Ştiţi păsărelele alea mici şi simpatice care zburdă prin copăcei şi ciripesc suav de cum crapă de ziuă? Când munceşti nocturn şi vrei să dormi până la 12-1 îţi vine să arunci cu pisici în ele.

Dar să incepem cu alte păsări, ceva mai intunecate, tuciurii chiar, care te scoală din somn când ţi-e lumea mai dragă: Ţiganii ăia cu “fiaaaaaare luăăăăăăăăăăam, fiaaaaaare veeeechi luăăăăăăm”. Vi s-a întâmplat vreodată să vă treziţi cu un fier prin casă, invechit brusc peste noapte, ruginit şi inutil şi să vă gândiţi : “La naiba! Unde e ţiganu’ ăla borât care cumpăra fier vechi când ai nevoie de el!?”? Nici mie. Întrebarea este “DE CE?”, de ce trebuie să treacă IN FIECARE ZI ţiganul borât pe stradă şi să îmi strice mie somnul ? O dată pe săptămână nu e de-ajuns ? E concurenţa aşa de mare încât dacă lipsesc o zi, vine altu’ şi profită de cutiile noastre de mazăre ruginită, dispărând în ceaţă bucuros cu prada, râzând satisfăcut? Ce fier vechi ar putea să aibă un om normal în apartamentu de la bloc ? Un plug ruginit ? Un gard de sârmă ghimpată expirat? E complet absurd! Cred că babele care s-au debranşat de la reţeaua de încălzire şi-au vândut caloriferele de la prima brumă, deci… DE CE ?

Mă enervează oamenii care încuie uşa de la intrare de două ori. Îmi şi imaginez hoţul cum scoate unelta lui secretă de deschis uşi, o bagă în gaura cheii, roteşte o dată, aude clamp, apasă pe clanţă şi rămâne blocat, gândindu-se: “Acuma ce? La şcoala de hoţi nu m-a învăţat ce să fac daca e inchisă uşa de doua ori! Să repet acţiunea anterioară ca să se mai rotească butucul o data? Prea greu, mai bine plec la altă uşă!”, şi apoi scuipând printre dinţi ofuscat şi mormăind: “Perfidă capcană mi-ai întins meştere!”. Dacă cineva vrea să îţi intre în casă, îţi intră. Încuiatul de doua ori nu ajută la nimic, ba chiar poate fi diferenţa dintre maronit chiloţii şi o salvare la limită când vii acasă în fugă cu o căcare monstruoasă în măruntaie.

Să vorbim puţin despre corpul uman; această minune neînţeleasă a naturii. Mi-a venit ideea să dezbat puţin acest subiect acu vreo săptămână, când am descoperit o metodă mai bună decât abdomenele pentru a întări muschii burţii: vomitatul – dacă-l faci cum trebuie, te trezeşti cu o febră musculară pe care nici aparatele ălea excepţionale de la teleshopping nu pot să ţi-o provoace.

Buun.. corpul uman: Misterios. Nimeni nu ştie cum funcţionează; la ce folosesc plămânii? Nimeni nu ştie! De ce e sângele roşu, sărăţel şi îţi dă pe nas dacă te scobeşti mult ? Nimeni nu ştie! Vi s-a întâmplat vreodată să găsiţi pe corp ceva, o excrescenţă neidentificabilă? Să găsiţi ceva, pe undeva, probabil când sunteţi singuri acasă şi faceţi elicpoterul nud prin faţa oglinzii, care nu ştiţi cum a ajuns acolo şi ce este, şi apoi să o scobiţi cu unghia până la sânge şi să o arătaţi la prieteni şi cunoscuţi ? Câte conversaţii faine poţi isca pe tema asta la petreceri, la muncă, în metrou… sau oriunde! Puteţi chiar agăţa gagici cu o povestire de-asta: “Hei, papuşa, vrei să vezi ce coajă mi-am găsit pe ceafă aseară ? Seamăna cu Iisus din anumite unghiuri!”

