Marțipan tocea zăpada pe loc și dădea din mâini alarmat, gata să le dizloce. Se vedea că situația îl stresa teribil. Clopoțel se scărpină în spatele uneia dintre urechile lui comic propoționate și se hotărî să-l mai asculte puțin, convins că nu pierduse cine știe ce din poveste în minutele în care îl lăsase pe mai tânărul lui coleg să vorbească singur.

– Era pur și simplu peste puterile unui spiriduș să fac ce mi s-a dat să fac într-un timp atât de scurt. Gândește-te că acum nouă luni habar n-aveam despre biologie decât că animalele au o gaură pe care mănâncă și o gaură pe care se cacă. A trebuit să o iau de la zero. De la zero! Știai că hidra de apă dulce are aceeași gaură pe care și mănâncă și se cacă? Eu nu știam. E un animal real. Nici asta nu știam. Ce, de la zero. De la minus unu! Nici măcar puținul pe care-l știam nu era adevărat. Acuma să învăț biologie de la zero și să și dezvolt un vaccin? Știu că mi s-au alocat fonduri și personal, dar serios, o sută de spiriduși care maxim știau la fel de puțină biologie ca și mine?

Clopoțel îi aruncă o privire blajină, care părea că doar îl agită mai tare.

– Măi Marțipan….

– Șefu, tot respectul, dar nu mă lua cu „măi Marțipan” că nu mă încălzește cu nimic. Nici n-am avut cum să-l testăm cum trebuie. Că fiziologia de spiriduș e complet diferită de aia de om. Găsește voluntari. De unde dracu’. Eu am fost voluntarul. Au fost efecte secundare, Clopoțel. Multe efecte secundare. Severe. Habar n-ai prin ce am trecut! Mi-ai promis revoluție, Clopoțel. De cinci ani îmi zici că îl dăm jos pe bărbos de la putere! Când, Clopoțel, când? Că eu nu mai pot cu exploatarea asta!

– Nu e așa ușor, Marțipan. Știi și tu. Îl izgonim pe Moș Crăciun dar îl înlocuim cu ce? Că fiecare spiriduș are altă idee și copiii sunt mai mulți de la an la an. Trebuie planificat un sistem alternativ, stabilit cu spiriduși-cheie, nu e așa de ușor cum îți dictează ție heirupismul tinereții. Zi-mi dacă vaccinul ăla funcționează sau nu.

Marțipan deja făcuse o gaură în zăpadă cu bocănceii lui verzi, țuguiați la vârf, cu ciucuraș de beteală. Deși se așezase pe o buturugă, Clopoțel era nevoit să se uite în jos ca să-l privească în ochi de tare ce se îngropase.

– Să-mi bag cuculețul dacă știu! Miroase plăcut, a scorțișoară și ambalajul e foarte zglobiu colorat. La partea asta mă pricep. Teoretic ar trebui să funcționeze și din punct de vedere medical. Vedem dup-aia cât crește numărul de autiști.

– Lasă că nu se moare de la autism, completă Clopoțel. A fost un an dificil din multe puncte de vedere. Am avut de făcut și Playstation 5, nu doar vaccine. Știi cum e. Copiii își doresc ceva de Crăciun, noi trebuie să facem. Asta e meseria de spiriduș. N-ai ce să faci.

Marțipan se chinuia să iasă din gaura din zăpadă făcută de propria mișcare și Clopoțel îi întinse o mână, să-l ajute. Marțipan icni pițigăiat, se propti în paravanul de zăpadă și își eliberă trupul firav din gaură.

– Știu că la toți ne e greu, dar de ce trebuie mereu să pice ce e mai greu fix pe mine? De ce mereu trebuie Marțipan să tragă bățul cel mai scurt?

Clopoțel se ridică nervos.

– Bai, nătăfleață, uite că mă faci să vorbesc urât, tu chiar crezi că asta cu vaccinurile a fost cea mai complicată chestie de anul ăsta?

Marțipan se întărâtă foarte vehement. Un deget îi tremura în aer, la o distanță aproape agresivă de fața lui Clopoțel.

– Clar!

