Mă uit la dezbatere.

În esență, cei doi candidați au cam aceeași poziție pe foarte multe subiecte. Inclusiv parteneriatul civil si avortul.

Diferența constă în modul în care împachetează mesajul, fiecare pentru electoratul său.

Iar pe subiectele unde au opinii diferite, acestea decurg din două strategii similare ca structură, dar diferite ca direcție.

Nicușor vrea să perieze UE și să se alinieze la direcția europeană.

Simion vrea să perieze SUA lui Trump și Israelul lui Netanyahu, că vin la pachet.

Ambele strategii pot fi viabile pentru o țară mică și nesemnificativă. Problema e că nu știm viitorul.

Va reuși Europa să se ridice industrial și militar, să ajungă o forță globală?

Sau va deveni un paradis globohomo multiculti, dar nesemnificativ militar și economic, ușor de spart bucată cu bucată de imperiile din jur?

Va schimba administrația Trump fundamental SUA pe termen lung?

Sau e doar o anomalie care se corectează peste patru ani?

Îi pasă lui Trump cu adevărat de periaje? Sau e doar un afacerist psihopat, iar favorurile costă la fel de mult pentru papagali cât și pentru restul?

Problema e că habar nu avem. Nu avem de unde să știm cum vor pica aceste două strategii.

Poate ambele sunt bune și funcționează. Poate ambele sunt proaste.

Habar nu avem.

E păcănele. Dar ambii candidați au prezentat clar strategia: suntem prea mici sa avem un cuvant de spus asa ca ori lingem SUA ori lingem UE. Asta e alegerea reală.

Iar răspunsul corect nu are cum să-l știe nimeni. Cei care zic că îl știu sunt ori idioți, ori șarlatani.

Pariați și voi cum credeți.

Nu mă deranjează dacă câștigă Simion.

Nu mi se pare nici prost, nici corupt. Cu siguranță, dacă ar fi ajuns cu Antonescu în turul doi, l-aș fi votat.

E clar mai om decât Georgescu. Are un discurs cât de cât coerent, nu delirează mistic despre memoria apei sau pipi guru. E pro-NATO, pro-UE.

Sigur, mai are niște afirmații absolut cretine, gen „îl aduc pe Georgescu”, dar tind să cred că sunt doar marketing.

La fel ca aia cu casele de 35.000 de euro. Doar le spune celor 40% dintre români cu analfabetism funcțional ce vor să audă, pentru voturi. O altă problemă mare la el e că e înconjurat de pacienți. Singurul din tot partidul ăla pe care, după ce-l auzeai vorbind, nu-ți venea să-l legi de targă era Claudiu Târziu, și ăla s-a cărat. Iar faptul că s-a cărat spune multe despre restul.

Nici o victorie a lui Nicușor nu mă deranjează.

Nu e prost ca Leana și cu siguranță nu e corupt. Mi se pare o opțiune mai bună pentru că e mai previzibil. Îmi place de el ca primar: urmărește stabilitatea economică a orașului, nu panseluțele și angajatul rudelor, ca toți ceilalți de dinainte.

Sigur, n-are carismă nici cât o cizmă. Dar nu din carismă faci decizii. Și dacă sunt decizii bune, nu ai nevoie să le vinzi prea tare. De gargară bună au nevoie mincinoșii și corupții. Problema lui cea mai mare e că nu are pe NIMENI în spate. Sigur, are o echipă mică, dar pentru a conduce o țară n-ai nevoie de 10 oameni competenți. Ai nevoie de 10.000. Și, din păcate, nu există 10.000 de oameni competenți în toată România.

Dar, obiectiv, atât Nicușor cât și Simion îmi plac mai mult decât toți ceilalți candidați de turul doi de până acum, în afară de Băsescu, evident, care rămâne cel mai mare boss.

Dar Iliescu, Constantinescu, Vadim, Ponta, Crin, Dăncilă, Iohannis, Georgescu, Lasconi și Geoană? Gunoaie sinistre. Toți, zece clase sub Nicușor și sub Simion.

De publicul celor doi, în schimb, mi-e silă rău. Cel puțin din ce se vede pe internet, avem cei mai proști și extremiști votanți din istoria țării.

Pe de o parte, avem pacienții schizoparanoici suveraniști. Îi vezi. Analfabeți siniștri, nepastilați. Unii ling bocanci rusești. Alții încă mai urlă de vaccin în 2025 – că așa e când ești bolnăvior la diblă, nu treci peste chestii.