Spre exemplu io, am găsit acu ceva timp, un fir de păr la 1.7 cm la stânga (stânga mea, deci dreapta dacă te uiţi spre mine) de sfârcul meu stâng. Nu am putut să-l categorisesc. Putea fi, prin proximitate, şi păr de la subraţ, şi păr de pe piept, şi păr din juru’ sfârcului. Firul ăla de păr era freelancer. Nu era constrâns de nici o normă socială sau prejudecată, putea avea, în orice context, orice funcţie vroia muşchii lui. Nu era limitat de nici o origine, era liber ca pasărea cerului să-şi urmeze idealurile în viaţa şi să devină ORICE!

Şi vorbind de păr: nu îmi convine mentalitatea lui actuală şi direcţia lui de dezvoltare. Când m-am născut, era cuminte şi comunist, desfăşurându-se după toate normele ceauşiste: Stătea cuminte şi îngrămădit tot pe cap, ca să ocupe cât mai puţin loc. Se dezvolta armonios, intr-o societate în care nimeni nu vroia să fie special şi mai cu moţ decât vecinul lui. Toţi erau la fel. Acum, în schimb a fost întinat de idealurile capitaliste şi migrează, de deasupra frunţii, de la grămadă, în locuri mai puţin locuite. Vrea spaţiul lui personal, cu grădină şi curte, unde poate să crească gros şi semeţ. Nu le mai place în cap, se mută pe burtă şi pe spate, unde poate fiecare să aibă căţiva milimetri pătraţi personali unde să se dezvolte şi să se cârlionţeze.

Tendinţele ăstea decadente îmi strică mie tot planul cincinal.

Am observat ieri într-o vitrină de chioşc de ziare revista “Frizuri”. Mi se pare un lucru bun faptul că traim într-o lume în aşa hal de preocupată de tot ce este marginal încât orice chestie, oricât de meschină şi neinteresantă, daca are 3 fani, are şi revistă. Ce dracu’ poţi să scrii în revista “Frizuri”? Cum e la modă să ţii foarfeca? Ultimele metode de numărat firele de păr din cap? Aştept cu sufletul la gură suplimentul lunar “Bărbierit”, să imi spună EXACT la ce oră este ideal să dau cu lama pe meclă şi să mă lămurească în eterna problemă “ De unde se începe? Dreapta sau stânga?”. Bineînţeles vreau să văd şi revista duşmană “Chelii”. Fight the power!

E fain totuşi că în societatea de azi orice se vinde. Absolut orice produs, oricât de aberant şi inutil îşi are cumpărătorul lui. Când o să am bani o să fac o revistă de “Potcovit şi lepră ăuernăs”. Mi se pare necesar ca toţi leproşii să ştie cum să potcovească un cal cu doar şapte degete. Ce te faci dacă ai un cal şi nu ai degetele mari ? Plus, ăuernăs e un cuvânt care vinde. Absolut orice campanie umaniară e de ăuernăs. Nu mai există campanii de informare, informarea nu suna destul de kool. Ăuernăsu e la modă. Vorbind de campanii, am vazut azi nişte afişe de la o campanie (bineînţeles de ăuernăs) de combatere a cerşetoriei. Cica o combaţi dacă nu le dai bani. Io zic că există nişte metode mai bune de combatere a cerşetoriei decat simpla ignorare, care oricum nu funcţionează niciodată. Uitaţi-vă spre exemplu la Mircea Badea: nimeni nu îl bagă în seamă. Niciodată. Şi totuşi nu dispare. Dar înapoi la soluţia mea… nu v-o spun, e secret, da’ vă dau un indiciu: implică motorină.

