Textul ăsta trebuia să fie despre cum Antman îl bate pe Thanos dar dup-aia Tudor Chirilă a pocnit un tip

Circulă o teorie pe net despre următorul Avengers și cum o să reușească eroii noștri să îl bată pe Thanos care pare invincibil. Soluția e simplă. Antman. Se face mic, intră în curul lui Thanos, se face mare, poc, asta a fost. Oricum ai privi teoria, stă în picioare. Dar nu am cum să intru în detalii pentru că un tip s-a oprit să se ia de Tudor Chirilă că promovează „identitatea de gen” și Chirilă s-a lăsat provocat și l-a pocnit. Și așa au început întrebările.

E normal ca Tudor Chirilă să pocnească un băiat care s-a oprit pe stradă să se ia de el?

E vina lu’ ăla că e prost spălat pe creier care crede site-uri diversioniste care cultivă propagandă bazată pe frici iraționale? ( gen vine identitatea de gen să îți fure copii)?

Are omul manipulat vină în faptul că se lasă manipulat?

Păi. Da. fiecare e responsabil de acțiunile lui. De-aia își și permit oamenii să creadă toate prostiile. Că dacă fac o nasoală ca gloată de idioți care cred prostii, cumva societatea le zice că nu e vina lor. E vina ălora care i-au convins. dar știm cu toții că asta e o imbecilitate promovată de oameni în poziții de conducere care nu au o problemă cu manipularea ÎN SINE ci ci faptul că o fac și alții. În orice păcăleală păcălitul e 90% vinovat și păcălitorul 10%. Era responsabilitatea păcălitului să înțeleagă destule de la viață cât să nu se lase păcălit. Trebuie să pedepsim toți păcăliții din lume până când prostului de rând îi va fi prea frică să mai creadă ceva vreodată. E singura soluție de a stârpi manipularea de pe lume. Să dresezi omul că există consecințe în a te lăsa manipulat și e doar responsablitatea ta să nu te lași.

Bagi un politician la pușcărie pentru corupție? Bagi și toți oamenii care l-au votat. Sunt complici în egală măsură responsabili. Aaa, ei chiar credeau că o să fie bine și n-o să fie rău? Păi cine i-a pus să voteze dacă nu înțeleg ce se întâmplă în jurul lor? Și ce rahat e cu votul anonim? Vrei putere de decizie, ți-o asumi. Listă publică cu fiecare om ce și când a votat. Hai să n-o mai ardem cu difuziunea responsabilității că nu funcționează.

De-aia e lumea de căcat. Că mereu tragem la răspundere omul care implantează idei în cap, nu prostul care pune botul și execută. Și până când nu schimbăm asta, o să fim o specie de proști manipulabili care tot timpul găsesc scuze și alți vinovați pentru ce sunt până la urmă decizii proprii. Deci da, dacă unu delirează spre tine și e în rază pocnibilă, îl pocnești, nu stai să te gândești că vai, e vina lu criticatac că l-a convins că soroș vrea să-i fure pantalonii și să-i înlocuiască cu fuste.

Acuma o să vină niște oameni și o să zică, coaie, n-are cum. Îți dai seama că dacă pielea lui Thanos e impenetrabilă, e la fel de puternic și intestinul lui. Dacă Antman intră acolo și se face mare, nu Thanos e ăla care va pocni ca un pepene ci antman va fi ăla transformat în pastă roșie.

Dar nu e chiar așa. Pentru că atunci când Antman se face mare sau mic, el intră în tărâmul quantic care îi păstrează stabilitatea formei prin supralegături între atomi. Deci e clar că Thanos e ăla care va exploda mov în toate direcțiile.

WHATEVER IT TAKES

 

View this post on Instagram

“Whatever It Takes…” 💜✨ I’ve been wanting to make a fitting tribute to Avengers: Endgame since before seeing Infinity War, but every time I sat down and tried to draw something, I got so overwhelmed by how much I fucking love the Avengers, that I just couldn’t do it justice. 😭💕💕 So instead, I drew this terrible shitpost and I just want you all to know… I love the Avengers. 🤩🌈✨💗💗 I get so exhausted when I even try to think about how to properly exude how much I love the Avengers. I love everything about the Avengers and sometimes it’s so overwhelming that I just need to sit down and take a breath. 😓 Thank you for reading, I hope you enjoy my drawing of Ant Man preparing descend into the depths of Thanos’s asshole. 🚨⭐️PS, there’s merch of this, link in bio 🤙🏻⭐️🚨 . . . . . #avengers #endgame #infinitywar #antman #thanos #thanosmemes #marvelfanart #meme #antmanmemes #avengersmemes #drawing #digitalart #photoshop #artistsoninstagram #illustration #illustrator #illustratorsoninstagram #artist #avengersendgame #fanart #avengersfanart

A post shared by Shannon Howes✨🦄🌈💖 (@honeyweeaboochild) on

***

Confesiunile unui agresor agresiv și obsedat de filme cu oameni goi

Despre cum Casa Jurnalistului s-a gândit să se apere de acuzația mea că mint și inventează pe subiectul cu revenge porn mințind și inventând despre mine.

