Trag din țigară adânc, de mă ustură sufletul și mă uit în ochii ei. Are niște craci în așa hal de alambicat de lungi încât nu poți ghici uitându-te la ei nici măcar pe care scaun s-a așezat mai exact cu curul. Sting țigara și îmi șterg monoclul cu batista de bumbac cu pătrățele albastre din buzunarul de la piept. Îmi dau jos melonul de pe cap și îmi aprind pipa.

– Uite ce e, duduie. N-am să te mint, e un caz dificil. Dar ai noroc că ai apelat la Albert Baldovin, detectiv de renume internațional. Am detectivismul în sânge. Bunicul meu, Franț l-a prins în 34 la Sighet pe temutul cuțitar tunisian Milyei Milybei. Tatăl meu, Ricardo a fost singurul inspector care în ’62, când a dispărut Cloșca cu Puii de Aur de la muzeul național de istorie s-a prins că a șters-o femeia de serviciu de praf și a pus-o în vitrina greșită. Justiția mi-e în sânge.

Mă las pe spate cu trabucul între dinți și aștept să văd cum îi pică fața de ce impresionată e. Scot o pensetă din buzunarul de la vestă și pun exact zece bobițe de zahăr în cafea. Amestec de șaisprezece ori. Beau o gură și scuip dramatic. Chelnerul nu mă observă așa că mai beau o gură și mai scuip o dată dramatic. Vine și face o plecăciune.

– Nu e pe gustul dumneavoastră cafeaua? mă întreabă .

Îmi scot scobitoarea din gură, mă ridic în picioare și îl împing ușor cu ea.

– Mă agariciule, eu sunt un om ocupat și mi-e silă să fie nevoie să explic de două ori. Ți-am zis să pui întâi cafeaua în ibric și apoi apa peste ea, nu invers. Ia-o de aici și fă-mi alta. Și fii atent că-s detectiv. Dacă simt cea mai mică intenție că ai vrea să-mi scuipi în cafea, îi spun nevesti-tii că spargi banii de bacșiș pe păcănele zi de zi.

Se uită la mine speriat.

– Dar cum de știți…

Îmi frec vârful musteții între degete și zâmbesc la el.

– Elementar, dragă Mirciulică. La cum iti protejezi mâna dreaptă de hiperextensie e clar că ai ligamentul carpian transvers inflamat de la o mișcare care nu poate fi decât trasul de manetă la păcănele mai mult de două ore pe zi. Îi zici că muncești peste program, nu ?

Face ochii mari la mine. Îmi sting țigara și o pun după ureche. Îmi dau ochelarii jos și îl privesc fără să clipesc. De obicei ăstora de inteligență medie le ia cam șapte secunde să proceseze ce vorbesc. Trei. Doi. Unu.

– De unde știți că mă cheamă Mirciulică? Doar mama mă striga așa!

Îl bat pe umăr și îi pun cafeaua în brațe.

– Chiar nu am timp și de asta. Ia zi, ouă știți să fierbeți aici?

– Bineînțeles, mă minte el. Văd o broboană de transpirație cum i se formează pe tâmplă. Habar nu are să fiarbă un ou. Ridic un călcăi și îmi scutur pipa de el. Desfac un trabuc, pun un smoc de tutun din el în pipă și îl aprind cu bricheta zippo a lu’ taică-miu, gravată cu numele lui, pe care o port tot timpul în veston, lângă ceasul de buzunar.

– Fii atent, tinere, că-ți explic o singură dată. Ibric îngust, 500 de mililitri de apă. Pui patru linguri de sare în ea, ca să fiarbă la 104 grade fix. Când începe să fiarbă, aduci un ou de țară, mărime XL, nu L, nu XXL și îl bagi ușor, cu vârful în jos pentru exact 55 de secunde. Vreau să fie gălbenușul moale în interior dar tare în exterior, mă înțelegi?

– Înțeleg, bâlbâie el pe un ton din care deduc clar că nu înțelege. Îi suflu un rotocol de fum în față.

– Lasă emoțiile, tinere, stai liniștit, îl îmbărbătez. O să-l trimit înapoi de câte ori e nevoie, până vă iese.

