(da, e work in progress, da, e inceputul unei povești, da, am învățat din seriale proaste cum să plantez informație care să facă omu’ curios despre ce s-a întâmplat până acum, nu, nu e nevoie să citești chestiile anterioare, că am schimbat complet stilul. da, am un plan lung și e o poveste mare care duce undeva, da, vreau ca elementele SF să fie mai clare și mai serioase, chit că povestea e absurdă. Ăsta e primul capitol și ține fix cât o ședință de stat pe WC serioasă. Ideal fiecare capitol o să țină cât o căcare bună. Da, știu că lumea nu mai citește în ziua de azi că e greu să înveți să citești când ești ocupat cu învățat dansuri pe tiktok și nu, nu îmi pasă. Enjoy)
Cap. 1 – Impostorul
Privirea dârză a bravului căpitanului Aristide Bucelan scruta Universul prin hubloul panoramic al punții de la pupă. Stelele căzătoare care brăzdau cerul îi aminteau de ploaia de Perseide, pe care o vedea an de an la gurile Dunării, de pe corveta Forțelor Navale Române pe care o condusese aproape toată cariera lui.
Mereu îi plăcuseră stelele căzătoare. Abia mai târziu aflase că nu erau stele, ci comete. Doar le spuneau așa oamenii care nu știau astronomie. Acum chiar erau stele. Era în cosmos, nu pe Dunăre și stelele reale nu cădeau, doar păreau că se mișcă atunci când Întreprinderea se depărta de ele cu viteza de warp 5. Cariera îl dusese pe o navă spațială. O conducea de mai mult de doi ani. Dar sufletul lui rămăsese acolo, la Fluvială, unde vedea ploaia de stele cu bățul în baltă, ascultând greierii. Spațiul interstelar era groaznic de tăcut, matematic și steril. Îi era dor de susurul apei, de orăcăitul broaștelor, chiar și de ocazionalul PET de plastic care se scurgea, pe valuri. Aici, în spațiu, la sute de ani-lumină de Pământ, România și Dunăre, simțea toată greutatea universului pe umerii lui semeți.
Spre diferență de fregatele de apă, cele spațiale aveau în general două punți: Cea principală, de la proră, și cea secundară din spate, de lângă motoare, mai mică, folosită în caz de avarie sau atunci când echipajul decide să despartă nava în două și să lase grosul de armament, echipament științific și sistemele de susținere a vieții pe lungă durată pentru a-și lua tălpășița prin hiperspațiu, ca o șopârlă imensă care-și aruncă coada în fața prădătorului, ca să scape, deși păstrând proporțiile ar fi fost mai mult ca și cum coada șopârlei ar fi aruncat șopârla în față ca să scape. Era o punte de două ori mai mică decât cea din față și echipată doar cu aparatura strict necesară condusului navei. Era folosită în principal pentru ședințele ofițerilor, care erau din ce în ce mai rare și mai scurte. Nu ajungeau aici nici recruți de rând, nici vizitatori străini. De aceea căpitanul își pemisese să o decoreze puțin, cu bun gust. Trei replici după Grigorescu, din lunga lui serie „car cu boi”, îmbogățeau pereții. Ramele groase, gravate adânc și acoperite din belșug cu foiță de aur contrastau cu simplitatea rustică imaginată de pictor, mult prea discretă pentru încărcătura emoțională necesară unei punți de navă spațială.
Lambriuri de lemn urcau pe pereții metalici ai camerei până aproape de tablouri. Pe cel din dreapta hubloului se sprijinea o vitrină masivă, cu geamuri generoase pe care căpitanul le ștergea temeinic cu cârpa săptămânal. În ea, două seturi de farfurii de lux, unul italienesc, cu un model albastru-deschis ce imita broderia și unul chinezesc, cu flori de variate culori și margine aurită. Între ele un set de pahare de cognac albăstrui, unul roșiatic de pahare pentru shot-uri, cu fundul gros și, un rând mai jos, unul de pahare de șampanie, din cristal. Bineînțeles, mâncatul și băutul erau în totalitate interzise pe punte și chiar dacă o ocazie specială s-ar fi ivit și regula ar fi fost ignorată, cu siguranță nu s-ar fi băut sau mâncat din paharele și farfuriile bune.
Pe peretele opus vitrinei era proptită o vioară veche pe care familia Bucelan o dăduse din tată în fiu de patru generații. Patru generații în care absolut nimeni din familia lui nu învățase să cânte la vioară, sau orice alt instrument muzical de altfel, fapt ce nu i-a oprit din a respecta vioara și din a o propti pe diverși pereți în decursul a mai bine de 100 de ani. Sub ea se afla o fântânuță decorativă care bolborosea molcom. Nu era Dunărea dar era totuși sunetul de apă.