Iar pe de altă parte, avem niște puberi imberbi care au învățat moralitate din filmele Netflix și se isterizează, se dau cu fundul de pământ la orice petardă alarmistă a sistemului. Vai-vai, dacă iese Simion, ieșim din NATO și din UE. Vin rușii, comuniștii, gulagul, legionarii. Fix ca în „Prostia omenească”, se tăvălesc panicați și își smulg părul din cap.

Și e destul de clar că atât unii cât și alții n-au nicio gară cu înțelegerea politicii. Habar n-au care-s atribuțiile președintelui, care sunt problemele economice ale țării și în ce hal ne limitează ele opțiunile. Jumătate dintre idioți sunt convinși că vin gheii să le fure copiii, cealaltă jumătate că vin legionarii și rușii să le fure copiii.

Problema e internetul. Că îi ajută pe isterici să se găsească între ei și să-și alimenteze isteria. Și, evident, faptul că, după 20 de ani în care învățământul a fost pus la pământ și toți oamenii inteligenți sau cinstiți au emigrat, am cam rămas aici cu toate scursurile. Iar internetul le dă scursurilor voce.

Dar de cei doi candidați sunt mulțumit și convins că, oricare dintre ei ar câștiga, tot e mai bine decât un criptosecurist PSD, om al sistemului, și ce am mai avut până azi.

Chiar sunt optimist și cred că, oricare dintre ei iese, o să fie mai bine decât acum. Și că, dacă ăștia doi n-ar avea în spate fiecare câte o turmă de talibani cu spume la gură care să-i împingă spre afirmații cretine, ne-am da seama că au mai multe în comun decât diferențe. Amândoi sunt anti-sistem și anti-corupție. Amândoi sunt împotriva cancerului bugetar care sufocă țara. Și cam asta e tot ce contează. Restul sunt chestii de aromă, nu de esență.

De aici, din centru, lucrurile arată bine. O să fie bine.

Problema mea e că stau aici, în centru, și mă simt cam singur. Asta e anormal. Într-o țară sănătoasă, majoritatea oamenilor ar fi la centru, cu mine. Nu în extreme, urlând și dându-se cu fundul de pământ. Nu știu care e soluția. Educație mai bună. Să atragem înapoi în țară românii născuți capabili să învețe să citească și să-i păcălim să se împuieze. Să sperăm că toți proștii ăștia își prind ouăle în gard când sar gardul și nu apucă să își dea gena defectă mai departe, habar n-am.

Dar soluție realistă nu există. Și nici pe termen scurt. Oricine conduce țara asta va fi nevoit să menajeze cea mai isterică masă de analfabeți din istoria României. Minim încă o generație.

Salut, sunt Crin Antonescu, nu băgați în seamă vocea, uitați-vă la poză, eu sunt.

Așa, unde eram. Tot zic haterii din presă că în ultimii zece ani nu am avut absolut nici o activitate și deja cred că am ajuns în punctul în care să explic cu ce m-am ocupat de când m-am lăsat de politică.

Nu, dragi români. N-am stat degeaba. Doar pentru că n-am avut activitate politică nu înseamnă că n-am avut activitate. Iată zece îndeletniciri cu care mi-am ocupat timpul, trupul și mintea în ultimul deceniu.

1. Pus chestii la locul lor.

Mulți oameni, mai ales tinerii care locuiesc cu părinții, nu sunt conștienți de cât timp ia să pui lucruri la locul lor într-o casă de om normal. Statistic vorbind, minim jumătate din lucrurile pe care un om le ia în mână, nu le mai pune la locul lor. Chiar și eu pic des în patima lăsatului din mână a obiectelor o dată ce nu mai am nevoie de ele. 

Însă de când m-am lăsat de politică mi-am dezvoltat un obicei de a sta la sfârșitul zilei câteva ore doar pentru a pune la loc toate obiectele din casă care au fost lăsate împrăștiate în timpul zilei. Și oho! Sunt multe! Prosoape, cheile de la beci, papucii, pliciul de muște, reviste, căni, pahare, tirbușoane, lubrifiant ocular pentru pisici. 

Și niciodată omul care le pune la locul lor nu e apreciat pe cât merită de ceilalți membri ai familiei.  Pentru că oamenii uită că le-au lăsat împrăștiate! Le găsesc la locul lor și PRESUPUN că tot ei le-au pus la loc ultima oară! Habar nu au că e de fapt mâna mea care vine din spate și face ordine din haos. Nu ai nici o satisfacție. Dar cineva trebuie să o facă. 

2. M-am lăsat surprins de lună.

Mulți oameni studiază luna la modul științific. Astronomi, astrologi, oameni de știință. Mie îmi place să privesc luna empiric. Să mă las surprins de ea. 