Chelnerul pleacă, nesigur pe el și mă așez la loc. O privesc pe clientă direct în sfârcuri și apoi în ochi. În continuare nu zice nimic, de impresionată ce e. Sting pipa și scot trei monede din buzunar pe care încep să le joc nonșalant între falangele de la mâna stângă.

– Uite ce e, țâțe-dulci. Hai să vorbim direct. Eu nu sunt un detectiv obișnuit. Metodele mele sunt neconvenționale. Tipicăriile mele de comportament sunt destul de particulare și sinceritatea mea adeseori repugnă. Dar sunt cel mai bun detectiv pe care ți-l poți permite. Eu sunt sigur că îl pot găsi pe fratele tău dispărut. S-ar putea să nu-ți placă cum îl găsesc și ce găsesc, dar îți promit eu..

– Știi ce, m-am hotărât să abordez problema în altă direcție.

Îmi cade trabucul din gură de uimire direct pe pantalonii mei culoarea oului de rață.

– Cum adică? Te joci cu viața fratelui tău, duduie!

– Poate. Da’ n-am întâlnit în viața mea om mai antipatic și și enervant. De când m-am așezat aici doar o faci pe interesantul. De ce trebuie să ai mereu ceva în gură? Serios acuma. Prefer să mă descurc singură. O zi bună.

Se ridică de la masă și pleacă cu picioarele alea lungi de parcă se despică direct din gât. Asta e viața de detectiv particular. Îmi iau jobenul și bastonul din cuier și ies din restaurant. Îi arunc o monedă cerșetorului de la colț. Nu mă pot abține și îi zic.

– Știu că te prefaci că ești orb.

Respir adânc și mă uit în stradă. Strada e mamă, tată și uneori amantă perversă. Ea aduce cazuri, ea ți le ia. Domnul în bej de vis-a-vis are un costum nou, scump, dar cu două numere mai mari. Recent a dispărut un import de costume Armani în port la Constanța. Doamna cu perucă de la colț cară în plasă ceva ce nu poate fi, judecând după forma plasei, balansul ei în mers și anvergura bicepsului decât o mașină de cusut Singer originală. Tocmai au dispărut trei de la Muzeul Național al Broderiei. Trag aer în piept și mirosul de București îmi inundă nările. Gunoi ars, benzină și canalizare. Orașul e frate, cumnat și uneori vecin care-ți dă cu căcat pe clanță. Trebuie să am încredere în el că îmi va aduce un nou caz. Nu poți să le câștigi pe toate.

Era maică-ta alcolistă când era gravidă și te-ai născut diform, cu ochi ciudați amplasați în lateralul capului, cu o palmă distanță între ei ca la ierbivore?

Crezi că o să râdă toată viața oamenii de tine și de cromozomul tău potrivit invers?

Ai noroc! Hollywoodul tocmai a decis că desfigurarea ta congenitală e interesantă și merită pusă în filme.

Practic, dacă ai ochii poziționați ca urechile, s-ar putea să devii actor super faimos.

Acuma na, dacă aș fi puțin mai conspiraționist aș zice că sunt doar reptilienii care încearcă să ne obișnuiască cu aspectul dubios al hibridului reptilian/om cu care vor să ne înlocuiască.

Sau oculta veganistă știe că dacă trecem la dietă vegetală o să ne transformăm treptat în paricopitate cu ochi laterali, cinci stomace și incisivi lați și tufliți, buni pentru smuls salata din farfurie și rumegat și încearcă să ne obișnuiască creierul cu inevitabilul aspect sinistru spre care involuăm.

Sau poate doar am eu ochii apropiați și am boală pe ăștia invers. Dar vă propun un test, prieteni. În următoarele poze aveți trei actori și un rechin ciocan. Pariez că 90% dintre voi nu o să fie în stare să identifice în care poză e rechinul.

Psihopații narcisiști sunt destul de șarmanți de obicei. Și Ted Bundy era un tip charismatic. Totul se schimbă când pierd. Creierul narcisistului nu poate să înțeleagă pierdutul. El e convins că e cel mai bun din tot Universul și dacă la o competiție a ieșit că n-ar fi cel mai bun din tot Universul, n-are cum să fie vina lui. E a universului. Concursul a fost necinstit. Cineva a trișat. Juriul a fost dobitoc. Judecătorul incompetent. Nu are cum.

