hai să ne certăm ce-o să facem cu banii dacă câștigăm la LOTO

În continuare numărul de oameni convinși să-și schimbe părerea despre vaccin de cum tociți voi tastatura cu argumente pe internet este zero.

Băi, și dacă vreau să conving oamenii că dețin pisică și pun poză cu ea o să fie unii care o sa țipe la mine că e photoshop. Și deținutul de pisică e un concept foarte ușor de înțeles, spre diferență de vaccin, pe care, ca să-l înțelegi pe bune, ai nevoie de un bagaj de cunoștințe muult peste medie. Nici măcar voi, experții de tastatură nu-l înțelegeți decât în mare.

Deci cum nu e de înțeles, e de convins și atât. Adică o credință. Iar la credință NIMENI în toată istoria omenirii nu și-a schimbat-o pentru că a explicat un străin pe internet. Și aici intrăm doar în tiparele de gândire standard ale oamenilor.

„Salut, eu cred și repet mai departe ce zic autoritățile”

„Salut, eu am încredere în consensul științific și-l papagalicesc mai departe deși nu-l înțeleg, sperând că tot universul gândește la fel ca mine”

„Salut, eu sunt construit contrarian și mereu când cineva vrea să mă convingă de ceva, eu o să pornesc de la premiza că e invers”

„Salut, eu fac parte din ăia 10% din omenire care-s construiți să se opună oricărui consens de masă. Pentru că specia vrea să supraviețuiască orice ar fi și așa a decis ea ca un procent din populație să fie pe invers, orice ar fi, în caz de toată lumea greșește să nu murim toți. Așa că dacă majoritatea zice ceva, eu o să zic invers, orice ar fi”

”Salut, eu am inteligență sub medie și nu pot să cred decât lucuri clare, concrete și verificabile cu mâna mea. Am impresia că aceeași logică pe care o folosesc când mă duc la piață poate fi aplicată în orice și pur și simplu nu sunt capabil să jonglez cu concepte abstracte. Ba mai mult, nu cred că e nimeni capabil de așa ceva, și dacă cineva încearcă, înseamnă că vrea să mă mintă.”

Și tot staați și bâzâiți în tiparul vostru, adresându-vă unui public care există doar în capul vostru. Mesajul vostru nu ajunge la tabăra cealaltă, pentru că ăia nu-s în bula voastră. Și chiar dacă ar ajunge, ar fi mesajul complet ignorabil al unui anonim.

Dar asta nu vă oprește din tocit tastatura la modul religios.

O, vai, am zis ca e religie. Cum să fie religie? Păi orice convingere irațională e religie. Nu e cu nimic mai absurdă și mai irațională convingerea că există cipuri în vaccin decât convingerea că dacă arunci cu argumente în sus, o să convingi pe cineva. Ambele convingeri sfidează bunul simț, deci sunt religioase.

Cum rămâne cu măștile alea neconforme? A intrat cineva la pârnaie pentru ele?

Dar pentru managementul deficitar al spitalelor cu manageri fără experiență, numiți politic?

Spitalul ăla unde au ars pacienți de vii, a intrat cineva la pârnaie?

Cum mai stăm cu infecțiile alea intraspitalicești care-s cele mai multe din Europa și cel mai puțin raportate? Pârnaie pentru cineva?


Rata de vaccinare jalnică care nu ține de convingerile oamenilor ci de infrastructură și desfășurare de forțe a sistemului medical român și n-ar reuși să vaccineze complet mai mult de câteva milioane de români anul ăsta nici dacă ar vrea toată lumea?

„Da, dar ăstea-s subiecte la care am căzut deja toți de acord. Nu e de ajuns, ce vrei acuma, să încercăm să facem ceva în legătură cu ele? Nu e mai simplu să vorbim la infinit despre cât și cum funcționează vaccinul, să ne expunem argumentele în fața cercului de prieteni care e deja de acord cu noi și ne aplaudă, și în fața unui public de oameni neconvinși, care așteaptă argumente de la noi, și care există doar în capul nostru?”

Serios mi se pare că vi s-a topit creierul la toți. Vă certați cu vocile din cap pe niște vaccinuri care nu există.

E ca și cum te-ai certa cu nevasta că nu picați de acord ce ați face cu banii dacă ați câștiga la LOTO. Eu vreau să investesc și ea vrea să călătorească, nebuna!

