde de copii durase, subiectiv, vreo 1500 de ani. N-ai cum să trăiești 1500 de ani într-o noapte și să uiți. Fusese o experiență fermecată care îl transformase într-un om nou. Mai bun, mai fericit, mai conectat la nevoile omenirii.

Desigur, ar fi putut să fi fost doar un delir dement al unui creier în descompunere, dar adunase dovezi. Încă mai avea bocancii. Cărămida aia care zburase dintr-un horn din Indonezia pe care-l lovise cu lateralul saniei și poza de grup cu spiridușii de la final, când l-au luat toți în brațe și i-au spus că a salvat Crăciunul. Scoase telefonul și se uită din nou la poză. Arăta la fel de real precum își amintea. Fusese cu siguranță o noapte magică care-l lăsase cu inima plină de speranță și dragoste.

Apoi s-a întors acasă, totul a revenit la normal și au început întrebările. Cu cât se gândea mai mult, cu atât întâmplarea părea să aibă mai puțin sens. Cu cât se gândea mai tare, cu atât erau mai multe ramificații și implicații. Spre exemplu toate jucăriile alea contrafăcute. Nu observa nici un producător sau distribuitor că apar de nicăieri și sunt identice cu cele produse de ei? Mai ales electronicele. Livrase milioane de tablete. Ălea n-ar fi trebuit să aibă un MAC verificabil pe placa de bază? Un cod de fabrică? Ar fi fost complet aberant să conectezi un milion de tablete contrafăcute la internet și să nu observe nimeni.

Ce să mai, implicațiile asupra economiei mondiale erau enorme. Chiar nu observa nimeni că în fiecare an mii de tone de produse apar de nicăieri și sunt distribuite peste tot prin lume? Anton se întoarse din nou la ipoteza cu boala psihică. Din nou ajunse la concluzia că nu avea cum să fie nebun. Că era om calculat. Își notase ce le dădu copiilor din cartier. Verificase în zilele următoare. Cadourile erau reale. Nicușor de la 2 pedala aproape zilnic la bicicleta aia verde pe care i-o livrase cu mâna lui pe horn. Ținea minte și cum îi era mobilată sufrageria. Poate suferea de o nebunie agresivă care-l convinsese că toate cadourile alea pe care le vedea la copii au fost aduse de el pe horn, dar ținea minte detalii despre interioarele caselor copiilor. Detalii pe care nu avea cum să le fi inventat.

Iar faptul că se apropia din nou Crăciunul îl speria și mai tare. Că na, renii, spiridușii, îmbrățișări, mulțumiri, prietenie, dar niciunul nu a stat să îi explice ce o să se întâmple în continuare. A fost dus acasă de sania magică, s-a transformat din nou în el însuși și abia după ce a rămas singur a început să urce întrebarea: ce o să se întâmple Crăciunul următor? O să își revină Moș Crăciunul original? O să se transforme el iarăși să bântuie 1500 de ani într-o noapte? O să o pățească altul?

Cel mai tare îl durea că nu putea discuta toate chestiile astea cu nimeni. Erau prea absurde. L-ar fi luat toată lumea de nebun. Îl bântuia, îl măcina, nu putea să mânânce sau să doarmă și nu putea vorbi cu nimeni despre asta. Și totuși singura concluzie la care ajungea zilnic era că totul a fost real. Și asta umplea toată realitatea de erori logice. Pentru că noaptea aia de 1500 de ani fusese la fel de reală ca toată realitatea și în același timp atât de absurdă încât n-ar fi putut niciodată să se împace 100% cu realitatea. Deci singura concluzie logică era că realitatea nu e reală. Că toată lumea în care trăiește e doar o simulare.

Și totuși părea real. Totul părea real. Bucuria copiilor, bicicleta lui Nicușor, funia aspră pe care tocmai și-o proptea în jurul gâtului. Totul părea așa de real și n-avea cum să fie. Trecuseră 10 luni de când fusese Moș Crăciun. 10 luni în care s-a măcinat, s-a consumat și s-a torturat singur, încercând să ajungă la o concluzie, la un răspuns pe care doar funia putea să i-l ofere.

***