Am oprit la benzinărie, pe autostradă, să schimbăm copilul și, dacă tot eram acolo, m-am dus la baie. Nu era urgență. Rezervorul pe la jumătate.

Mă apropii de baie și văd o coadă imensă. Ceaușistă. Sfârșit de weekend, destul de normal. Nu era atât de grav încât să stau la coada aia, dar dacă tot eram acolo, zic să dau un ochi să văd care e situația.

Și atunci observ că la coadă erau doar femei.

Lângă coadă, lipit de ușă, se sprijinea un tip mai purisan. Îl întreb:

— Scuze, nu cumva toată coada asta mare e doar la femei și asta de aici e coada de la bărbați?

Nu apucă să răspundă, că zice o femeie:

— Fix așa e.

Mă mai uit la coada lor o dată. Era o namilă de coadă. Ca la moaște.

Tehnic, coada de la „bărbați” nici nu era de la „bărbați”. Pentru că toaleta de bărbați era defectă și bărbații își făceau nevoile la cea pentru persoane cu handicap. N-apuc să analizez situația prea bine, că deja se eliberase la baie.

Frumos la cea pentru persoane cu handicap. E elegant, ai și niște bare în lateralul WC-ului, de care să ți-o bați, la final, să se scuture bine, altă viață.

Totuși, mă simțeam prost.

Mă tot gândeam la femeile alea, săracele, care stăteau la coadă câte 20 de minute. Nu era cinstit. Era urât tare.

Mai ales că, atunci când am ieșit, la coada de la bărbați mai era doar un singur tip. Cineva trebuia să facă ceva. Să balanseze situația. Și știți că nu pot să mă abțin. Mai ales că soluția era logică și era simplu să ajungi la un rezultat echitabil.

Așa că m-am dus și le-am zis, arătând spre baia pentru persoane cu handicap, de unde deja ieșea tipul care intrase după mine:

— Doamnelor, vedeți toaleta cealaltă? La aia nu e coadă. Și asta e din cauză că bărbații știu să urineze eficient. Poate ar trebui să învățați și voi să fiți mai rapide, jap-jap și gata, că uite, stați cu lunile la baie, vă uită Dumnezeu cu ochii în oglindă și tot voi suferiți! Învățați și voi ceva de la bărbați, că de-aia suntem aici!

Cel mai trist în țara asta e că s-a pierdut arta conversației.

Românul nu mai e în stare să poarte discuții mici și plăcute cu semenii lui. E strigător la cer. E trist. E simptom al unei societăți bolnave.

Eram la magazin, puneam produse pe bandă. Erau destul de multe, dar nu se grăbea nimeni, nu era coadă în spatele meu. Casierița, simpatică. Se vedea că e plictisită.

„Uf, ce bine ar fi să se mai oprească ploaia”, zice ea.

„Ploaia nu e problemă, de asta ne arde nouă? Să fie sănătoasă. Ce bine ar fi să se oprească Mucușor și Bolovan din distrus țara asta frumoasă, binecuvântată de Dumnezeu”, zic eu.

La care ea lasă capul în pământ și tace. Zero aptitudini conversaționale. Și era fată tânără! Intenționat am început să mă mișc mai lent, să aibă timp să zică ceva — nimic. Așa de greu e să faci dialog mic cu semenii tăi? Ce ne închidem în sine în halul ăsta?

Coboram să duc gunoiul, mă întâlnesc cu vecinul Alex, de la 2. Zice „Bună ziua, vecine. Ai văzut că iar a spart cineva geamul de la avizier?”

Îi zâmbesc politicos și îi zic „Asta ți se pare ție problema? Trăim într-o dictatură birocratică, polițienească, medicală, condusă de reptiliana Ursula von der Leyen! Tot proiectul european e o încercare de a ne transforma în sclavi și de a ne lua drepturile și resursele!”

Și el ce zice? Nimic. Dă ușor din cap, nu ca și cum ar fi de acord cu mine, ci mai mult ca și cum ar fi de acord că exist, și trece pe lângă mine pe scări ca și cum conversația n-ar fi existat.

Chiar așa de greu e să fii om cu vecinii tăi? Să dai și tu acolo un schimb jovial de replici? Că doar suntem parte din aceeași comunitate, nu suntem străini, nu suntem dușmani. Suntem români cu toții! Ce, te doare gura să faci conversație mică? Păi conversația mică e liantul social. E ața care ne leagă unul de altul!

