1. Istoria sucului albastru
Vrei să bei ceva colorat. Ai noroc. Toate culorile din spectrul vizual perceptibil uman se regăsesc în într-un fel sau altul în licori de băut. Însă dintre toate culorile, cea albastră e cea mai rară. O vezi în principal la spirt, care teoretic nu e de băut, dar practic nu știi tu cum e viața de alcoolist sărac de la țară, să judeci.
O mai găsești și la Gatorade care, la fel ca și spirtul, nu e pentru toată lumea. Gustul ăla de transpirație de scrot de înger nu e pentru orice paletă. E genul ăla de gust cu care trebuie să te obișnuiești ca să-ți placă. Nu bucură corpul de la prima încercare. Categorie în care mai intră cafeaua, ciorba de burtă, berea, pizda și munca. Fanta socata e și ea albastră, la prima vedere, însă albăstreala e doar la sticlă. Pusă acolo să ascundă culoarea lichidului, care arată de parcă un vegetarian anemic a urinat și ejaculat în același timp.
Albastrul e o culoare rară. Raritatea ei are explicații antropologice. În toată istoria vieții, de milioane de ani, de la euglenă până la noi, rar a fost un lichid albastru pe care o ființă să-l bea și să nu crape. Te uiți la unul și țipă în tine toate organele în cor, cu creierul de reptilă pe post de dirijor că nu e bine ce vrei să faci. De-aia e folosită în general pentru lucruri care NU SUNT de băut. Ca spirt și antigel. Dar deja te-ai hotărât să sfidezi natura, bunul simț și propriul corp și să bei albastru.
Mărcile mari rar lansează pe piață ceva albastru. Înțeleg că piața pentru băuturi albastre e limitată la bebeluși fără instinct de conservare și psihopați siniștri. Sprite a încercat ceva în domeniu acum vreo 20 de ani. Avea gust de fungicid și tristețe. Anul ăsta a apărut Mirinda albastră. Am cumpărat dintr-o curiozitate dementă.

2. Gustul
Mix-it scrie pe cutie. Cu gust de afine și portocale, mai scrie. Încerci să te gândești la portocale și afine și nu îți poți imagina în ce hal bolnav au fost combinate de s-a ajuns la culoarea asta care supără organe și pătează chiuvete.
Plimbi lichidul prin gură ca să-ți pedepsești toți dinții în mod egal. Gustul nu are nici o treabă cu portocalele sau afinele. Ar fi putut la fel de bine să scrie pe ambalaj grefe și coacăze. Mango și dude. Lac de uși și saramură de sepie. E un gust la egală distanță de orice se poate găsi în natură. Singurul lucru cu care seamnă sunt pastilele alea efervescente de vitamine cu care mame științific analfabete își chinuie copiii rahitici. Doar că mult mai dulce. Vitamine efervescente în apă cu mult zahăr.
3. Postgustul
Limba păcălește ușor, cu papilele ei gustative capabile să simtă zahăr și să se bucure de drog. Însă o dată ajuns lichidul în gât, senzația se schimbă. Iluzia se năruie. Nu e suc. E însuși Universul care te urăște și se pișă în gâtul tău. Suntem toți egal de responsabili pentru atrocitatea comisă. Cei care au venit cu ideea acestui „suc”, producătorii, distribuitorii, consumatorii și spectatorii indiferenți.
E prea târziu să te mai răzgândești. Dumnezeu e mort și singura forță din existență e ura. Singura direcție e spre tine. O realitate care permite suc albastru nu e recuperabilă. Totul trebuie distrus, atom cu atom. N-ai băut din curiozitate. N-ai băut din teribilism. Nici măcar din masochism. Ai băut suc albastru ca să te predai în fața realității indiferente. Existența ta e o glumă. Conștiința îți este inundată de înțelegere și durere în timp ce lichidul nesfânt ți se scurge pe esofag.