Băi ăștia care țipați la mine că n-am dreptate când am mirosit că ăia de la Casa Jurnalistului au inventat 90% povestea cu „umilința supremă”, aceiași oameni tocmai au ieșit să declare în public, la fel de fără dovezi, că eu sunt un agresor obsedat de pornoșaguri cu copii.

Ce simțiți în legătură cu acuzația asta bazată pe nimic? Nu le știrbește cu nimic credibilitatea? Nu vă pune pe gânduri că cel mai probabil intră într-un tipar de acuzații nefondate, făcut pe victima și țipat că toți care nu cred 100% ce debitează ele sunt agresori?

Sau ce, despre mine își permit să mintă și să manipuleze scoțând trei cuvinte din context, făcând implicații super oribile, dar despre alții nu? De fapt, de ce să dovedești că ce zici e adevărat când toți care te contrazic sunt niște agresori, ce dracu’.

Articolul meu despre subiect.

Cum să faci jurnalism de răzbunare cu un caz de revenge porn

Articolul lor de jurnaliști
https://casajurnalistului.ro/umilinta-suprema/

***

Elefanții

Domnul Ionescu nu deținea conceptul de „elefant”.

Să nu înțelegeți greșit, domnul Ionescu nu era un om prost. Ba chiar puțin peste medie la toate testele de specialitate în inteligență. Nu mult, dar peste medie. Deci era capabil să înțeleagă ce e ăla elefant. Nu era un animal complicat. Domnul Ionescu nu era nici genul paranoic, să poți presupune că pur și simplu nu crede în ideea de elefant și i se pare o conspirație absurdă. Nici nu trăia într-un loc rupt de lume, să crezi că poate informațiile despre animale exotice nu au ajuns la el. Fusese doar o chestie de hazard. Pur și simplu nu se întâlnise în viața lui cu elefantul nici ca animal, nici ca reprezentare, nici ca metaforă, nici ca descriere. Nici măcar contextual. Pentru el elefanții nu au existat niciodată.

Știu, pare puțin absurd să crezi că un om normal, crescut la oraș, în lumea oarecum civilizată, să nu se fi întâlnit în viața lui cu ideea de elefant. Dar dacă ne gândim puțin, cât de des, totuși, ne întâlnim cu elefanți în viața noastră? De câteva ori? Sigur, îi vedem la TV, în poze, îi auzim în povestiri. Dar cât de des? O dată pe săptămână? De două ori? De câte ori în viața lui, în medie, ajunge creierul în fața conceptului de elefant? 5000 de ori ? 10 000 de ori? Suntem vreo 5 miliarde de oameni în lumea oarecum civilizată. Dacă din 5 miliarde ăștia, în fiecare săptămână câteva mii câștigă la loterii și cazinouri cu șanse astronomice, bunul simț ne spune că deși e o șansă astronomică ca un om ca domnul Ionescu să existe, existența lui e atât posibilă cât și probabilă.

Pe parcursul vieții lui, domnul Ionescu aproape dăduse nas în nas cu elefantul de câteva ori. O dată la cinci ani, într-o carte cu animale, în care s-a nimerit ca pagina cu elefantul să fie lipită de altă pagină și neglijată la răsfoire. Apoi la șapte ani, la școală. Când învățătoarea ajunsese la litera E, tânărul Ionescu era învoit să se ducă la baie. La doisprezece ani, la ora de biologie, unde pachidermele au fost menționate sumar, elevul Ionescu era la dispensar. Se scobise în nas și îi dăduse sângele. La șaisprezece ani junele Ionescu vizitase chiar și grădina zoologică a orașului, care avea și un elefant, că orice grădină zoologică de oraș care se respectă. Din păcate fix în ziua aia elefantul era bolnav și fusese izolat, ca să nu îmbolnăvească și alte animale. Trecuse chiar pe lângă cușca goală pe care scria mare „ELEFANT”, dar nu o observase. Era de mână cu o fată pentru prima oară și creierul lui se chinuia foarte tare să găsească ceva interesant de spus spre ea.