Un covor tradițional împletit lega întreaga cameră și îi dădea motiv întemeiat căpitanului să pună pe toată lumea să se descalțe la ușă. Aristide încercase să impună o politică de umblat în ciorapi pe întreaga navă. Raționamentul lui era solid. Spre diferență de un vapor, pe o navă spațială nu existau suprafețe exterioare iar dacă ești înăuntru, te descalți. Știe toată lumea. Măsura s-a dovedit a fi extrem de spinoasă și greu de implementat, întâmpinând rezistență de la aproape jumătate din echipaj. Motivele invocate erau tot timpul absurde și trase de păr. Mulți spuneau că ar fi „ca la țară”, dar probabil ălora mulți le miroseau picioarele și doar voiau să evite situații penibile.
Inginerul șef fusese, evident, cel mai vehement opozant al măsurii pentru că așa era el, genul de om care când aude o idee de bun simț, se pune de-a curmezișul. Inisista că nu e nevoie să te descalți în spațiu, pentru că nu e praf. Dar ăsta era un motiv la fel de bun să nu te încalți de la început. Autoușa punții se deschise și înăuntru se insinuă chiar el, inginerul șef al navei, locotenent-major Stelian Spătaru. Un om bicisnic și hulpav a cărui ultimă sclipire de inteligență din ochi fu demult ștearsă de aburii borhotului. Se clătina pe picioare ca în zilele în care bea în timpul programului, adică toate.
„N-am băut în timpul programului!” protestă parazitul social. „Ce naiba, căpitane, ai activat robotul de narat?” Continuă neghiobul, plin de invidie.
„Tu l-ai găsit. Tu ai zis să-l luăm la bord.” I-o tăie autoritar căpitanul. „M-am gândit să-l folosesc să scriu o carte. Totuși, suntem prima navă spațială românească din istoria omenirii. Prima navă care a reușit, accidental, să ajungă într-un univers paralel. Sunt sigur că dacă vom reuși să ne întoarcem acasă, generații întregi de copii vor dori să se umple de suflu patriotic de pe urma aventurilor noastre.”
Căpitanul se întoarse spre inginerul șef și-l pironi cu privirea lui pătrunzătoare, care putea vedea direct în sufletul omului. Acesta înțelesese mesajul și se descălță de șlapi, mormăind. Arăta jalnic. Nedormit, nebărbierit, în pantaloni scurți și maieu. Nici un element de uniformă pe tot corpul lui năruit. Sfida autoritatea și tradiția militărească cu fiecare respirație.
„N-am timp de bărbierit”, protestă el. „Am doar trei ucenici și toți sunt incompetenți. Lucrăm 12 cu 24 ei, 24 cu 12 eu. Și nu sfidez nici o autoritate și ce-a mai zis robotu’! De când s-a defectat sistemul de răcire la motor, sunt aproape 40 de grade constant acolo. Fierbem în suc propriu. Dacă mai port și uniformă chiar înnebunesc de tot!”
Problema cea mai mare a lui Stelian nu era însă aspectul ci caracterul. Mereu căuta scuze, nu soluții.
„Oau. Dar văd că știe să nareze din ce în ce mai bine. Ce i-ai făcut?”, se miră el.
„A fost foarte ușor. I-am dat acces la librăria mea de cărți, să își dezvolte vocabularul. Amintiri din copilărie, Hortensia Papadat-Bengescu, Sadoveanu, Irina Binder, Andrei Ciobanu, Codin Maticiuc, Mihai Bendac. Greii. Literatură clasică de secol XIX-XXI. Numai lucruri de calitate. Apoi i-am dat acces la toate datele telemetrice și cu caracter personal ale navei, ca să poată construi frumos personajele”
„Asta ne expune la riscuri inimaginabile!” răbufni omul mic și lipsit de imaginație. „Și de ce mă tot insultă?”, continuă el cu mirare supremă întinsă pe fața lui inexpresivă, de alcoolic.
„Păi am intrat pe fiecare personaj în parte și i-am setat eu caracteristicile. Le calculase foarte prost și mă caracteriza greșit. Vreau să scriu o carte bună”, explică renumitul comandor, pe un ton patern.
Subalternul meschin și invidios își mușcă buza. Era evident că se pregătea să scoată pe gură o răutate gratuită.