Băăă! N-a câștigat nimeni la LOTO, ce e greșit la voi?

Dar mă scuzați dacă vă întrerup din țipat în bula de 10 prieteni ceva cu care toți 10 sunt de acord și care ăia din tabăra opusă nici nu văd, nici nu i-ar convinge cu nimic dacă ar vedea.

***

despre găini

O să îmi pun tichia de părerist, aia de staniol cu elice în vârf și o să îmi dau și eu o părere despre ce se întâmplă recent, atât cu distrușii ăia care au făcut circ la americani cât și eternii antivacciniști și alte specimene de-astea care cred orice narațiune alternativă subțire construită.

Toți detestabilii o să spună că problema e de la libertatea de exprimare. Uitați ce se întâmplă din cauză că orice amețit are voie să abereze noțiuni false și nocive în spațiul public. E un mod simplist de a vedea problema. Unul care încurajează atât guvernele cât și corporațiile tip facebook să fie cât mai cenzuriste, ca să protejeze proștii de idei nocive.

Știți poziția mea legată de chestia asta. Cred în libertate de exprimare absolută și mi se pare mai importantă decât bunăstarea și chiar viața oamenilor. Din punctul meu de vedere nu e absolut nici o problemă cu libertatea de exprimare. Singura problemă este ușurința cu care poți monetiza frica.

Când mă plictiseam la țară când eram mic, luam cu un amic două găini, le țineam una în fața celeilalte și le bălăngăneam în aer sus-jos. Ambele găini percepeau mișcarea celeilalte ca o provocare și amenințare și când le dădeai drumul din mână se luau la bătaie. Animale proaste. Te distrezi cu ele. Din păcate la fel de simplu funcționează și oamenii.

Frica a fost folosită pentru manipulare în toată istoria omenirii. În principal de toate statele care voiau să se bată cu un vecin și de toate religiile care voiau să câștige adepți repede. N-ai cum să scapi de asta. N-ai cum să aduni o masă de proști și să-i îndrepți într-o direcție fără să le spui că în direcția aia e ceva periculos și dacă nu se adună o să pice cerul sau ceva.

Dar măcar până recent, manipularea prin frică avea o direcție. Fiecare șarlatan care voia să păcălească proștii să le fie frică de o chestie, voia să îi împingă să facă ceva. Să cumpere o chestie. Să se bată cu cineva.

„Nu contează cum sunt eu ca politician. Celălalt e periculos. Dacă o să câștige el o să pățiți foarte multe lucruri rele”

Ducea undeva manipularea aia. Nu era monetizabil băgatul de spaimă în populație fără scop.

Acuma mai sunt oameni tip Mândruță care mereu când văd manipulare cretină prin frică, văd coada unui guvern străin care vrea haos în curtea altora. De obicei rușii. E și asta un ciocan care ajunge la un car de oale. Dar adevărul e că 90% din manipularea prin frică din ziua de astăzi nu are absolut nici un scop ulterior.


După care a murit presa, a fost înlocuită de clickbait. Apoi a venit colectarea globală de date cu caracter personal, care a dus la reclame personalizate, mult mai scumpe și mai eficiente decât alea clasice. Asta a făcut toate site-urile de clickbait să fie monetizabile într-un mod foarte simplu.

Cum găina e amenințată de bâțâiala falsă a celeilalte găini, la fel și prostul de rând se simte amenințat de titluri bombastice care prezintă tot soiul de apucături mici și alternative ca fiind mult mai mari, mult mai aproape și mult mai destabilizatoare decât sunt cu adevărat.

„Uitați părerea unui prost anonim de pe un forum prezentată ca curent general de gândire. Vai, dar e o părere foarte periculoasă. Trebuie să facem ceva!”

E absolut normal și uman când ți-e frică de o chestie să vrei să afli mai multe despre acea chestie. Și așa te prinde clickbaitul de realitate alternativă. Te face să te simți amenințat de ceva ce obiectiv nu e periculos și îți prezintă tot soiul de soluții cretine de a menaja frica ta imaginară. De neomarxiști, de alt righteri, de big pharma, de imigranți, de reptilieni și de orice îți poate trece ție prin cap.