– Vai, săracul Marțipan, cum cad toate grelele în cârca lui! Mergi puțin cu mine, te rog.

Drumul până la grajd era lung și alunecos. Clopoțel tăcea dramatic și Marțipan, intimidat, tăcu și el. Grajdurile erau suspect de pustii. Într-un colț era Mușețel, care suspina într-o batistuță brodată, de culoarea fisticului și spre capăt, în întuneric, se înghesuiau câteva capre cu niște crengi legate de coarne.

– Unde sunt renii lui Moș Crăciun și de ce au caprele astea crengi legate de cornițe? întrebă Marțipan cu o expresie foarte perplexă pe fățuca lui simpatică.

Clopoțel oftă greu.

– Am aplicat metoda daneză.

– Ce-i aia?

– Știi că danezii au eutanasiat recent 17 milioane de nurci, pentru că virusul suferise o mutație la ele și exista riscul să se transmită și la om? Metoda daneză.

Deși deja avea niște ochi de proporții care sfidau anatomia, Marțipan făcu ochii și mai mari.

– Ai omorât renii!

– Eutanasiat! , corectă Clopoțel. N-au simțit nici o durere, nu-i așa, Mușețel?

Mușețel bufni în plâns și își umplu batista de muci. Dădu din cap că „da”. De mai mult nu era în stare. Clopoțel ridică din umeri.

– Știi că aveam peste o mie de reni aici. Se strănuta, exista transmisie comunitară, n-am avut ce face. Unul dintre ei avea și nasul roșu….

– Rudolph mereu avea nasul roșu!, pufni Marțipan.

– Da. infecție cronică. Ăștia-s cei mai periculoși, că are timp virusul să sufere mutații. N-a fost o decizie ușoară, dar cineva trebuia să o facă. Crezi tu că tragi bățul cel mai scurt, dar bățul cel mai scurt e la Clopoțel din oficiu. Tu mereu îl nimerești pe al doilea.

Marțipan își luă câteva minute să proceseze situația, în special caprele.

– Bun, să zicem că moșul nu se prinde că-s capre în loc de reni, că e chior. Oricum erau de decor și toată magia e din sanie. De jos se vede cam la fel. Da’ nu o să atârne?

– Le legăm bine de oiște. Behăie puțin la decolare, după care leșină de panică când se depărtează de sol și n-ai probleme cu ele.

Mușețel se apropie de ei, sughițând. Mucii i se înnodau în barbă.

– Măi spiriduși buni, eu cred că trebuie să-i spunem lui Moșul! Nu putem să-l lăsăm așa, să plece cu capre! Să nu știe… să nu știe că renii lui… că renișorii lui…

Mușețel se îneca cu sughițe și muci. Clopoțel îl luă de umeri, părintește.

– Sunt de acord, măi Mușețel, dar e ziua de ajun. Moșul are o treabă importantă de făcut în seara asta. Nu putem să-i punem în cârcă asemenea lovitură emoțională fix acum. Misiunea noastră comună este mai importantă decât dramele prin care trecem fiecare. În plus, renii o să fie la fel de morți și când se întoarce. Trebuie să fim pragmatici. Pentru revoluție.

Mușețel oftă și recăpătă o poziție cât de cât demnă, ținând cont de corpul lui hilar construit și de hainele colorate.

– Aveți dreptate, domnu’ Clopoțel, dar eu vă zic sincer că dacă-l văd pe Moșul, n-o să pot să mă abțin. O să mă bufnească lacrimile.

Clopoțel zâmbi la el.

– Promit că îi dau eu vestea proastă cum se intoarce. Până atunci n-o să te întâlnești cu el. Ai liber de la mine azi, toată ziua. Ai muncit prea mult. Du-te la cantină și toarnă-ți o halbă mare de ciocolată caldă. Din partea mea!

Clopoțel îl bătu peste umăr de îmbărbătare. Mușețel se îndreptă posomorât spre ieșire. Marțipan îl urmări cu privirea, frământându-și fesulețul în pumnișori.

– Am belit toți cuculețul, Clopoțel. Suntem în răhățel până la gât!