„Ba nu! N-o să zic nimic! Chiar n-aveam de gând… ete na, acum îmi zice mie robotul ce-o să zic!” protestă el impleticindu-se în cuvinte cum doar un om înfrânt de alcool poate.
„N-am băut în ultimele ore!” protestă el din nou, apoi continuă să arunce cu vitriol. „Și na, hai că o zic! Oricât umbli tu în setări, tot robotul scrie cartea, nu tu!”
”Vulpea când n-ajunge la struguri…” cugetă înțeleptul căpitan. „… și până la urmă nu te oprește nimeni să scrii și tu o carte. Nu trebuie să tragi în jos scriitori capabili doar pentru că tu ești incapabil” i-o întoarse căpitanul, plin de rafinament.
Stelian mocnea. Se vedea că anii de abuz alcoolic îi îngenunchiaseră mintea și il lăsaseră capabil doar de mojicii.
„Mna… și ce, m-ai chemat să te lauzi că ai pus un robot să scrie o carte care te pupă în fund și mă insultă pe mine?” continuă el, masacrând gramatica cu fiecare cuvânt spus.
„Nu te insultă și nici nu mă pupă în fund. Pur și simplu așa consideră el, conform setărilor, că va construi o narațiune solidă. Și te-am chemat că nu pot să setez data. E cumva cu cinci ani în viitor. Zice 2407, orice aș face. Cred că e de la universul ăsta paralel în care ne aflăm, nu?”
Inginerul tresări. Căpitanul, cu intuiția lui de fier se apropia de cutremurătorul secret pe care Stelian îl ascundea de tot echipajul de luni de zille și care-l mânca pe interior.
„Secret? Ce secret ai, Steliane?” se miră fals căpitanul. Inteligența lui vastă deja îl bănuia de mult.
„Secretul e că robotul tău de scris cărți aberează și face presupuneri aiurea!”, încercă Stelică să se scoată, în timp ce broboane de transpirație îi umpleau fruntea.
Căpitanul făcu câțiva pași spre el, gata să spargă vălul secretului cu intensitatea privirii. Alcoolicul tremura și înghițea în sec. Adevărul era gata să iasă din el pe orice gaură, la cea mai mică presiune externă, ca pasta dintr-un tub de pastă de dinți stătut la soare. Deodată ușa punții se deschise din nou.
„Să trăiți căpitane! Credeam că vă prind singur!” salută sumar evidentul impostor apărut în fața lor. Pentru un om de rând, ar fi arătat exact ca sergentul Emil Covrig, Milică, cum i se zicea, bătrânul paznic de punte al Întreprinderii. Dar ochii ageri ai căpitanului nu erau atât de ușor de păcălit.
„Să trăiești, nea Milică!” salută căpitanul creatura ce luase forma lui Milică, prefăcându-se păcălit.
„Stai.. Ce? Cum adică impostor…creatură?” se miră Stelian, un om a cărui lipsă de inteligență îl lăsa des într-o stare de mirare. Mirarea era pentru el cum era apa pentru pești.
Era o tradiție românească veche ca cei mai bătrâni și fragili pensionari să fie angajați ca paznici ai obiectivelor strategice importante. Le dădea și lor ceva de făcut și un bănuț în plus la pensia de multe ori prea mică pentru un trai decent. Desigur, nu reușeau să oprească evenimentele neplăcute prin forță, agilitate și acuitate vizuală, de mult erodate de bătrânețe, dar se presupunea că oricine ar fi avut gânduri necurate, s-ar fi oprit când i-ar fi văzut, din milă, rușine și respect. Era o strategie care nu funcționa aproape deloc când vectorul antisocial nu făcea parte din cultura românească și chiar și mai puțin de atât atunci când făcea.
Așa ajunsese Emil Covrig să păzească puntea navei Întreprinderea. Avea un scăunel mic, un media player pe care rula încontinuu comentarii audio de la meciuri vechi de fotbal și, uneori mai moțăia, sforăind zgomotos lângă turbolift. Era îndrăgit de tot echipajul, chiar dacă mai mereu oprea oameni la ușă pentru că nu-i recunoștea și îi lăsa să aștepte minute în șir, cât își căuta ochelarii. Dar omul din fața celor doi ofițeri era evident că nu era Emil Covrig și că nu era om.
„Ce…ce zice robotul ăsta, căpitane?” o făcu impostorul pe prostul, încercând să se apropie ușor de cei doi ofițeri.
