Un elev de la un liceu militar a omorât o adolescentă și a băgat un adolescent în spital după ce i-a atacat cu maceta într-un parc din Craiova și ca de fiecare dată când cineva din armată sau poliție ucide sau se sinucide, a plouat cu știri care arată așa:

Se întâmplă și la piloți de avion. Și băiatul ăsta care a îndreptat avionul spre pământ și a omorât 149 de persoane era apt psihologic.

Se miră și jurnaliști idioți, se miră și idioți pe persoană fizică. Cum se poate să fie declarat apt din punct de vedere psihologic și să fie în halul ăla de instabil?

Să nu știi cum funcționează testarea psihologică nu te face idiot. Să te miri în public în loc să te documentezi te face idiot.

Din fericire ca sunt eu aici, ca absolvent nepracticant de psihologie, să vă explic ce sunt testele ălea. Nu e scăpare și nu e incompetență.

Testele care te declară apt psihologic nu funcținează, nu au funcționat niciodată și nu au cum să funcționeze decât pe oameni extrem de proști.

Psihologia funcționează bine când psihologul e acolo să-l ajute pe pacient și pacientul are încredere în psiholog că lucrează în interesul lui.

Acum dacă ești mai deștept decât o pungă de balegă îți dai seama că psihologul de la armată/poliție nu lucrează pentru tine, lucrează pe instituție. Nu e acolo ca să te trateze dacă ești labil, e acolo ca să te dea afară dacă ești labil, ca să nu dăunezi instituției.

Deci, logic, scopul tău nu e să fii sincer cu el ci să îi spui ce ar fi în interesul tău să audă. Adică să-l minți, dacă e cazul.

Bun, toată lumea știe asta. Înseamnă că testul în sine are mecanisme pentru a detecta și combate răspunsurile mincinoase, nu?

Tehnic, are. Singurul mecanism de depistare a minciunii pe care îl poți băga într-un test grilă e să reformulezi fiecare întrebare de cinci ori și să speri că mincinosul se încurcă în răspunsuri și îl prinzi pe inconsecvență.

Tehnica asta merge bine în interogări cu suspecții, spre exemplu, când trebuie să prezinte un alibi și se pot încurca în detalii pentru că povestea e complicată.

„Păi stai că ai zis că ai ajuns cu mașina la 3 și anterior mi-ai zis că ai scos-o din service abia la 4, puneți-i cătușele! L-am prins!”

Dar testele alea nu prezintă situații reale și complexe ci situații ipotetice și simple. Să vă dau un exemplu de întrebări standard de test care te declară apt să porți armă și chestii,

Notați de la 1 la 5 unde 1 e „niciodată” și 5 e „foarte des” următoarele afirmații.

Visez că pedepsesc violent oameni care mi-au greșit în viață.

Simt că singura justiție reală e aia făcută cu mâna mea.

Cred că știu cel mai bine cine merită pedepsit și cum.

Am accese de furie în care simt că îmi pierd controlul și sunt în stare de orice.

Atunci când sunt într-o situație conflictuală reușesc să mă stăpânesc din a o escalada.

Atunci când sunt provocat văd roșu în fața ochilor și nu mai știu ce fac.

Cam așa sunt testele alea. Chiar nu contează ce simți cu adevărat. Dacă ești mai inteligent decât o găleată cu scuipat îți dai seama clar care sunt răspunsurile „corecte” pe care un cetățean stabil le-ar da și știi că e în interesul tău să minți. Psihologul ăla care le corectează nu e aliatul tău, e un om care te poate lăsa șomer dacă ești prea sincer.

Atunci de ce nu se folosesc alte metode de a detecta minciuna? Un detector de minciuni spre exemplu?

Mă bucur că mă întrebi, voce din cap. În principal nu este folosit un detector de minciuni pentru că ăla e o chestie care funcționează doar în filme. În viața reală e o porcărie pseudoștiințifică la fel de reală ca astrologia și ghicitul în cafea.

Ăla detectează „tresăriri” ale inimii, să le zicem. Pe care poți să le ai când minți și ai sentimente puternice față de subiect. Sau poate doar ești speriat și tresari din orice. Sau poate ești foarte împăcat cu toate minciunile tale pe care ți le-ai raționalizat și nu tresari absolut deloc. Eu vă zic sigur că pot să spun pe detectorul de minciuni că sunt o femeie neagră din Alabama de 62 de ani cu 12 nepoți și aparatul ăla nu o să tresară deloc. Pentru că nu am nici o trăire emoțională legată de afirmație.