– Uite ce e, Marțipan. Tu ești spiriduș bun, dar ești prea atent la problemele tale și prea puțin la cele ale spiridușilor din jur. Puteam să nu-ți zic de reni, dar am vrut să știi, pentru că am încredere în tine. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau ca tu să-mi ții locul în fruntea revoluției.

– E o onoare, bâigui Marțipan, evident depășit de situație.

– Acum să vorbim de problema reală. Mușețel. Este mult prea apropiat de Moș Crăciun și mult prea slobod de gură. Și știe prea multe despre revoluție. Asta îl face foarte periculos.

– Ce putem face?

Clopoțel scoase o bucată de turtă dulce și mușcă cu sete din ea.

– Mâine dimineață, până să se întoarcă moșul, îl trezești pe Mușețel. Îi spui că ai găsit în pădure un petec de ghiocei atât de frumoși încât pur și simplu trebuie să-i vadă. Ajuns singur cu el în pădure, știi ce ai de făcut.

Marțipan înghiți în sec. Știa ce are de făcut.

Prima povestioară pe care am scris-o în viața mea a fost despre Crăciun.

Era decembrie și eram clasa a V-a. Profesoara de română ne-a dat ca temă o compunere la liber de sezon. Așa că am luat un caiet de-ăla mare și am scris o idee de-mi venise în cap despre un copil care era convins că moș crăciun e taică-su și stă noaptea să-l aștepte și să-l prindă. Îl prinde chiar pe Moș Crăciun, ăla originalul. Copilul e convins că e de fapt taică-su deghizat și îl ia peste picior, o face pe deșteptul și moșul pleacă supărat fără să-i lase nici un cadou.

Avea vreo două pagini și ceva de caiet povestea. Câteva replici, câteva figuri de stil forțate. Vă dați seama că nu era cine știe ce. Da’ era povestioara mea. Prima chestie făcută de mine din capul meu de când exista capul meu. Când am terminat-o am vrut să le-o arăt alor mei dar m-am răzgândit. Dacă o să-mi zică că e o prostie? Mi-era rușine așa, să le zic că am scris o chestie și că aș vrea să o citească. Așa că m-am hotărât să mă duc cu ea direct la clasă, să văd acolo ce se întâmplă întâi.

Profa ne-a întrebat dacă vrem să ne citim compunerea la clasă. N-am avut curaj. Am zis să îi las pe alții întâi, să văd cum iese, și poate prind curaj pe parcurs. Evident tocilarii clasei au ridicat repede mâna și și-au citit mândri creațiile. Că așa erau ei. Și cu cât citeau mai mult, cu atât deveneam mai nesigur pe mine. Toate erau compuneri de-alea comuniste în care nu se întâmplă nimic. Pasteluri în proză cu figuri de stil standard. Din categoria „omătul alb s-a așternut peste case” și „copiii cuminți îl așteaptă înfrigurat pe moșul lângă foc”. Știți genul.

Profa îi aplauda și îi lăuda. Și cu cât îi aplauda și îi lăuda mai tare, cu atât îmi era mai rușine cu ce scrisesem. N-aveam nicăieri pe alea două pagini jumate vreo diaree de adjective care să fie apreciată și aplaudată. Dacă la începutul orei pornisem cu planul să prind curaj și să ridic și eu mâna la un moment dat, de la jumate încolo doar speram să nu mă pună și pe mine să citesc, să nu mă fac de rahat cu prostiile mele.

Ora s-a terminat și profesoara n-a luat compunerile necitite să se uite pe ele acasă. Alor mei nu le-am mai spus nimic și povestea aia a rămas acolo, în caiet, necitită de nimeni în afară de mine. Convins că scrisul e o slăbiciune pentru oameni care vor să se facă de rușine, nu m-am mai atins de apucătura asta în următorii zece ani.

Poate dacă ar fi citit-o cineva, aș fi primit niște încurajări. Poate aș mai fi încercat să scriu. Dar deja asociasem sentimentul ăla de jenă și neconform cu scrisul. Mi s-a părut o slăbiciune și o prostie. Sentimentul ăla de bucurie pe care l-am avut când am terminat-o de scris a fost complet îngropat de nesiguranța de după. De scris m-am reapucat abia pe la 22 de ani. E complicat să fii copil. Ești foarte ușor de descurajat și foarte influențat de ce se întâmplă în jurul tău.