Ieșisem la o țigară ieri, în părculețul de copii din fața blocului. O mămică se juca cu juniorul, cred că avea vreun an. Abia silabisea. Și ea îi tot zicea „zi ma-ma, ma-ma”. Copilul gângurea, bâlbâia ceva acolo, nu se înțelegea clar. Așa că m-am dus să o ajut.

Mă pun în fața copilului, mut țigara în colțul gurii și zic „Ia spune măi pârciule — turul doi înapoi, hai că poți. Turul doi înapoi. Tu rul doi îna poi”.

Părea că înțelege, părea că dă să vorbească. Și ce face maică-sa? Mi-l ia din față și îl trage mai încolo. „Stai, doamnă, că îl învăț conștiință civică!”, zic. Ea nimic. Se preface că răspunde la telefon, dar de fapt văd că sună ea.

Acum nu știu dacă l-a sunat pe bărbată-su sau la poliție, dar e clar că conversația era despre mine, că șoșotea și trăgea cu coada ochiului spre mine și se uita în altă parte când mă uitam direct spre ea.

Chiar în halul ăsta am ajuns ca societate? Chiar nu mai putem conversa unii cu alții lejer și relaxat? Păi nu de-aia suntem oameni? Să dăm binețe, să schimbăm plezanterii și impresii cu cunoștințele și vecinii?

Chiar așa vreți? Să ieșim din casă cu mâinile în buzunar și privirea în pământ? Să ne prefacem că suntem singuri pe stradă? Ce e egoismul ăsta? Nu mai contăm ca oameni? Am uitat de bună-cuviință, de complezență și de amiabilitate?

Trupa Taxi e pentru muzică ceea ce e cartonul pentru gastronomie.

Ce e un chist sebaceu pentru sănătatea mondială.

Ce e număratul copacilor pe geam pentru mersul cu mașina.

Când ascult Taxi, mă simt ca și cum aș clefăi rumeguș uitându-mă la vopsea cum se usucă. E un sentiment transcendental. Sună atât de insipid, cleios, călâu, benign și ostoit, încât creierul meu părăsește complet realitatea asta.

Taxi e un vid de spațiu și timp. Am încercat să le ascult ultima melodie, cea cu rinocerii, și după o eternitate m-am oprit. Trecuseră doar 40 de secunde. Taxi e o gaură neagră în care arta moare lent, într-o comă eternă, unde timpul se dilată până se oprește.

Mi-e greu să-mi imaginez ceva mai steril decât o piesă Taxi. Mi-e greu să-mi imaginez orice, pentru că după 40 de secunde de Taxi creierul meu a părăsit incinta.

O dată la doi ani, Taxi lansează câte o melodie pe care oamenii de bun-simț o ascultă o singură dată, dau un like, spun „trist dar adevărat” și trec mai departe.

Pariez că nu există om pe planetă care să fi ascultat o melodie de la Taxi de două ori. Ca să vrei să reascuți, melodia trebuie să aibă valoare muzicală.

„Melodie” e mult spus. Am generat muzică mai antrenantă și mai puțin râncedă cu AI-ul acum trei ani, când nici nu știa câte degete are omul. E doar poezie lălăită, cu instrumentație generică și metafore prea evidente și prea facile ca să vrei să le mai auzi încă o dată.

Da, domnu’ Dan, într-o societate în care valorile morale se pierd și omul nu mai distinge calitatea de balast, extremismul și anomaliile cresc. Dar tocmai ai produs balast. Ești parte din problemă. Fă și tu o muzică mai antrenantă, niște versuri mai subtile, mai finețe și rafinament. Altfel, rămâi parte din problemă.

Nu doar prostia e problemă, ci și mediocritatea. Mediocritatea iubește prostia, fiindcă o face să se simtă inteligentă. Dacă n-ar avea imbecili în jur cu care să se compare, sfertodocții și semiinculți fără gusturi la muzică și poezie care îți ascultă leșinăturile n-ar avea cum să se simtă superiori.

Și nu ajută că ai adus cele mai insipide și generice fețe din curentul „hai să fim cuminți și să ascultăm de autorități altfel ne papă rușii”, ca să mormăie versurile tale stafidite.