Ar putea funcționa aparatul dacă crezi atât de tare în el încât tresari de frică că o să te prindă când minți. Dar un aparat care funcționează doar dacă crezi în el nu poate da rezultate credibile.

În plus ai reacții emoționale la evenimente reale, nu la situații ipotetice, ca în testul ăla. Deci n-ar avea cum să funcționeze.

Deci testul ăla care te declară apt psihologic să fii soldat/polițist e degeaba?

Nu e. Contrar a ce vedeți prin filme, media de inteligență la psihopați este sub cea a populației obișnuite. Nu-s toți genii ca Hannibal Lecter. Ba chiar majoritatea sunt ușor retarzi, ca monstrul din caracal. Iar ăia sunt atât de proști încât nu-și dau seama că e în interesul lor să mintă la test.

Pe ăia testul îi prinde. Cred că sub 50% din ăia care nu-s apți sunt prinși de test. Testul e doar o sită. Mai prinde din ei. Nu are cum să îi prindă pe toți.

Deci vrei să zici că psihologia nu e în stare să identifice ucigașii/sinucigașii?

Ba este în stare. Dar nu așa. Dacă un psiholog ar sta de vorbă cu fiecare soldat/polițist/pilot de avion 2 ore pe săptămână, în câteva luni ar fi în stare să se prindă dacă e labil sau nu.

Dar ar funcționa doar dacă pacientul ar avea încredere în psiholog și ar fi sincer cu el.

Și asta ar funcționa doar dacă psihologul ar avea un raport de confidențialitate cu pacientul și nu ar lucra pentru angajatorul pacientului care doar vrea să știe dacă trebuie să-l dea afară sau nu.

Așa e psihologia reală. Mai banală decât aia de la televizor. Nu e nici jedi mind trick nici vulcan mind meld.

Șoseta este reprezentarea perfectă a consumerismului. Obiectiv e un produs textil care, folosind tehnologie de ultimă generație și o generație de sclavi uighuri dintr-un lagăr chinez de concentrare, costă mai puțin pe bucată decât costă oxigenul pe care l-am respirat scriind paragraful ăsta.

Valoarea șosetei crește proporțional cu adâncimea la care reușești să o îndeși pe gâtul prostimii prin reclame targetate, și mai nou, complet automatizate folosind noile AI-uri care reușeșc să-ți genereze pe bandă rulantă direct branduri. Cu site, cu logo, cu gargară mercantilă bazată pe emoji și exclamații. Tot tacâmul.

Cu cât e mai adânc în gâtul tău, cu atât valorează mai mult. Hei, uite, șosete cu personajul tău preferat din serialul tău preferat care zice replica ta preferată. Nu e ca și cum ți-am ginit afinitățile cu tracking cookies și am generat șoseta ideală fix pentru tine procesând câțiva kilobiți. Chiar s-a nimerit așa. Merită, să zicem, stai puțin să mă uit la obiceiurile tale de consum și cât adaos comercial tolerezi în medie, așa, 20 de lei perechea! Pare cinstit pentru asemenea șosetă, nu?

Credeai că AI-ul va fi folosit să avanseze știința? Că o să ai un robot care o șterge la cur pe bunică-ta și îi aduce aminte să își ia pastilele? Că vom trimite sonde spre alte sisteme solare capabile să interacționeze cu potențiala viață găsită acolo? Țeapă, prostule care ești prost! Ce prost ești! Păi nu știi bă că singurul scop al consumerismului e să vândă șosete? Că orice tehnologie emergentă va fi inevitabil folosită pentru a vinde mai aprig șosete? Taci și cumpără șosete fraiere!

Este adevărat că singura soluție de lungă durată care funcționează este să te ții cât mai ocupat, dar mulți interpretează greșit ideea asta și se scufundă în muncă. Satisfacția vine și din muncă dar de obicei e puțin acră, pentru că na, nu-ți face nimeni statuie la locul de muncă. Tot alții profită mai tare decât tine de cum tragi tu la săpăligă.