Așa că reacția lui zece ani mai târziu, când același elefant de la grădina zoologică, care se făcuse foarte bine între timp, reușise să scape de la Zoo și tropăia furios prin mijlocul orașului, a fost la fel de improbabilă ca toată viața lui. Mai mulți martori oculari au atestat că în timp ce alți oameni urlau și alergau, să se dea din fața animalului imens, Ionescu rămăsese pe loc și se uita mirat, fără să înțeleagă de ce fug toți oamenii în toate direcțiile. Apoi s-a uitat direct spre elefantul care alerga spre el ca și cum n-ar fi fost acolo. Și atunci s-a întâmplat ceva foarte bizar. Mulți dintre spectatori au spus că, cumva elefantul a alergat astfel încât domnul Ionescu i-a trecut fix printre picioare, scăpând nevătămat.

Un grup de martori, aflați mult mai aproape de incident au relatat o poveste și mai ciudată. Au jurat că deși se uitau unul spre altul, animalul și omul nu păreau a fi conștienți unul de celălalt. Apoi, în alergare, animalul a trecut prin domnul Ionescu ca două umbre, una prin alta. De parcă moleculele lor ar fi făcut parte din două universuri separate, care nu se pot întâlni.

***

De ce ar trebui să reintroducem duelurile în societate

Singurul lucru cu care putem fi toți de acord e că societatea a alunecat pe o pantă nasoală și e pur și simplu imposibil ca specie să mai putem cădea de acord pe chestii. Societatea trebuie regândită din rădăcini. Am să fac o propunere pe care unii ar numi-o radicală. Dar nu i-aș băga în seamă pe ăia. Trebuie să fii tâmpit să vezi bunul simț ca ceva radical. Nu judecați conceptul de duel înainte de a-l înțelege!

 

Istoria duelului

În caz că nu știți istorie, duelul a fost inventat de contele Von Duel în 1378. Sătul de aceeași discuție în contradictoriu cu bunul lui prieten contele de Monte Cristo despre timpul ideal de fierbere a unui ou (ca fapt divers, ăsta a fost principala dezbatere în cadrul nobilimii între 1100 și 1700),  contelui i-a venit o idee genială:

Cum ar fi, în loc să prelungească discuția la infinit pe un subiect obiectiv imposibil de lămurit vreodată, să iasă afară și să se taie cu săbiile, și să considere la final că ăla mai viu a avut mai multă dreptate?

Povestea a avut un final trist. Contele Von Duel a murit testând propria invenție și contele de Monte Cristo a fost condamnat la închisoare (a evadat ceva mai târziu, inspirând o serie de cărți)

Conceptul de dezbatere prin duel nu a prins, la început. Rezultatul depindea prea mult de cât de buni erau participanții la dat cu sabia și prea puțin de chestii fine, gen elocvență. Pe deasupra, se termina foarte des cu cineva suferind de sabie înfiptă în organe vitale.

O dată cu invenția armelor de foc, conceptul de duel a devenit mainstream și s-a bucurat de popularitate.  Nu mai era ceva ce necesita antrenament cu o armă. Dacă aveai o părere, un om de altă părere decât tine și două pistoale, erai gata.

Epoca de aur a duelurilor a durat între secolele XVI-XVIII și s-a terminat brusc, fiind scoase în afara legii mai peste tot până în 1800. Ai putea crede că s-a întâmplat din cauză că ne-am civilizat ca specie. Complet greșit. S-a întâmplat din cauza avansului tehnic.

În primele secole de la invenție, pistoalele erau niște arme groaznic de imprecise. Nu era nici o legătură între țintit și lovit. Dacă aveai un fraier în fața ta la 15 metri și trăgeai spre el, glonțul zbura în direcția lui generală cu o șansă mică de a-l lovi și una minusculă de a-l omorî. Era așa, mai mult să-l debusolezi înainte de a-l lua la sabie. Ținea doar de bulan.

Pe la 1700 s-au prins producătorii de arme că dacă spiralezi țeava armei, îi dai glonțului o mișcare circulară care îi stabilizează taiectoria și-l face să zboare cam în direcția în care l-ai țintit, nu unde vrea mușchiul lui și generatorul de numere aleatoare al universului. Invenție foarte utilă pentru război dar foarte proastă pentru dueluri. Brusc era o șansă reală să pleci dintr-un duel cu o gaură în plus pe sfeclă.

Destul de neplăcut, pentru că

Niciodată scopul duelului nu a fost să îl omori pe partenerul de dezbatere neaparat

Era mai mult un mod de a opri risipa de timp cauzată de dezbateri. Pur și simplu stabileai cu alt băiat că vă pasă prea mult de subiectul dezbaterii încât să o lăsați moartă și în același timp v-ați săturat amândoi de pierdutul timpului cu discuții, așa că vă băgați într-un joc de noroc în care fiecare avea vreo 10% șanse să fie rănit și 1% să crape. Oricare ar fi fost rezultatul, doar din expunerea la risc ieșeați amândoi onorabil de acolo.