Dar să ne întoarcem la ăuernăs. E un cuvânt mişto pentru ca vine din engleză şi se suprapune pe limba noastra necul înlocuind un cuvânt plictisitor românesc. Cred că o sa fac o campanie socială de “Înlocuirea cuvintelor autohtone cu englezisme de 2 bani awareness”. Era la teve un papagal ieri la o emisiune de gătit care trânteşte perla “Dacă aş fi avut nişte butter cu verdeaţă ….” Dacă ai fi avut nişte testicles cu testosterone săracule nu te-ai fi făcut bucătar, şi dacă n-ai fi făcut şcoala în Pechea city probabil te-ai fi abţinut din a ne da nouă denumirea ştiinţifică a untului.. inteligentu’ curului. La 2 minute după, paricopitatul stoarce o lămâie peste compoziţie şi spune cu satisfacţie pe faţa lui de dobitoc “adăugăm nişte zeamă de lime”. Zi boule lămâie, sau ai sechele că suna a ce-ţi dădeau băieţii în spatele blocului că te vedeau mai feminin şi dornic?

O să ajungă limba româna ca indiana cu ciocoflendări de-ăştia. Tre să fi trecut mai mult de 10 secunde pe un film indian la viaţa voastră, le dă in prostie la teve. Dacă ascultaţi atenţi o să observaţi ca toate

nimicurile de fraze, ălea 1000 de formule de bază care îmbâxesc orice conversaţie, la ei sunt in engleză. Abia dup-aia o rup pe ţigăneasca lor. Numa dialoguri de genu’ “Hello, how are you? / Fine, I went on vacation last week şlaca flaca şlaca (puncte puncte limba lor de ţigani)”. Exact aşa o să ajungă şi limba

română dacă continuăm aşa. Nu sunt simpatizant Pruteanu, zacuscarul e un dobitoc. Nu cred că ar trebui să înlocuim cuvintele englezeşti pentru care nu avem echivalent cu invenţii în protoromâna curului cum face el dar, dacă există deja cuvântul în română … foloseşte-l frate că nu te-a fătat mă-ta în Manhattan. Dacă nu, o să ajungem să auzim la ţară pe badea Gheorghe zicând “Florico, I love you very much, you know

that, da’ dacă te mai prind cu Vasile, îţi rup picioarele, futu-ţi morţii mătii de whore”

Şi dacă tot eram la filme indiene. Pe mine mă enervează individul ăsta:

Nu ştiu cum se face, da’ e în toate filmele indiene. Fiţi atenţi la faţa lui de ţigan borât şi slinos, e mai hazlie decât orice aş zice eu vreo dată. E cea mai hidoasă faţă de cur pe care o poate concepe genomul uman. Îmi place frizura lui.

300. Atâţi oameni zice numărătorul ăla stricat din stânga că s-ar fi uitat pe aici. Mie mi se pare fals. 300 de oameni îs mulţi. Cu 300 de oameni poţi să te opui întregii armate persane. Dacă aş avea io 300 de fani i-aş putea pune să imi scrie numele în stradă din corpurile lor şi dup-aia aş putea să mă sui pe un bloc, să admir şi să îmi crească inima cât o mămăligă. Daca mi-ar trimite 300 de oameni câte 10 lei aş avea 3 000 de lei, şi ăştia sunt o grămadă de bani. Aş putea să mă las de căutat de muncă cu banii ăştia. Oricum. Am o idee mai bună de numărătoare de popor: Daca vedeţi textuleţu ăsta pâna la capăt, apăsaţi şi voi pe butonu’ ala pe care scrie comment, şi lăsaţi un “văzui” sau ce vă cacă mintea. Vă număr io manual dup-aia.

Cărţi. Cunoaşteţi toţi genu’ de om peste 40 de ani, probabil un părinte, care ridică nasu’ în vânt a superioritate şi trânteşte o frază de genu’ “mamă că când eram io dă vârsta ta citeam incontinuu!”. Mi se pare normal zic io, când stai intr-un sat pe malu’ Siretului şi singurul lucru distractiv de făcut e să arunci cu pietre în apă, sau în cap la oameni să te plictiseşti la un moment dat şi să citeşti. În conjunctura actuală însă e aproape fizic imposibil. Nu ştiu alţii cum sunt, da’ io când văd imagini că se mişcă pe un ecran îmi fug ochii instant din orice carte. Am un deficit de atenţie. Cărţile sunt bune, nu zic nu, da’ tre să ai voinţă de Jedi Master să te apuci de citit când ai ecrane în casă care clar îs mult mai distractive.