O, uite, Mândruță și Negruțiu, plus cincisprezece cucoane la menopauză care vând neliniște pe internet timoraților și se cred influenceri.

O, vai, totul e alb-negru. Mult mai artistic. Mult mai grav. Dacă era color, nu înțelegeam tonul serios. Așa, m-ai prins.

Aglutinarea asta de semivedete amintește de gunoiul „We Are the World” din anii ’90, când mureau copii de foame și s-au strâns vedete să cânte cea mai răsclocită lăbăceală, ca și cum asta ajuta cu ceva. De momentul amuzant în care Bob Dylan a ajuns acolo și a mimat că cântă, de rușine.

Săracul Dylan știa că mesajul era pozitiv, dar impotent. Nu putea să plece fără să fie nesimțit, dar nici să cânte porcăria aia fără suflet. Nu era artă, era conținut. Lături promoționale, cu vedete milionare pozând că le pasă de greul societății, ca să dea bine și să primească aplauze.

România n-o să aibă niciodată Bob Dylani, așa că semivedetele noastre au băgat nisip între dinți și au fomfăit strofele năclăite. Mândri că apar într-un clip și transmit un mesaj pozitiv care sună a îngrijorare, dar vag și steril, să nu deranjeze pe nimeni.

Versurile de la Taxi sunt cum crede mediocrul că arată istețimea.

Muzica de la Taxi e cum crede omul fără cultură muzicală că sună muzica cultă.

Fețele din clipul de la Taxi sunt ce crede mediocrul că sunt reperele morale de bun-simț.

Prefer să-mi sufle cineva în ureche două minute decât să ascult melodia aia până la capăt.

Singura parte bună e că avem doi ani de liniște până când Taxi scoate o altă piesă care sună la fel și spune același lucru.

Diferențele între testiculele mele sunt mai mari decât între două piese Taxi.

20 de ani de șlagăre insipide, incolore, inodore, care păreau generate de un robot cu mult înainte ca robotul să facă muzică.

Poate asta e singura lor originalitate: muzica lor părea AI-generated înainte ca AI-ul să existe.

Chiar el era. Am avut un șoc. Mă duceam la baie să mă spăl pe mâini și, la ultima masă, singur, ferit, într-un colț, era însuși David Popovici. Însuși. Cu căștile în urechi, telefonul pe masă, se uita la ceva și molfăia ditamai friptura de vită.

M-am întors la masă, bulversat. Simțeam nevoia lăuntrică să mă laud la toți prietenii că am mâncat la același restaurant cu David Popovici. Dar știu oamenii din ziua de azi: fără dovezi nu mai crede nimeni nimic. Aș fi putut să fac un selfie pe sub mână, cu el în fundal, dar nu-s neam prost să fotografiez oameni fără permisiune. Așa că m-am ridicat frumos ca să mă duc să-l rog să facă o poză cu mine.

Era cu mâncare în gură. N-aveam cum să-l întrerup pe chiar David Popovici fix cu mâncare în gură. E un sportiv de top, are nevoie de proteină. Era de bun simț să-l las să termine mâncarea și, după aia, să-l abordez. Doar că omul meu ducea la gură următoarea îmbucătură înainte să înghită pe cea anterioară. Nu lăsa nicio fereastră între ele în care să zic și eu, ca tot omul, „bună ziua, respectele mele, pot să fac o poză cu tine?”

E urât să deranjezi omul de la masă. Dar ține și de atribuțiile lui, totuși. E o inspirație pentru oricare român și, până la urmă, se antrenează din banii noștri. Are, practic, o datorie morală să stea la poze cu noi, fanii care îl susținem din taxe.

Părea, totuși, că nu-i pasă. Că hăpăia, absorbit de telefon și de friptură, fără să se gândească o secundă la noi, micii oameni care-l admirăm și care avem dreptul să-l întrerupem oricând pentru o poză inspirațională. Deși era dreptul meu, tot voiam să nu deranjez. Mai avea puțin din friptură. Avea randament. Probabil ar fi luat medalie și la „mâncat friptură-viteză”, dacă avea chef.

Chelnerul apăru cu încă o friptură și David începu să taie din ea imediat ce băgase în gură ultima bucată din anterioara. Lega fripturile. Le suda. Nu lăsase niciun spațiu între ele să pot să zic și eu „băi David, te admir în ultimul hal, pot să fac un selfie?”. Dacă n-aș fi fost atât de patriot, chiar m-aș fi supărat. Ar fi fost de bun simț din partea lui să mă observe și să facă o pauză. Urât.

