Buun, după lungi aşteptări a celor maxim 3 persoane care se uită aici, ete că profailărul recidivează din nou pentru a doua oară (reloaded). Dacă în episodul trecut am analizat fin neteziciunile creierului pseudointelectualei coclite, astăzi trecem la un alt personaj de lângă casa omului pe care n-are cum să nu-l cunoaşteţi.
Origini: Viermele corporatist nu poate fi catalogat clar de mic. E un individ normal care se transformă brusc pe la o anumită vârstă. Poate să fi fost tocilarul clasei, rebelul jmecher care chiulea să fumeze după şcoală, naşpeta din prima bancă sau curva şcolii. In general provine din familii cu venit mediu sau mediu-superior. ţineţi minte cuvântul mediu, că acesta reprezintă esenţa acestui individ. Nu a fost niciodată cel mai sărac, cel mai prost sau cel mai urât. Dar nici invers. Prima mare frustrare a individului ăsta scârnav a fost că niciodată în copilărie nu a fost în cercul social în care a vrut să fie. Nu a avut destulă (calitatea x) să se asocieze cu gaşca de oameni care-s X. S-a mulţumit cu ăia din Y, net inferiori, cu care umbla doar din lipsă de altceva iar faptul că nu a fost acceptat de alde X l-a făcut să se simtă tot timpul pe dinafară. De aici s-a născut nevoia lui nehalită de a aparţine de ceva. De a fi considerat o rotiţă mică dar importantă într-un mecanism imens.
Educaţie: Viermele corporatist nu e prost. E destul de deştept încât să nu fie prost şi destul de prost încât să nu fie deştept. A rămas tot timpul undeva în mediocritate, frustrarea lui principală izvorând exact din faptul că nu a fost cel mai bun la nimic. Gigi-menţiune, ăla primu sub dunga de oameni interesanţi dintr-un anumit punct. Rezultatele şcolare sunt irelevante şi bazate pe cât şi-a dat interesul, pentru că la şcoală, mediocrul are posibilitatea de a fi şi primul, şi ultimul, depinzând doar de cantitatea de muncă investită. O trăsătură esenţială este că toţi viermii corporatişti au avut o pasiune mare în şcoală (in general artistică) la care, din păcate, oricât s-ar fi chinuit, nu au reuşit să fie decât excepţional de mediocri şi au fost nevoiţi să renunţe undeva prin facultate, să se apuce de ceva serios, ca sa nu ajungă muritori de foame.br
De ce îţi vine să îl calci pe muie: Viermele corporatist e exact ca chest-bursteru din filmele alien. Niciodată nu ştii clar din cine poate să iasă. Poate să fi fost cel mai bun prieten al tău la un moment dat, brusc metamorfozat într-un costumat slinos, bărbierit bine şi mirosind a after-shave aplicat generos. Dacă înainte era oricând disponibil de o bere sub nas şi de o conversaţie în care să contribuie cu o sclipire genială de mediocritate, de la transformarea in vierme, are tot timpu’ de muncă. Un proiect, o prezentare, un raport, un eveniment la firmă, un powerpoint o circularăsiocafeadefacutlasefu’satraitidomnusef. şi când dai de el, dichisit ca un mormon, omoară orice conversaţie cu poveşti anoste despre munca lui. Întâi deturnează conversaţia cu un fin „EXACT aşa mi s-a întâmplat şi mie la serviciu ieri”, apoi te trozneşte in ficat cu o descriere a ultimului timbilding şi mamă ce chestii marfă au făcut ei acolo şi să vezi ce a zis Georgescu (pe care nu îl cunoşti şi nici nu vrei să îl cunoşti). O să afli iar ce salariu mare are, ce beneficii şi şanse de viitor şi chit că stă zece ore pe zi acolo, îi mai trage câte o cârjă secretarei – pardon assistant manageriţei- după program. Uneori a mai şi prins romgleză de la workplace şi are impresia că e la socialising cu colegii şi dă cu limba de lemn în tine până îţi învineţeşte creierul şi te abţii să-i fuţi una că totuşi e amicu’ icsulescu cu care acu 5 ani beai Săniuţa şi alergai câini să te pişi pe ei şi mereu îl prosteai să îi ţină el şi uita de ce are mâinile ude după 10 minute.
Nevoi speciale: E FERICIT. E fericit că e acceptat ca fiind un peon plictisitor şi fără minte. În sfărşit s-au găsit alţii exact ca el care să-l considere esenţial. ţie nu-ţi pasă că e fericit, dar lui nu-i pasă că ţie nu-ţi pasă. Uneori mai menţionează că munceşte mult dar apoi o întoarce că are salariul baban şi că se merită. ţie nu îţi pasă de salariul lui. Îi explici că totul e un cerc vicios izvorât din faptul că are pula foarte, foarte, da’ ştii cum, miscroscopic de mică. Lui nu-i pasă că are nanopulă. Compensează bine. Cel mai sănătos este să îl tăiaţi din lista de crăciun, şi să îl ignoraţi complet. Eventual va ajunge, pe la 40 de ani, într-o depresie cruntă şi, după ce va sparge un salariu trăgând cocaină scumpă dintre bucile unei prostituate ieftine, se va spânzura de calorifer cu un singur bilet mic, scris de mână, agăţat de gât:
„Cîcat. Am luat viaţa in serios”