Nu stau să urmăresc fazele lunii, ba chiar am evitat intenționat orice informație despre ele. Pur și simplu îmi mai trag din când în când un scaun pe verandă seara, cu un ceai de mentă în mână și o caut cu privirea pe cer. Dacă o găsesc, mereu mă surprinde cu forma și poziția. Zic „ia uite, domnule, nu mă așteptam!”. Și beau ceai de mentă și mă uit la ea chiar cu orele uneori. 

Nevastă-mea mi-a luat un telescop, să o văd mai bine, dar n-am fost curios să mă uit prin el. Adaugă prea mult detaliu. Încărcătura e acolo și fără detalii.

3. Pus murături nivel avansat.

Toată lumea știe să pună castraveți, gogonele, varză, pepene la murat. Morcovi, ceapă, usturoi, ardei, ciuperci, astea-s nivelul doi. Eu am ajuns la ouă, cireșe, banane și momentan experimentez cu diferite soiuri de pește. Doar imaginația și curajul personal te pot limita. Deși popular se zice la peștele murat, „marinat”, aceasta este o eroare lingvistică gravă. A marina înseamnă a pune în sos maxim 48 de ore, înainte de a găti. Dacă lași ceva în saramură sau oțet mai mult de o săptămână, e murat nu marinat. Simțeam nevoia să zic asta pentru că această confuzie mă enervează teribil. 

Singurul lucru de care ai nevoie este un recipient mare. Eu folosesc cada din baia camerei de oaspeți. Oricum nu chem pe nimeni pe la mine, haha! Murăturile nu le fac direct în cadă, că nu-s un barbar. Folosesc un sistem de saci de plastic plini cu lichid și furtune interconectate. În cadă doar țin pungile la o temperatură controlată. E mult de explicat, aș putea scrie o carte.

4. Scris cartea despre pus murături la nivel avansat.

Nu am scris-o propriu zis dar am făcut un plan pe capitole și am băgat niște ciorne pe unele dintre ele. Momentan am finalul, dar nu știu cum să o încep. Am pus-o pe pauză pentru că simt că lipsa siguranței de sine în scris vine dintr-o nesiguranță în murat. Mai am nevoie de două-trei sezoane de murat ca să mă simt capabil să încep cartea, cred.

Dar am schițat coperta, am strâns niște citate pentru prefață de la prieteni din politică, lucrurile merg pe un făgaș normal. Nu mă grăbește nimeni. Îmi acord tot timpul necesar, la fel ca George R. R. Martin. 

6. Experimente cu furnici

Am două mușuroaie de furnici în curte. De aceeași specie. Din curiozitate, într-o zi am luat o furnică din mușuroiul A și am dus-o în mușuroiul B, ca să văd ce se întâmplă. Mare mi-a fost surpriza când am văzut-o muncind cot la cot cu furnicile din mușuroiul B și intrând în el ca la ea acasă. 

În următoarele zile am luat din ce în ce mai multe furnici din A și le-am mutat în B. Să văd ce se întâmplă. După vreo săptămână, în care am mutat, estimez, cam 20% dintre furnicile din A în B, ceva inimaginabil s-a întâmplat! Furnicile din B au trimis o trupă de câteva sute de furnici spre A, ca să îi repopuleze.

Șocant, nu erau aceleași furnici pe care le mutasem eu inițial. Erau și de-alea câteva, dar majoritatea noi. De unde știu? Pentru că le marcasem cu vopsea de figurine. Ceea ce mă duce la concluzia că cele două mușuroaie erau de fapt același mușuroi! Mi-a pus multe în perspectivă această înțelegere. 

7. Vopsitul de figurine Warhammer 40 K

Ca să ne înțelegem de la început: Nu joc warhammer 40 k cu figurine. Nu joc nici jocuri video warhammer. Și nici nu citesc cărțile. Am înțeles că e un univers științifico-fantastic minunat. Dar nu asta m-a interesat pe mine, ci vopsitul de figurine. 

Am descoperit filmulețele cu oameni care vopsesc figurine warhammer pe youtube acum câțiva ani. Am început să privesc înainte de culcare, să mă ia somnul. Dar a avut efectul opus, pentru că uneori mă prinde și răsăritul uitându-mă la oameni care vopsesc tacticos cu o pensulă mică triciclete cu rachetă pentru orci spațiali în roșu. Cică orcii spațiali vopsesc chestiile în roșu ca să meargă mai repede. Lumile astea sunt construite într-un detaliu, ceva de speriat.

Ca să ne înțelegem, nu vopsesc figurine. Am cumpărat vopsea de figurine, am experimentat puțin pe furnici și mi-am dat seama că în arta asta sunt un spectator. M-am rezumat la privit pe internet. E absolut fascinant. 