Însă te poți ține ocupat și cu chestii personale. Familie, hobby-uri constructive, sport. Acoperă-ți tot timpul rămas în zi cu ele. Alergat, fotbal, citit, îmbogățit cultura generală. Sigur, ai nevoie și de activități relaxante care nu aduc altă plusvaloare decât confort: o bere cu prietenii, un serial prost, jocuri pe calculator. Dar încearcă să limitezi timpul alocat ăstora la maxim o treime din timpul alocat activităților constructive. Dacă o faci corect, îți rămâne o oră – două pe zi pentru ele și vreo patru în weekend. E lejer, ajunge.

Important e să ai un program clar pentru toate, făcut bine și fără timpi morți între activități. Să alergi tot timpul de la una la alta ca să nu ai timp să te gândești la inutilitatea și absurditatea existenței. La faptul că un minim de factori din tot universul ăsta imens țin de alegerile tale și oricum niciodată nu o să știi dacă măcar alea sunt ale tale. Pentru că poate nu alegi nimic și existența e doar un film în care toate alegerile tale au fost pre-programate în ADN. Dar și dacă există liber arbitru și conștiință cu adevărat auto-determinată, e irelevant. Pentru că toate o să se termine oricum cu un vid existențial în maxim 70 de ani după care nu mai e absolut nimic.

Chiar dacă crezi că ești cumva nemuritor prin genele pe care le dai mai departe, alea o să se dilueze în timp cu genele altora până n-o să mai fie nimic unic din ele și oricum familia te va uita în maxim trei generații. Pentru ăia care nu te-au prins viu o să fii doar o poză într-un sertar sau maxim o anecdotă de familie, dacă ai trecut printr-un eveniment ieșit din comun. Chiar dacă ești un geniu și toată omenirea o să îți știe numele timp de milenii, ăla n-o să mai fie asociat cu tine ci cu o supra-simplificare a tuturor realizărilor tale. O să devii maxim o caricatură pentru mulțimi, ca Einstein, tipul ăla care scoate limba într-o poză și era foarte deștept. O să arunce cu citate din tine scoase din context un șarlatan care vrea să vândă ceva spre un public placid.

Așa, unde eram. Un hobby pe care îl recomand cu căldură e meșteritul. Mai ales la bărbați. Simți o satisfacție când faci un raft cu mâna ta și îl montezi în casa ta care e proprietatea ta care nu se compară cu cum te bate șefu pe umăr la muncă că ai tras peste program.

A jucat cineva oină vreodată?

Nici eu. Pare un fel de baseball mai nașpa și baseballu e probabil cel mai plictisitor sport din lume după ciclism.

Dar e sport național parcă, deci ar fi drăguț să fie cel mai popular sport din Univers și am o strategie prin care am putea să-l aducem acolo în câțiva ani cu investiție minimă.

1. Înființăm o ligă feminină de oină. Ne trebuie doar 4 echipe și e de ajuns, să fie ieftin.

2. Găsim un băiat imens și musculos care e foarte bun la oină. Să îi zicem Grigore.

3. Îl convingem pe Grigore să se identifice a fi femeie și îl băgăm în ligă.

4. Grigore rupe liga în paișpe și e cea mai bună femeie la oină din istoria oinei.

5. Brusc toți conservatorii și tradiționaliștii din lume încep să urle că ne batem joc de sfântul sport oină de care n-au auzit până când l-am băgat pe Grigore în el. Mii de clipuri și analize pe internet despre diferențele biologice dintre bărbați și femei și cum masa musculară și osoasă masculină îi dă lui Grigore un avantaj incorect în fața celorlalte femei din ligă.

6. Brusc toți progresiștii încep să urle că Grigore are dreptul fundamental de a se simți femeie și de a bate celelalte femei la sportul oină de care nici ei nu au auzit până când au aflat de discriminarea la care Grigore e supus de incelii de pe internet.

7. Conservatorii iau bilete la meciurile lui Grigore ca să protesteze împotriva lui.

8. Progresiștii iau bilete la meciurile lui Grigore ca să îl susțină.

9. Toate televiziunile cumpără drepturi de difuzare ale meciurilor din liga de oină pentru că tot globul e interesat de cum se bat conservatorii cu progresiștii cu toate că miza în sine e nonexistentă și sportul de oină e un pișat.