Vedem aceeași problemă în zilele noastre. Dezbateri infinite pe teme irelevante pe care nimeni nu vrea să le lase moarte pentru că absolut toată lumea vrea să iasă onorabil din discuție. Societatea modernă nu ne oferă nici o posibilitate eficientă de a face asta. De-aia suntem blocați în bucle infinite formate din aceleași eterne subiecte de discuție.

Observăm și încercări barbare de a simula un sistem de duel. Mircea Badea și motociclistul care l-a provocat special că știe că  e un prost care nu-și poate controla tendințele conflictuale s-au caftit în ring pe stil MMA. Teoretic onorabil ca idee, dar practic iarăși se ajunge la un sistem în care performanțele sportive ale participanților sunt relevante, ca pe vremea săbiilor.

Nu este o soluție acceptabilă. Oamenii verticali și pasionați de dezbateri nu au timp să facă sport și să se pregătească pentru un duel fizic. Că sunt tot soiul de dezbateri pe net pe care le ratezi dacă faci sport.

Cum putem reintroduce duelul într-un mod modern.

Ca sistemul să funcționeze, trebuie să nu discrimineze în funcție de capacitățile fizice. Deci, trebuie să ne întoarcem la niște pistoale pe stil antic, cu țeavă simplă, fără șanțuri spiralate, calibrate matematic în așa hal încât chiar să fie ca la păcănele. Să scrie clar pe ele că ai 10% șansă să-l nimerești pe fraier și 1% să-l omori.

Apoi faci un cadru legal de bun simț.

Fiecare om are dreptul să provoace la duel pe cineva doar o dată pe an. Să fie un act social care contează, nu potențial hobby pentru nebuni.

Nu ai voie să provoci pe cineva decât dacă ești oarecum egalul lui pe planul problemei. Poți să îți provoci un vecin la duel că dă cu bormașina la ore perverse, că sunteți egali pe planul ăsta. Nu poți să-l provoci pe Alex Velea la duel că cântă nașpa, când tu ești un băiat anonim.  Poți să îl provoci la duel dacă ți-a futut nevasta, spre exemplu, că acolo e problemă de la om la om, nu de la om la vedetă. Sau poți să strângi 100 000 de semnături de la alți oameni care cred că Alex Velea cântă prea nașpa și sunt de acord să-și doneze dreptul lor anual la provocare de duel ție, și îl poți provoca.

Evident, poți refuza un duel dacă ești provocat. Asta se face în piață, printr-o declarație publică în care explici cine te-a provocat cu drepturi întregi, pe ce motiv, admițând că ești o puță bleagă și că părerile tale n-ar trebui băgate în seamă de nimeni niciodată. După care ești obligat să porți o pălărie conică de carton colorat pe care scrie „puță bleagă” oriunde în public, timp de o lună.

Gândiți-vă la toate beneficiile sociale pe care ni le poate aduce duelul

Am avea în sfârșit o metodă eficientă de a detensiona disputele între cetățeni. Știu că ne-am obișnuit cu mentalitatea asta ridicolă de „fiecare om contează, chiar și ăia care nu produc nimic interesant și chiar și ăia care nu vor să conteze”, dar de ce să fie ilegal ca doi ADULȚI să cadă de comun acord că vor să se omoare reciproc într-un cadru organizat? De unde și până unde se bagă societatea în consimțământul a doi adulți care nu rănesc pe nimeni în afară de unul pe celălalt?  N-ai cum, spre exemplu, să susții dreptul homosexualilor de a se căsători și să nu susții dreptul adulților de a se duela. E literalmente același lucru: un act intim care implică și afectează doar doi oameni și care se poate lăsa cu sângerări.

Am avea un motiv să ne respectăm unii pe alții pe subiecte care nu contează. Nimeni n-ar vrea să ajungă la duel sau la pălărie colorată pe un căcat de care nu-i pasă. Am fi cu toții mai puțin agresivi. Și când am fi agresivi, lumea ar ști să ne ia în serios că riscăm ceva real, nu doar dăm din cioc.

Ar fi un mod bun de reformare a clasei politice. Dai cu ciocul pe ideile tale, dar crezi destul în ele cât să te bagi la un duel cu alt politician? Că declarații publice de bătut obrazul poate orice puță bleagă, nu de alta.

Ar revoluționa mondenul. Aloo, copiii, lăsați disstrackurile. Dacă chiar ai o problemă cu vlogărul celălalt puber, provoacă-l la un duel, ne uităm cu toții. Las-o-n morții ei, așa am ajuns ca specie? La cântat agresiv unul spre altul?

Oricât de raționali am deveni,  suntem foarte mulți.  O dată pe săptămână tot ar fi în lume un duel de calibru mare. De câteva ori pe an tot ar muri niște persoane importante. Chiar ar fi un motiv bun să te uiți la televizor. Până la urmă asta căutăm toți în viață nu? Ceva bun de văzut.

 

***