8. Pus picături de ochi la pisică

Am o pisică bătrână. Are ochii uscăcioși pentru că nu îi mai funcționează bine glandele lacrimare, așa că îi pun lacrimi artificiale, un fel de lubrifiant de ochi, de patru ori pe zi. 

Nu pot să zic că îi place, sau că stă. De cele mai multe ori arunc o pătură pe ea și o țin cu un genunchi. Dar e pentru binele ei. Doctorul a zis că nu mai e nevoie, că tratamentul a funcționat și că produce destule lacrimi acum. Dar eu tot o văd că clipește des, așa că îi pun de siguranță.

Acum o să spuneți că nu e neaparat îndeletnicire. Vă contrazic. Treaba trebuie făcută foarte pe îndelete și cum e de patru ori pe zi, sincer, e o întreagă chestie. A început să se ascundă de mine, folosesc trucuri psihologice, credeți-mă pe cuvânt că nu are rost să intru în detalii. 

9. Origami

Știu că nu par când vă uitați la mine, dar pot face o broscuță de hârtie dintr-un pătrat de hârtie în sub 12 secunde. M-am gândit de multe ori să mă duc la „Românii au Talent” dar cred că ar fi ciudat. Că sunt persoană publică. 

M-am gândit să mă duc cu o cagulă, dar ar fi și mai ciudat. Am lăsat-o baltă până la urmă dar tot e un truc pe care-l mai fac la petreceri. Dacă simt că e cleioasă conversația, scot un pătrat de hârtie și bam, în doișpe secunde avem o broscuță.

Ce nu îmi place la origami e că trebuie să rup de acasă coli A4 să le fac pătrate. Nu prea găsești coli pătrate și dacă stai în fața omului să rupi tacticos din coală, nu prea mai e impresionant trucul cu broasca viteză, că în capul lui adună și timpul cât ai rupt coala.

Așa că e mai simplu să vii cu colile pătrate de acasă. Știu, o să mă întrebați cum le car și ce zic oamenilor când mă întreabă dacă special umblu cu foi pătrate la mine ca să fac broscuțe. Nu intru în detalii, că aș putea vorbi toată ziua despre origami, dar am identificat soluții pentru toate potențialele probleme. 

10. Sinceritatea

Am stat să mă gândesc și să număr în cap și n-am mai găsit nici o altă activitate pe care să o fac atât de des sau atât de absorbit cât să intre la îndeletnicire. Fac multe alte lucruri, dar mai superficial. 

Aș fi putut să vă vorbesc despre una dintre aceste activități. Să exagerez, să mint. Să spun că dedic mai multă pasiune acelei activități decât o fac cu adevărat. Ca să îmi iasă lista de 10. Dar nu vreau să fiu genul ăla de om, în fața poporului. 

Am estimat greșit câte îndeletniciri am avut în ultimii 10 ani și îmi cer scuze. Sunt asumat. 

Știu ce fac în ziua votului și știu și ce o să zic, în caz de mă întreabă cineva:

„Aș fi vrut să votez dar n-am avut cu cine să las copilul”

De ce să mă complic când am o scuză așa de bună?

Iar să mă prefac că cred în vot doar ca să nu-mi sară în cap turbații religiei „implicării politice”?

Ar fi putut să aleagă ceva simplu, creștinismul spre exemplu. Să spună rugăciuni și să spere că lumea se îmbunătățește.

Nuu, ei au ales să creadă în proteste pașnice, petiții online, votul util și răul cel mai mic. Niște concepte la fel de religioase și lipsite de dovezi că ar funcționa ca și rugăciunile.

Iar dacă lucrurile ies prost, problema sunt ateii. Că dacă ieșeau și ei să se închine la urnă, să facă supliciul cu pancarta în piață și să semneze acatiste online, îl biruiam pe dușman!

Că așa e omul religios. Dacă nu iese conform rugăciunii, n-o să zică că a fost inutilă. O să zică că nu s-au rugat destui.

Nu. Anul ăsta dau marele skip. Pentru că am o scuză excelentă.

Am vrut, fratele meu religios, și eu cred în urnă și chestii. Nu mă afurisi.

Dar n-am avut cu cine să las copilul.

Dacă vrei să te iei de cineva, ia-te de ăia care n-au nici o scuză. Leneși. Iresponsabili. Păcătoși.

Eu o să stau aici, în gașca asta, împreună cu băiatul care pe bune că ar fi vrut să voteze dar deja își luase bilete de avion când au anunțat ăștia data și de băiatul care pe bune că ar fi vrut să voteze dar i-a fost răuț.