„Ai dreptate, locotenent-major. Am umblat prea tare în setări la roboțel și s-a stricat. Cred că vrea să găsească o poveste și dacă nu e, inventează. Cum a inventat și despre tine ce tâmpenii zicea cu secrete” concluzionă căpitanul într-un subterfugiu subtil, menit să păcălească vigilența teribilei creaturi din fața lor. „Inclusiv… inclusiv chestiile astea de le zice despre mine. Adu-mi aminte, te rog, ce e ăla subterfugiu, că am un lapsus”, plusă căpitanul în subterfugiu.
Impostorul se aștepta să-l găsească singur pe căpitan, să-l sugă de fluid spinal, să arunce hoaspa rămasă în vidul stelar, să-l înlocuiască și să continue să omoare membrii echipajului, unul câte unul. Prezența inginerului alcoolic îl făcu să ezite. Ambii ofițeri erau înarmați cu fazere și trebuiau neutralizați simultan iar raza letalității tentaculelor otrăvite pe care le ascundea în esofag era doar de câțiva metri. Trebuia doar să profite de starea de confuzie a celor doi și să se apropie cu pași mici. Aproape fără să gândească, Stelian își sprijini mâna stângă pe fazer și-l dădu, ușor, pe maxim, încercând să-și ascundă acțiunea cu corpul și cu o mișcare de aranjare a frezei cu mâna dreaptă.
„Ce faci acolo, neicușorule?”, întrebă impostorul, continuând în cacealmaua lui letală. „Căpitane, explică-i și lu’ tătăița ce vrea să zică robotul ăla, că-s bătrân și surd și nu înțeleg.”
„Stai liniștit, tataie, că-l opresc acum”, spuse căpitanul, răspunzând la cacealma cu o altă cacealma. Era mult prea inteligent să renunțe la asemenea avantaj strategic într-o situație atât de volatilă.
„Eu stau liniștit aicișa, da’ văzui că domnu’ Stelică umblă la fazer și mă neliniștește puțin”.
Căpitanul observă că impostorul uitase un detaliu important: ochelarii groși ai lui nea Milică, fără de care nu pleca nicăieri. Ochelari fără de care, de la distanța la care era, i-ar fi fost imposibil să vadă mâna tremurândă a lașului inginer lipsit de experiență militară, cum se încleșta pe fazer. Ochelarii fuseseră sparți cu trei ore în urmă, în cabinetul medical în care adevăratul Milică își trăise ultimele clipe. Se luptase eroic, dar corpul lui firav, de 82 de ani, trecuse de mult de vârsta la care era capabil de lupte eroice. Masa de tentacule și lame cheratinoase din fața lui îl eviscerase aproape instantaneu, soartă ce urma să îi lovească și pe cei doi ofițeri în doar câteva secunde.
Entitatea extraterestră era capabilă să citească ADN-ul direct din fluidul spinal ingerat și să își schimbe forma corpului într-o replică identică a victimei. Putea chiar să-i absoarbă o parte din personalitate, limbaj. Să îi poarte hainele, să îi folosească ticurile verbale. Nu putea însă să repare o pereche de ochelari sparți de căderea unui corp secat de fluide. Și acel detaliu evident îl făcea identificabil ca impostor chiar și de către cel mai prost om. Căpitanul Aristide Bucelan puse mâna pe fazer.
Sinistra entitate simți că deja camuflajul era inutil și atacă. O masă monstruasă de tentacule de diferite forme și mărimi erupse din corpul în formă de Milică cu viteza fulgerului. Luminile roșii ale două fazere date pe maxim brăzdară camera. În câteva secunde se reașternu liniștea peste victime: Geamul lateral al vitrinei fusese fărâmițat. Două pahare de brandy erau țăndări și din unul de șampanie rămăsese doar piciorul. Un car cu boi zăcea pe jos, cu rama frântă și altul avea două arsuri mari fix pe boul din dreapta. O bucată de lambriu plutea în fântânuța decorativă și covorul țesut cu motive tradiționale era irecuperabil. O umoare groasă și verzuie băltea pe el și în mijlocul lui sfârâia un ghem semi-carbonizat de tentacule, gheare, dinți, spini și lame. Arăta ca un bol de spaghete bologneze uitat în cuptor toată ziua, în care un tractorist își tăiase unghiile de la picioare. Lângă fântână, Stelian voma din toți rărunchii și izul emanat confirma că băuse alcool în ultimele ore. Căpitanul Bucelan își băgă fazerul înapoi la cingătoare și oftă:
„Cred că… cred că avem niște camarazi de înmormântat. După care ne vedem la mine în birou, să-mi zici secretul ăla cutremurător”
Stelian încuviință din cap în momentul de respiro dintre două jeturi de vomă.