Noi, tinerii trebuie să citim mai mult. Imediat, pe cuvântul meu, daca imi explodează miraculos teveul şi computerul, să moară Teoctist dacă nu mă apuc de citit. Oricum, am citit vreo doo cărţi în ultimu’ timp, din cauza imposibilităţii de a căra un ecran in baie când mă cac şi, la fel ca şi căcatul, cititul meu a mers încet şi sigur. Din fericire am citit nişte cărţi faimoase, si ultralăudate de critici. Din păcate au fost din acelaşi material făcute cu ce ieşea din mine când le citeam. Nu citiţi porcăriile următoare:

Trainspotting. Ştiţi filmu’, e decent. Cartea e proastă. E genul de carte pe care ar scrie-o Pulifriciul (dacă nu ştiţi personajul, vedeţi ceva mai jos în articole). Toată cartea pare a fi fantezia unui pokemon asupra a ce a fi “supercool!1!” să se întâmple în viaţa reală. Nişte distruşi se droghează şi comentează chestii din prisma drogatului. Uneori mai bostănesc câte o urâtă şi se cacă pe ei. Literalmente. Scriitorul are un vocabular mai limitat decât limbajul semnelor la un urangutan dresat. Pe fiecare pagină, cel puţin în traducerea româneasca apar de minim 2 ori cuvintele “fututul” şi “muistul”. Probabil omu’ a văzut că avea doar 80 de pagini de carte când a terminat-o şi a zis: boon.. hai să vedem cum sa o înflorim să fie mai mare şi să sune mai tru. Ce avem aici ? “Sickboy s-a suit în autobuz până la magazin şi a cumpărat o pâine” Scurt şi nu destul de cool. Nu prinde la idioţi de 14 ani nonconformişti şi dezinhibaţi. Schimbăm: “Sickboy s-a suit în fututul de autobuz muist până la magazinu’ ăla futut şi a cumpărat o muistă de pâine”. MUULT MAI FAIN. Nu am nimic cu înjurăturile. Sunt expresive, dar când le foloseşti prea mult, ca să maschezi pe drum o poveste de 2 bani într-o exprimare cool a-la “mă doare-n pulă” făra nici un substrat iese un jeg de carte care merită citită pe veceu şi uitată acolo pentru zilele fără hârtie igienică.

Piticul Roşu. A apărut la colecţia Cotidianul. Autorul este un francez, şi dacă ăsta nu e argument destul de bun pentru a nu citi ceva, nu ştiu ce e. Dar hai să elaborez. E o colecţie de povestioare pseudofilozofice, şi zic pseudofilozofice pentru că nu e genul de filozofie care ar face-o un profesor german cu barba de-un cot. E genul de filozofie care ar face-o un hipiot de 15 ani plin de coşuri după ce a tras lipici pe nas. Din categoria “omulee.. cum ar fi dacă … ăă.. ar avea pisicile roţi omuleee”. Adam la început era hermafrodit şi nu-şi împăca natura feminină cu cea masculină şi de-aia a cerut să fie făcut în două. Ce rahat îmbâxit bun numa ca laxativ intelectual. Şi tot aşa urmează povestiri despre unu’ care fuge de acasă că îi plac copacii, o copchilă care urmăreşte o pisică într-o grădină şi-i vine ciclu’ şi încă vreo 10 tâmpenii de-ăstea care te fac doar să realizezi că pierzi timpul la baie în mirosul propriului rahat complet degeaba. 

De-acuma îmi iau telefonu’ în baie şi joc snake. Am rezolvat problema cu ecranul. Trebuia să mă ducă capul mai devreme.