Și nici nu-s genul ăla de patriot suveranist care s-a supărat pe el că e proeuropean sau că și-a luat mașină de fițe. Merită, că e campion. Cum merit și eu o poză cu el pentru că-l susțin. Urât că-l interesa doar meritul lui, nu și meritul meu.

Observ un alt client care îl observă pe însuși David Popovici. Clar avea același plan ca și mine: o poză cu campionul. Mă uit la vârful lui de la adidas și calculez. Era mai aproape de masa lui David cu centimetri buni decât vârful meu de la adidas. Deci nerușinatul, în capul lui dement, avea impresia că poate să-l întrerupă pe David înaintea mea. Se băgase în față la coadă, practic.

Îi arunc niște ochi mijit. Îmi aruncă niște ochi mijit înapoi. Sfidare. Băi, băiatule, fix acum s-a găsit? N-aveam cum să las așa. Mă duc direct la el și îl iau tare. „Eram în restaurant înaintea ta”, zice el.

I-o tai direct. „Băi, prostule, poate erai, dar nu l-ai văzut pe David Popovici. Eu l-am văzut. Tu doar m-ai văzut pe mine că mă uit încolo și te-ai uitat în direcția în care mă uitam eu și uite, David Popovici. Crezi că nu te știu? Dacă nu eram eu, molfăiai ca prostul, neștiind că molfăi în aceeași incintă cu David Popovici!”

Mă măsoară din cap până în picioare. Chiar avea tupeu. Zice: „Mă scuzi, dar am plătit nota deja și mă grăbesc, că am copil mic. Stăteam doar să termine David Popovici de mestecat”, zice el, cu tupeu. „Păi și eu de ce crezi că stau, de prost?”, îi zic. Fac un pas în față și punctez: „Tu chiar vrei să apară știrea ‹David Popovici, martor la o altercație într-un restaurant?›”

„Coisane, n-ai tupeu”, zice el. „Vrei tu să-l pui pe David Popovici acum să dea declarații la poliție în loc să se antreneze? Să îi zboare gândul de la înot? Să ia argint în loc de aur că ai vrut tu să fii recalcitrant? Să fie o țară întreagă dezamăgită din cauza ta? Băă, David Popovici e tot ce mai avem. Tot ce ne ține să nu ne repezim unul la gâtul altuia, că nu ne mai înghițim nici să ne uităm unul la altul. Toată țara. Toată societatea asta e lipită cu scuipat, se ține într-un singur fir și firul ăla e David Popovici. Riști tu tot în loc să stai la coadă?”

„Io mă risc dacă tu te riști”, zic. I-am mirosit cacealmaua. Dă înapoi. Știe ce-i bine pentru el. David Popovici, în schimb, nimic. Mănâncă friptură fără să respire. E antrenat de la înot. Cred că poate să o termine pe toată fără să respire. Zero rușine, zero apreciere pentru noi, fanii lui, care-l apreciem atât de tare încât suntem gata să ne batem între noi pentru o poză.

Ce, mă? Îl durea gura să facă o pauză? Să se uite și el în jur? Să zică „am observat că mă apreciați și apreciez că mă apreciați”? N-are nici cel mai mic gând să facă asta. E în lumea lui, doar el cu friptura. Probabil se gândește la înot; atât îl duce capul. Bătaie de joc.

Așa e când ești faimos. Ți se urcă la cap. Nu mai știi să fii decent. Păi eu, dacă eram faimos, dădeam mâna cu toată lumea. Mă opream din mâncat, mulțumeam tuturor că mă susțin, stăteam la poze, semnam autografe. Că îmi dădeam seama că, fără publicul meu, nu aș fi nimeni. Aveam respect și nu uitam de unde am venit. Ca ăsta.

Și, până la urmă, hai să fim serioși. Cu ce te ajută în viață să înoți foarte repede? E bine să știi să înoți cât să nu te îneci ca prostul, dar mai mult de atât e doar un moft. Când ai nevoie să înoți foarte repede în situații reale? Niciodată. Să alergi repede, spre exemplu, aia e altă discuție. Poți să alergi repede oriunde. N-ai nevoie de apă ca să-ți demonstrezi capacitatea. Poți să o faci și când duci gunoiul; să zică nevastă-ta „oau, ce repede te-ai întors!”