„Uitați cerul care stă să cadă pe voi. Citiți mai multe pe site-ul nostru de căcat despre cum vă puteți proteja de asta.”

Și e de ajuns să monetizezi publicul. Dau click din frică, văd reclama la pantofi de la tine de pe site și ți-ai scos banul. Vânzătorii de clickbait înspăimântător sunt și liniștiți moral. Ei sunt siguri că e chiar cinstit să sperii oameni, atât timp cât nu le dai o direcție clară după. Nu îi îndrepți direct să combată o chestie.

Dar oamenii speriați se organizează singuri. Mult mai haotic și imprevizibil decât dacă ar fi direcționați de la spate. Se închistează în extreme și sapă tranșee de frica celeilalte extreme. Și lumea devine mai extremă.

Singura soluție realistă e să facem frica mai greu de monetizat. Să nu mai poată trei amețite cu un blog să sperie oameni de un pericol imaginar pentru 100 de euro din reclame. Să ne întoarcem la lumea normală de dinainte când doar guvernul, religia și rușii ne manipulau prin frică. Măcar era frică cu direcție și scop. Nu frică pentru clickuri.

Între timp toți speriații vorbesc de cenzură. O cer din ce în ce mai tare. Din toate direcțiile. Și societatea se concentrează pe eliminarea urii. Prin cenzurat memari aroganți și oameni nepoliticoși care insultă. Gen eu. Ura nu e problemă. Frica e. Din frică irațională oamenii devin agresivi. Nu din ură. Eu urăsc pe toată lumea și nu aș răni sau cenzura pe nimeni. Pentru că nu mi-e frică de nimic. Dar lumea nu-i ca mine. Și cu cât tolerăm mai mult ca frica fără direcție și scop să fie monetizabilă, cu atât societatea o să se transforme mai tare într-o ghenă infectă.

***

Poverile lui Marțipan

Marțipan tocea zăpada pe loc și dădea din mâini alarmat, gata să le dizloce. Se vedea că situația îl stresa teribil. Clopoțel se scărpină în spatele uneia dintre urechile lui comic propoționate și se hotărî să-l mai asculte puțin, convins că nu pierduse cine știe ce din poveste în minutele în care îl lăsase pe mai tânărul lui coleg să vorbească singur.

– Era pur și simplu peste puterile unui spiriduș să fac ce mi s-a dat să fac într-un timp atât de scurt. Gândește-te că acum nouă luni habar n-aveam despre biologie decât că animalele au o gaură pe care mănâncă și o gaură pe care se cacă. A trebuit să o iau de la zero. De la zero! Știai că hidra de apă dulce are aceeași gaură pe care și mănâncă și se cacă? Eu nu știam. E un animal real. Nici asta nu știam. Ce, de la zero. De la minus unu! Nici măcar puținul pe care-l știam nu era adevărat. Acuma să învăț biologie de la zero și să și dezvolt un vaccin? Știu că mi s-au alocat fonduri și personal, dar serios, o sută de spiriduși care maxim știau la fel de puțină biologie ca și mine?

Clopoțel îi aruncă o privire blajină, care părea că doar îl agită mai tare.

– Măi Marțipan….

– Șefu, tot respectul, dar nu mă lua cu „măi Marțipan” că nu mă încălzește cu nimic. Nici n-am avut cum să-l testăm cum trebuie. Că fiziologia de spiriduș e complet diferită de aia de om. Găsește voluntari. De unde dracu’. Eu am fost voluntarul. Au fost efecte secundare, Clopoțel. Multe efecte secundare. Severe. Habar n-ai prin ce am trecut! Mi-ai promis revoluție, Clopoțel. De cinci ani îmi zici că îl dăm jos pe bărbos de la putere! Când, Clopoțel, când? Că eu nu mai pot cu exploatarea asta!

– Nu e așa ușor, Marțipan. Știi și tu. Îl izgonim pe Moș Crăciun dar îl înlocuim cu ce? Că fiecare spiriduș are altă idee și copiii sunt mai mulți de la an la an. Trebuie planificat un sistem alternativ, stabilit cu spiriduși-cheie, nu e așa de ușor cum îți dictează ție heirupismul tinereții. Zi-mi dacă vaccinul ăla funcționează sau nu.