Poate dacă aș fi avut mai mult curaj, poate dacă oamenii din jur ar fi fost mai atenți la mine, nu știu, poate descopeream mai repede că scrisul e o chestie plăcută, nu ceva riscant, care te lasă în curul gol în fața lumii. Dar așa a fost să fie.

De când m-am apucat de scris, în fiecare an am scris măcar o povestioară de crăciun. Unele mai lungi, unele mai scurte. Cred că am deja destule strânse cât să umpli o carte cinstită. Mereu când vine sezonul îmi aduc aminte de copilul ăla care eram. Bucuros că am făcut ceva nou, ce nu știam că poate să existe, apoi speriat că am făcut o prostie.

Anul ăsta încă n-am apucat să torn nici măcar una. Prea multe alte chestii de făcut. Dar o să găsesc timp și o să bag una până expiră cronometrul. I-o datorez copilului ăla fraier care n-a scris nimic zece ani de frică să nu facă mișto lumea de el.

Toți dobitocii convinși că sunt cu un deget pe pulsul societății au pus mâinile în șold, au dat ochii peste cap și au făcut următoarea observație de mare angajament:

„Herp derp avem doar o femeie în guvern, nu se poate în 202020, europa, cilivizație, omenire așa ceva asta e reprezentativitate?”

Oau, serios?

Da cu ochi albaștri câți miniștri avem?

Dar sub 1.60m? Dar peste 190?

Dar peltici câți sunt? Proporțional cu pelticii din populația de bază?
Câți au lobul urechii rotunjit și câți îl au alunecat spre față?

Care este distanța medie dintre ochi la români și e în concodranță cu aia a guvernului?

Băi ăștia. Pe mine la un ministru mă interesează trei chestii: să nu fie imbecil, să nu fie hoț și, dacă se poate, să-și cunoască meseria. Că trebuie să facă o meserie acolo, în caz de nu știați, nu să arate frumos și reprezentativ social. Când vi se sparge o țeavă la baie și trebuie să angajați un instalator, vă uitați la ce sex are?

Mă doare la bască dacă sunt 18 femei în guvern sau 18 bărbați sau 18 ambidecștri sau 18 perechi de câte doi pitici unul în cârca celuilalt, cu un parpalac peste. Cât de idiot spălat pe creier trebuie să fii ca să-ți verifici potențialii angajați la ce au în chiloți, nu ce au în CV?

Da’ bine că ați luat voi pulsul societății. Ați fi în stare să luați și pulsul unui căcat, dacă v-ar băga cineva în seamă. V-au dresat discriminiștii ca pe focile de la circ, să mor eu. 18 dăncile bi-curioase cu un bunic african ați merita să vă guverneze toată viața, rupților.

Primul smiorc al zilei vine de la toți avocații din România, care sunt mega supărați că avocatul lui Deromânia Paul (nume de buletin) a fost condamnat.

Că dom’le el doar avocățea.

Întrebarea mea e: A participat cu bună știință la încercarea de a vinde mai departe niște terenuri despre care știa clar că-s retrocedate pe nașpa? Că dacă da, mdlp că în nomenclatura meseriei se încadrează și activitatea lui.

Lăsați smiorcăiala ca știm cu toții că în retrocedările pe nașpa avocați și notari sunt mână în mână cu interlopii.

Te pomenești că săracul chiar credea sincer că găinarul Deromânia Paulică merită pădurea Băneasa! Dacă e imoral mă doare în locul standard cât e de legal. Imoral e de ajuns pentru mine.

Al doilea smiorc al zilei evident vine de la discriminiști, că e hobby de-al lor.

E un consiliu de-ăsta care nu știu ce face și nici nu mă interesează clar: Consiliul Economic și Social. Acuma aparent societatea civilă, adica ONG-urile, nominalizează un mebru în ăsta. Au nominalizat-o pe „SexulșiBarza” o amețită care e foarte utilă acolo când răspunde la telefoane și le explică fetelor cum e cu pastila de după, dar foarte extremistă la modu feminazi când vine vorba de drepturile femeilor.