Văd că s-a oprit și se uită la mine. De parcă îi datoram eu ceva. Eu, care stau în spatele lui în picioare de cincisprezece minute. Nevastă-mea mă așteaptă afară, în ploaie, și tot dă apeluri pe care le ignor. Și el are pretenții. Ireal.

„Salut”, zice David Popovici.

„Bă, David Popovici, prea te crezi tu miezu’ din dodoașcă!”, zic, mă întorc nervos și plec.

Ete na, David Popovici. Ce să zic. Nu mai pot eu!

Ipoteza era simplă și logică. Nimeni nu ar fi presupus că ciupercile, lichenii, euglenele sau chiar copacii ar fi ființe înzestrate cu conștiență. Nici pe departe. În schimb, legăturile dintre indivizi erau indiscutabile. Fungii comunicau prin hife. Miceliul era practic un server organic. Există dovezi clare că între indivizii aceleiași specii simple, dacă sunt înghesuiți, se formează conexiuni similare celor neuronale.

Există o formă de sențiență a coloniei?

Pentru a testa teoria, ne aflam în Oceanul Arctic, tulbure și plin de plancton. Mătreața valurilor, cum îi mai zic eu. 

Echipa era mică: dr. Meinhardt, psiholog; dr. Okoro, lingvistă; prof. Li Wei, expert în inteligență artificială; Thompson, inginer de transmisiuni canadian; căpitanul Lund cu cei trei marinari ai lui, responsabili de partea logistică; și eu, biolog, aflat acolo mai mult de formă, fără un rol practic, în afară de sudat țigări. 

Treaba mergea greu din cauza conexiunii slabe cu satelitul. Thompson aduna datele direct din echipamentele de măsurare, Li le trimitea la server, unde AI-ul elimina zgomotul și sorta preliminar datele relevante, transformându-le în ceva cu care se putea lucra. Meinhardt și Okoro le interpretau. 

Nu exista niciun dubiu că ceea ce ieșea din acel plancton era similar unui limbaj. Semăna mai degrabă cu un cod binar decât cu ceea ce suntem noi obișnuiți să numim limbaj, dar era acolo: o serie clară și repetitivă. Nu era eroare, nu era coincidență, nu era un proces natural. Planctonul încerca să comunice cu noi. Nu individual, ci ca un tot unitar. Întreaga colonie, pe o rază de aproape cinci kilometri, se comporta ca un singur organism. Un proto-creier cu un mesaj clar. Descifrarea lui, însă, nu ținea de mine. Îmi rodeam unghiile și sudam țigări.

Meinhardt icni brusc. Secvența repetitivă generată de plancton fusese în sfârșit transformată în cuvinte umane. Îi tremura bărbia și bulbuca ochii spre ecran. Dr. Okoro tremura toată. 

„N-are cum. Am făcut o eroare undeva. N-are cum asta să zică planctonul.”

„Nu e nicio eroare”, scrâșni Li din capătul celălalt al cabinei. „Am verificat și dublu-verificat datele.”

„Atunci înseamnă că ne-am înșelat”, spuse ea. „Există un mesaj aici, dar nu denotă niciun fel de inteligență. Ne-am înșelat. Ipoteza a fost greșită.”

Ipoteza mea. Mă năpustesc în cameră, îi dau pe toți la o parte și mă uit și eu spre calculator. O propoziție simplă, pornită din abisul primordial al frecărilor electrice ale planctonului, se repeta la infinit pe ecran. O propoziție care îmi prăbușea orice speranță. Într-adevăr greșisem. Nu exista nici măcar o urmă de inteligență acolo. Planctonul era doar plancton. O formă simplă de viață, incapabilă de mai mult, chiar și luată ca tot unitar. 

Misiunea era terminată. Avea să ne întoarcem la civilizație cu coada între picioare, ca toți cercetătorii care au propus o ipoteză delirantă și realitatea le-a dat peste nas. Arunc o ultimă privire spre ecran, înainte să scot calculatorul din priză. Planctonul avea pentru noi același mesaj obsesiv, care demonstra că era lipsit de orice formă de conștiență sau discernământ:

„Turul doi înapoi.” Atât zicea. Atât știa să zică. Atât și nimic mai mult.