Nici nu poate vedea înfrângerea ca posiblitate până în momentul în care ajunge singura posibilitate. Și atunci narcisistul se schimonosește de furie. Toată masca aia pe care și-a construit-o, ca să îl vadă lumea așa cum vrea el, pică și vezi un om mic și furios care se smiorcăie ca un bebeluș și dă vina pe tot ce e în jurul lui, pierzând și ultima fărâmă de demintate. Urlă și devine de o violență neputincioasă și penibilă.

Ce zic eu e că trebuie pregătită găleata de popcorn bine, pentru că Trump n-o să plece de la Casa Albă zâmbind, demn, pe ușa din față. O să fie scos de acolo urlând. Asta după ce se termină numărătoarea voturilor și toate fentele legale și ilegale posibile.

Toți care au impresia că o să se termine circul curând chiar nu știu ce-i așteaptă.

Și pe un ton optimist, pentru a debusola și mai tare cititorii. Eu chiar m-aș bucura să Câștige Trump pentru că țin cu cea mai absurdă realitate posibilă. Nu îmi pasă de implicații atât timp cât e distractiv de privit.

Mulți oameni mă roagă „Centaure, explică-mi și mie cum funcționează sistemul electoral american, că pare complicat”.

Dragă prietene, dacă ți se pare complicat, e de la tine. Sistemul este foarte simplu și intuitiv. Nu-mi vine să cred că are cineva vreo problemă în a-l înțelege, serios.

Fiecare american votează cu unul dintre cei doi candidați. Apoi fiecare stat ia și numără voturile și le pune în saci diferiți. Albastru pentru democrați și roșu pentru republicani. Nu-mi vine să cred că se poate pierde cineva la înțeles asemenea banalitate.

Apoi fiecare partid desemnează pentru fiecare stat câte trei membri. Aceștia șase formează Consiliul Statal Electoral. Sacii cu voturi sunt împărțiți în două silozuri, pe partide și fiecare partid lansează în picaj cei trei membri ai consiliului electoral care îi aparțin din vârful silozului pe mormanul de saci. Doi doctori omologați de la OMS apoi îi inspectează pe cei șase electori și aleg dintre ei pe patru cei mai puțin răniți. Aceștia sunt trimiși mai departe la Consiliul Federal Electoral.

50 de state ori 4 electori, înseamnă 200 de electori în total. M-ați urmărit până acum, da? E super simplu, nu-mi vine să cred că există om care să nu înțeleagă ceva așa de simplu.

Cei două sute de electori sunt legați la ochi și băgați într-un patinoar cu lumina stinsă cu căști la urechi în care e băgat imnul americii la maxim. Toate ușile de la patinoar sunt blocate în afară de una și primii 100 de electori care reușesc să iasă pe orbecăite de acolo sunt considerați Electorii Federali. Ceilalți 100 sunt grupul de Electori de Rezervă și Control.

Iar de aici înainte totul e absolut banal și intuitiv. Cei 100 de electori dau cu banul și țipă, în aer, candidatul pe care îl susțin. Dacă cade cap, votul se contorizează pentru candidatul lui. Dacă cade pajura, nasol, se pune pentru celălalt. Dacă cade muchie, electorul este băgat înapoi în patinoar și se extrage altul în locul lui și se repetă procesul.

Și avem 100 de voturi. Nimic mai simplu. Apoi fiecare cetățean din fiecare stat reprezentat de unul sau mai mulți electori va trebui să țipe în Țipometrul omologat de la secția de vot și fiecare stat va primi o notă, de la 1 la 10, în funcție de ce tare s-a țipat. Iar nota asta finală determină numărul de voturi.

Spre exemplu să zicem că Alabama nimerește trei electori, unul trump – cap, unul biden – pajură și unul biden – cap și scorul lor la țipometru este 7. Atunci evident că statul va avea 14 voturi valide pentru Trump și 7 pentru Biden.

După care, nimic mai simplu, se adună scorurile și fiecare candidat adună un punctaj. Apoi fiecare dintre cei doi candidați dă cu două zaruri cu 20 de fețe și adună scorul de pe zaruri la punctaj. Aceasta dă punctajul final.