10. Discuția acaparează toată planeta. În continuare nimeni nu știe care sunt regulile jocului de oină dar toată lumea se uită pentru că e vorba de drepturi fundamental umane. Absolut orice om de pe planetă are o părere despre ce înseamnă să fii femeie și îl mănâncă tare să-și exprime părerea dacă deja a început festivalul de dat cu părerea. Subiectul „ce înseamnă un sex” e un virus cognitiv care acaparează discursul oricărui om expus la subiect.

11. Vând liga de oină unui fond de investiții pe un miliard. Îi dau un milion și lui Grigore că a fost fată te comitet.

(fragment din Întreprinderea)

Stelică nu se putea abține. Era un contrarian. Fiecare specie inteligentă avea un procent mai mare sau mai mic de contrarieni, în funcție de cât de imprevizibil era mediul natural al planetei pe care s-au dezvoltat. Cu cât mai multe calamități neașteptate, cu atât mai mulți contrarieni. Când auzea un consens popular pe absolut orice temă, primul gând al contrarianului era „Ia stai, mă, nu cumva e fix invers?”. Apoi concluziona că întradevăr e invers. Pentru că atunci când pornești de la o concluzie, e mult mai ușor să aduci argumente. 

Scopul lor în evoluție e simplu și logic. Sunt un mecanism de siguranță pentru situațiile în care consensul popular să dovedește greșit, oricât de rațional părea. Tot satul alege să-și construiască case pe malul mării, să pescuiască și să stea la plajă în afară de câțiva tâmpiți care aleg să stea în vâful muntelui, într-o peșteră mărăcinoasă și friguroasă fără nici un alt motiv în afara faptului că s-au născut contrarieni. Doar că o dată la douăzeci de generații, un tsunami vine de nicăieri și rade toate casele de pe malul mării. Supraviețuiesc doar nebunii din vârful muntelui, care n-aveau nici un motiv să fie acolo, că nu e ca și cum anticipase vreunul dintre ei că o să vină o calamitate. Doar i-a călăuzit deviația de personalitate accidental spre siguranță. Drept urmare procentul de contrarieni din cadrul speciei crește. Aceștia devin doar o frână și o bătaie de cap inutilă pentru întreaga specie până la următorul tsunami.

Contrarienii sunt responsabili și cu stabilirea granițelor unei specii. Îi găsești la limita dintre zona unde traiul este tolerabil și zona în care este imposibil. Spre exemplu la specia umană, în istoria pierdută în negura timpurilor, un contrarian a zis „De ce crede toată lumea că e bine să trăiești în locuri în care nu mori congelat dacă stai jos o oră? Eu o să mă duc undeva unde e cel mai frig, o să-mi fac o casă din zăpadă și o să mănânc foci și pește toată viața mea și la fel și toți urmașii mei!”. Așa au apărut inuiții, o cultură frumoasă și aparte care n-ar fi existat niciodată dacă nu ar fi fost contrarieni.

 Acestea erau excepții însă. Excepții venite mai mult din circumstanțe decât din cine știe ce calitate inerentă a unui contrarian. Procentul de contrarieni în specia umană era undeva aproape de 5% și 99,99% dintre ei duceau o existență neplăcută și inutilă în care doar îngreunau viața tuturor oamenilor din jur, fiind nefericiți și făcând și pe alții nefericiți. Iar Stelian cu siguranță se încadra în acest tipar de contrarian. 

„Nu sunt contrarian!” țipă Stelică din tot pieptul lui costeliv, exact cum ar țipa orice contrarian. Paradoxal, oamenii normali habar nu au dacă sunt contrarieni sau nu, în schimb contrarienii sunt siguri că nu sunt. 

Semnele că omul nostru e contrarian irecuperabil se văzuseră de la sfârșitul adolescenței când se hotărâse să se căsătorească cu o fată de la el din cartier cu câțiva ani mai mare, în ciuda protestelor tuturor prietenilor care argumentau destul de logic că nu prea e bine să-ți faci casă cu o persoană căreia i se zice „Baracuda”. Aceasta i-a golit portofelul, i-a tocat și ultimul strop de optimism și i-a umplut patul matrimonial cu diverși, printe care chiar și prietenii anterior menționați care îl avertizaseră că așa o să se întâmple. Stelian nu își revenise de atunci dar, ca orice contrarian, era convins că soarta are ceva cu el nu că el se opintește instinctiv împotriva sorții.