V-aţi gândit vreo dată serios dacă aţi mânca pe cineva? Am vazut multe scârboşenii, mai ales în asia, pe care populaţia de pe-acolo le halea ca pe ambrozie: şobolani, câini, viermi, caracatiţe, insecte şi chiar penix de taur. Nu stiu alţii cum sunt, da’ io aş prefera să rod carnea de pe un femur de om decât să bag în mine scârboşeniile alea. Fizic omul e un porc mai dichisit şi cu mai puţină grasime. Pariez ca e cel puţin la fel de gustos ca porcul aşa că în continuare vă prezint două categorii de oameni pe care le-aş hali cu cea mai mare plăcere… cu reţete exacte.

Vegetarienii. Orice om care in viaţa lui a făcut, cel puţin temporar decizia imbecilă de a renunţa la proteinele animale care ne-au asigurat evoluţia cerebrală de la stadiul de animal grohaitor la animal metropolitan şi de a mânca conştient ca iepurii automat cade sub mine în lanţul trofic. Logică de clasa a 9-a: Toate mamiferele ierbivore se mănâncă. Eşti mamifer ierbivor = adă nişte ketchup când vii pe la mine. Plus, se pierde evidentul: Vaca manâncă furaj şi iarbă; hipiotul vegetarian mănâncă cele mai alese şi mai nutritive bălarii de pe planetă… deci e net mai gustos. Aş vrea să găsesc un de-ăsta intre 15 şi 25 de ani, ca să fie fraged… preferabil şi pocăit bine cât să nu consume alcool (pentru un ficat sanătos) şi sa-i frec ficatul copt cu gălbenuş de ou fiert şi mirodenii. Pate de casă de calitate excepţională, întins pe pâine de secară şi cu un vin alb.

Culturiştii. Mereu când ii văd la teveu mi se face foame. E normal… un muşchi de-ăla lucrat zilnic şi umflat de atâtea proteine şi hormoni, pariez pe orice că bate la cur de la distanţă mare orice cotlet din lume în materie de gust. Probabil nu e sănătos de la hormoni, creatină şi alte prostii cu care e umplut dar în ultimul timp se folosesc substanţe asemănatoare la toate fermele de porci, vaci şi găini aşa că nu aş băga in mine ceva nou pentru organism. No… ce fain ar fi să ies în faţa blocului cu halca de deltoid de culturist pe un umăr şi cu grătarul pe celălalt, să stau cu bidonul de bere în mână cât se perpeleşte, sa-l întorc cu furculiţa, să-l condimentez şi să mă uit cum salivează toţi vecinii de la miros…

Şi aş şi împuţina populaţia de dobitoci din lume… dacă stau să mă gândesc bine e şi bun pentru ecologie. Aş face parte din soluţie, pentru prima dată in viaţa mea.

uneori o poza face cat o mie de cuvinte.
aici nu e cazul. dar e hazliu.

“A gândi înainte de a vorbi e ca a te şterge la cur inainte de a te căca”

Trăim într-o epocă sinistră. Hazlie, dacă eşti masochist sau ai umorul mai negru decât cerul gurii lu’ Iliescu, dar în mare sinistră. Blogul este expresia supremă a acestei epoci, o invenţie jenantă prin care se pot exprima semipublic oameni care nu au nimic de zis.

În ziua de azi, omu’ scrie mai mult decat citeşte şi 3 din 4 oameni se cred artişti, da’ artişti compleţi, ca Leonardo, nu vrăjeală; în mintea lor lejeră ei cred ca pot scrie poezii, picta, cânta şi toate cele până la împletit coşuri din nuiele subacvatic de talentaţi ce sunt. Oamenii ăştia fac bloguri; şi nu numai ei. Mai sunt şi alte categorii, de la proasta care vorbeşte mult şi ţine blog despre viaţa ei complet comună şi este citită de 3 fraieri care vor sa i-o tragă şi 4 proaste de rang inferior care vor să o imite până la luzăru cu ochelari care pe internet a descoperit sensul vieţii dar in viaţa reală îi scuipă lumea in senvişul pregătit pachet de mă-sa cât se duce pe la baie. Toţi ăştia au ceva în comun: se cred speciali; şi nu speciali ca cerşetorul ăla de la metrou cu un picior invizibil, ci speciali ca Neo, şi simt că este datoria lor civică sa ne insulte corneea şi lobii parietali (mamă câtă biologie ştiu) cu excrementele lor cerebrale. Handicapabili. Nu eşti poet daca ai publicat o poezie la ziarul şcolii, pentru că e o maculatură de rahat pe care nu dă nimeni doi bani; nu eşti pictor pentru că a zis mă-ta ca desenezi frumos, maică-ta te minte să te simţi bine şi nu eşti următorul Elvis dacă torturezi o chitară in faţa prietenilor tăi şi ei spun că sună “super”. Prietenii tăi sunt la fel de proşti ca tine.

Eu dau vina pe sistemul de învăţământ care le bagă între urechi de mici ideea că sunt unici şi speciali, capabili de lucruri măreţe. FALS. Dacă aş fi profesor aş incepe fiecare lecţie cu monologul următor: “Dragi copii, şi spun dragi pentru a vă da un sentiment de siguranţă emoţională, pentru că v-aş strânge de gât pe toţi şi aş plânge de fericire in timp ce o fac, vă rog să vă uitaţi la elevii din jurul vostru. La prima vedere vi s-ar părea ca sunteţi diferiţi unul de altul, dar nu este aşa. Sunteţi variaţii pe aceiaşi temă cu o altă meclă, şi este o şansă mai mare sa imi iasă mie acum ficatul pe cur şi să facă un dans interpretativ decât ca vre-unul din voi sa facă sau să zică ceva interesant sau inteligent pe parcursul intregilor voastre vieţi mizeabile, scurte şi lipsite de conţinut.” Uneori adevărul doare.

Şi totuşi, cu toate cele spuse mai sus, de ce totuşi m-am apucat eu să-mi fac blog? Mă cred mai special decât restul oamenilor care se cred speciali ? De ce aş face ceva de care fac mişto ?

Raspunsul e simplu, şi aici am să o citez pe prietena mea: “eşti ipocrit”. Da, sunt, şi am şi un ego de hranit.