Gen consideră că dacă faci o fentă și scoți prezervativul fără să știe aia e viol. Sau că violul poate fi reclamat și la mai mult de trei luni de la faptă, când practic nu prea mai au cum să fie probe și e elzice VS eazice. Moment în care opinia publică o să țină tot timpul cu femeia, că e mai fragilă și mai delicată și mai o floare. Ce încerc să zic e că mdlp dacă aia legal trebuia să fie într-un consiliu. Un om cu genul ăsta de gândire n-are ce căuta într-un consiliu decizional. Bine că au scos-o.

La educație sexuală sunt de acord cu ea, să răspundă la toate telefoanele de la țărăncuțele de 14 ani care au pus botul că n-au cum să rămână gravide dacă stau deasupra.

Dar la partea cu „drepturile femeilor” sunt mega acrit. Egalitate nu există între nimic și nimic în lumea reală. Echitabilitate poate să existe, adică dacă pui în balanță beneficiile și dezavantajele unei chestii, să fie coparabilă cu alte chestii.

Moment în care îmi aduc aminte că femeile trăiesc în medie cu 7 ani mai mult așa că aș renunța oricând la toate privilegiile mele de mascul alb hetero care sincer că nu le-am văzut nicăieri în viața mea, poate-s io nesimțit, dacă mi-ar garanta mie cineva 7 ani de viață în plus. Cred că la capitolul „echitabilitate”, femeile au o viață MULT mai relaxată decât bărbații, așa că să le ajungă așa cum e, că e destul. Smiorcăiți în altă parte și ratați-mă cu vrăjeala.

la fel ca si seria witcher, cyberpunk 2077 e un cacat sinistru.

cutsceneuri interminabile cu o poveste prea lenta si anosta. Inteleg ca exista oameni care apreciaza povestile mediocre, dar pentru astia ca mine ar fi fain sa faca o varianta synopsis

„hei acuma il ai pe keanu in creier si gen vrea sa iti bage creieru in buzunar, mai ai 5 saptamani sau gen de trait”

ajunge.

vreau sa impusc AI prost, nu sa vad 20 de minute de cutsceneuri care sa imi explice cacatul asta simplu.

press w to crawl

nici macar nu poti sa zici ca te poti duce sa faci un senvis cat e cutsceneul, ca e „INTERACTIV” adica din cand in cand se opreste si ca sa porneasca iar filmuletul lor lent trebuie sa mai apesi pe cate un buton. Super metoda de a spune povesti.

press w to crawl

a, si uneori ai o replica, si trebuie sa apesi pe f daca vrei sa spuna replica sau sa nu apesi pe nimic, daca vrei sa se ajunga exact in acelasi loc dar fara replica aia.

dar daca treci de partea asta, ajungi la un joc mediocru care n-ar fi putut sa fie considerat inovativ nici in 2012. un shooter cu skill tree. cine zice ca e RPG, nu l-a hranit ma-sa cu carne in perioadele critice de dezvoltare. Intr-un RPG cine e personajul tau si ce alegeri face au impact asupra povestii.

Aici esti tras de mana prin acelasi traseu presarat cu iluzii de alegere orice ai incerca sa faci. Doar un shooter cu skill tree.

pe mine tot ce m-a distrat a fost ca mi-am facut o femeie cu carici imens. f f woke si immersive sa poti sa faci o femeie cu bartai cariciu si bartai bidoanele. m-am pus si in pielea personajului. de fiecare data cand ma prindea garda ca faceam nasoale si incepea sa traga in mine, tipam la ecran „ia uite ba si pe transfobii astia”

aia e, macar creste ratia pe filelist. ca ultima chestie, daca il incercati, nu va bagati la skilluri stealth/assassin, ca AI-ul e prea defect sa raspunda coerent la asa ceva. De cele mai multe ori pleaca singur din incapere aiurea de zici ca tocmai si-a dat demisia.