Și care are mai multe puncte aici, ajunge președinte. Sincer nu înțeleg ce nu ați înțeles. E democrație în cel mai pur sens al cuvântului.

Ca centrist radical sunt de acord pe câteva puncte cu Biden, pe altele cu Trump, dar la cele mai multe chestii nu-s de acord cu niciunul dintre ei. Niciunul n-o să taxeze mai tare bogătașii, niciunul n-o să facă educația mai accesibilă, niciunul n-o să încerce să ia armele de la toți nebunii. Sunt doar doi boșorogi care funcționează din bani de la corporații și bogătași și care o să guverneze pentru corporații și bogătași.

Dacă faci un pas în spate, o să vezi că bătrâneii ăștia doi au mai multe asemănări decât diferențe. Practic singurele diferențe sunt de-astea, de aromă, pe căcaturi sociale despre care toată lumea are o părere puternică dar nu afectează marea majoritate decât la convingerile morale, gen avort și discriminare. Și, evident gașca de bogătași pe care o servește.

Pare din ce zic că-s super de stânga și că n-am nici o gară cu trenul portocaliu. Nu e chiar așa. Sunt împotriva migrației din motive economice. Din cauza ăsteia e golită românia de doctori și trebuie francezii să poarte guler de tablă când ies de la biserică. Cred că armonia socială și culturală e mai importantă decât creșterea economică în orice situație.

„Dacă e bun pentru economie, e bun și pentru populație”. M-am săturat de porunca asta principală a religiei consumeriste. Nu e chiar așa. Când strici echilibrul social pentru economie, apar probleme noi. De-aia a și ajuns Trump președinte. Ca răspuns la migrația absolut cretină de forță de muncă necalificată din SUA. A divizării politice profunde din ultimii 20 de ani în care nimeni nu mai e de centru. Iar obiectiv vorbind, în oricare extremă te scalzi, ești parte din problemă. Când un grup extremist crește în mărime și putere, nu va căra populația spre punctul lor de vedere, doar va crea o contramișcare de extremă opusă. Care va crea și ea o contramișcare de extremă opusă și tot așa până nu vei mai găsi om care să zică „băi, există părți bune și proaste în ambele tabere”. Ca-n SUA. Fiecare va fi nevoit să aleagă o tabără și să se închisteze într-un set de valori la pachet, de frica valorilor ălorlalți.

În perspectivă însă e bine de ținut minte că e mai relevant pentru tine ca om cine e șef de scară la tine în bloc decât cine e șef pe america. Singura problemă e că nu poți să dai ochii peste cap și să clefăi păreri cu prietenii despre șeful tău de scară, că nu-i interesează și pe ei. Dacă ți se pare că politica globală e altceva decât subiect de gargară, ești foarte prost.

Dar cred că Biden o să câștige. N-am mai văzut în viața mea presă atât de politizată. Toate goarnele țipă doar despre ce măgării face fiul candidatului taberei opuse. Sunteți tâmpiți? Ambii sunt niște boșorogi cu copii idioți care trag la căruță pentru tatăl lor în detrimentul populației. Care e diferența?

Și bineînțeles, toată media. Nu există actor de care să-mi fi plăcut până acum două luni care să nu se fi prostituat pe instagram recent, milogindu-se de milionul lui de followeri să se ducă la vot, de parcă oamenii nu-l urmăresc pentru entertainment ci pentru dresaj.

Dar sunt prea mulți. Prea mulți influensări care-l spală și-l ling pe biden în timp ce publicul lor de NPC-uri aplaudă ca focile. Cumva prostul de rând care e de acord cu tot ce vomită presa/hollywoodul/orice tip de media se cred rebeli și parte din contramișcare, nu oile de bază ale curentului popular. E super penibil. Dar oamenii sunt turmă și turma e mânată de Alec Baldwin și Michael Keaton care urlă că omu portocaliu rău și o să ștampileze cu două mâini pe Biden pentru că sunt în așa hal de proști încât nu-și dau seama că faptul că au de ales între acești boșorogi aproximativ la fel dar de arome diferite înseamnă că deja au pierdut.