Noi suntem oamenii cu SCOATERE. Nici parte din soluție, dar nici din problemă. Chiar am vrut, dar nu s-a putut, ce n-ați înțeles?

Maria s-a născut cu ghinion.

Nu era deloc o fată urâtă. Avea ochi mari și calzi, buze pline, o față rotundă, cu un ten sănătos. Păr negru și lung. Sâni micuți, dar corect poziționați. Talie subțire. Ar fi putut fi chiar drăguță.

Dacă n-ar fi fost fundul.

Situația fundului era de-a dreptul tristă. Părea mai degrabă de cal bătrân decât de fată tânără. Ciolănos și anormal de lung, cu scobituri adânci pe fese, arăta mai mult ca o pereche de rinichi care atârnă până spre genunchi decât ca o pereche de buci.

N-avea, săraca, nicio vină. Așa era conformația ei. Făcea o impresie bună când venea spre tine, dar când pleca, strica toată impresia. Era perfect conștientă de problema ei și extrem de complexată.

Cristi, logodnicul ei, era un băiat bun. Genul care bea multă apă dimineața, dar în rest băiat bun. Muncitor. Gospodar. Deloc tandru și fără inițiativă pe plan intim. Părea că o ia în brațe mai mult din presiune socială decât din tragere de inimă. Pentru el, ea părea un compromis. Ca și cum se mulțumise cu ea, mai degrabă decât să o fi vrut cu adevărat. Nu se simțise niciodată râvnită, nu-l simțise niciodată îndrăgostit. Dar era băiat bun. Ceilalți băieți din sat nici n-o băgau în seamă.

Într-o zi, când era la pescuit, Maria dădu peste peștișorul de aur.

Poate alți oameni ar fi cerut bani sau nemurire. Maria, în schimb, mai modestă, ceru doar să trăiască viața care i-a fost furată. Să nu o mai tragă fundul ăla înapoi.

Când se întoarse de la gârlă, Maria avea un fund de-ți stătea mintea-n loc. Vibra în mers ca gâtul pisicii când toarce. Făcea pantalonii să pară că vor să pocnească în cele mai corecte locuri. Era atât de bombat, încât intra în cameră după ea. Se lăsa așteptat. Avea niște buci de putea să împletească cozonaci cu ele.

Brusc, Cristi deveni cel mai tandru bărbat din lume. Venea cu flori. Se dădea cu parfum, se bărbierea mai des. Și nu rata nicio ocazie să-i tragă o palmă la fund și să se uite cu gura căscată cum vibrează în valuri. Avea chef de făcut dragoste de trei ori pe zi, nu de trei ori pe lună, ca înainte.

Apoi începură problemele.

Și ceilalți bărbați din sat observaseră că Maria avea un fund de rămâi prost pe viață, se arde pe retină și-l visezi noaptea. Priviri libidinoase, apropouri deplasate. Apoi gelozia fetelor din sat. Vorbe pe la spate, minciuni. Replici gratuite, pline de ură.

Cristi se certă cu doi la birtul comunal și se ajunse la amenințări cu cuțitele și declarații la poliție.

Maria începu să nu mai iasă din casă. Fundul ei nou crea mai multe probleme decât rezolva. Nu era o binecuvântare, ci un blestem. Viața dinainte de acest fund fusese simplă. Acum era plină de factori și aspecte.

Atunci își aduse aminte că mai avea încă două dorințe la peștișor. Fugi într-o suflare până la gârlă, folosi clopoțelul cu care chema peștișorul de aur – pe care uitasem să-l menționez anterior – și-i spuse, printre lacrimi:

– Tot ce vreau e să am fundul meu vechi! Viața mea de dinainte, care era perfectă, dar nu îmi dădeam eu seama!

Peștele încuviință, se dădu de trei ori peste cap și dorința se îndeplini. Maria se uita zâmbind în luciul apei, din care se întorcea reflexia fundului ei vechi, lung, scobit și ciolănos ca de capră rahitică.

Cristi primi vestea foarte prost. Se uita la fundul ei vechi cu fața palidă, transpirat și tremurând tot, parcă văzuse o fantomă. Ieși din casă fără să spună un cuvânt.

Maria rămase împietrită de nedumerire. Deodată, auzi o larmă de la poartă. Recunoscu vocea lui Cristi, dar nu era singur. Se uită peste gard. Erau toți bărbații din sat. Supărați, cu pancarte în mână, răcneau toți cu o singură voce, venită din multe piepturi:

– Curul doi înapoi! Curul doi înapoi! Curul doi înapoi!