Marțipan deja făcuse o gaură în zăpadă cu bocănceii lui verzi, țuguiați la vârf, cu ciucuraș de beteală. Deși se așezase pe o buturugă, Clopoțel era nevoit să se uite în jos ca să-l privească în ochi de tare ce se îngropase.

– Să-mi bag cuculețul dacă știu! Miroase plăcut, a scorțișoară și ambalajul e foarte zglobiu colorat. La partea asta mă pricep. Teoretic ar trebui să funcționeze și din punct de vedere medical. Vedem dup-aia cât crește numărul de autiști.

– Lasă că nu se moare de la autism, completă Clopoțel. A fost un an dificil din multe puncte de vedere. Am avut de făcut și Playstation 5, nu doar vaccine. Știi cum e. Copiii își doresc ceva de Crăciun, noi trebuie să facem. Asta e meseria de spiriduș. N-ai ce să faci.

Marțipan se chinuia să iasă din gaura din zăpadă făcută de propria mișcare și Clopoțel îi întinse o mână, să-l ajute. Marțipan icni pițigăiat, se propti în paravanul de zăpadă și își eliberă trupul firav din gaură.

– Știu că la toți ne e greu, dar de ce trebuie mereu să pice ce e mai greu fix pe mine? De ce mereu trebuie Marțipan să tragă bățul cel mai scurt?

Clopoțel se ridică nervos.

– Bai, nătăfleață, uite că mă faci să vorbesc urât, tu chiar crezi că asta cu vaccinurile a fost cea mai complicată chestie de anul ăsta?

Marțipan se întărâtă foarte vehement. Un deget îi tremura în aer, la o distanță aproape agresivă de fața lui Clopoțel.

– Clar!

– Vai, săracul Marțipan, cum cad toate grelele în cârca lui! Mergi puțin cu mine, te rog.

Drumul până la grajd era lung și alunecos. Clopoțel tăcea dramatic și Marțipan, intimidat, tăcu și el. Grajdurile erau suspect de pustii. Într-un colț era Mușețel, care suspina într-o batistuță brodată, de culoarea fisticului și spre capăt, în întuneric, se înghesuiau câteva capre cu niște crengi legate de coarne.

– Unde sunt renii lui Moș Crăciun și de ce au caprele astea crengi legate de cornițe? întrebă Marțipan cu o expresie foarte perplexă pe fățuca lui simpatică.

Clopoțel oftă greu.

– Am aplicat metoda daneză.

– Ce-i aia?

– Știi că danezii au eutanasiat recent 17 milioane de nurci, pentru că virusul suferise o mutație la ele și exista riscul să se transmită și la om? Metoda daneză.

Deși deja avea niște ochi de proporții care sfidau anatomia, Marțipan făcu ochii și mai mari.

– Ai omorât renii!

– Eutanasiat! , corectă Clopoțel. N-au simțit nici o durere, nu-i așa, Mușețel?

Mușețel bufni în plâns și își umplu batista de muci. Dădu din cap că „da”. De mai mult nu era în stare. Clopoțel ridică din umeri.

– Știi că aveam peste o mie de reni aici. Se strănuta, exista transmisie comunitară, n-am avut ce face. Unul dintre ei avea și nasul roșu….

– Rudolph mereu avea nasul roșu!, pufni Marțipan.

– Da. infecție cronică. Ăștia-s cei mai periculoși, că are timp virusul să sufere mutații. N-a fost o decizie ușoară, dar cineva trebuia să o facă. Crezi tu că tragi bățul cel mai scurt, dar bățul cel mai scurt e la Clopoțel din oficiu. Tu mereu îl nimerești pe al doilea.

Marțipan își luă câteva minute să proceseze situația, în special caprele.

– Bun, să zicem că moșul nu se prinde că-s capre în loc de reni, că e chior. Oricum erau de decor și toată magia e din sanie. De jos se vede cam la fel. Da’ nu o să atârne?

– Le legăm bine de oiște. Behăie puțin la decolare, după care leșină de panică când se depărtează de sol și n-ai probleme cu ele.

Mușețel se apropie de ei, sughițând. Mucii i se înnodau în barbă.

– Măi spiriduși buni, eu cred că trebuie să-i spunem lui Moșul! Nu putem să-l lăsăm așa, să plece cu capre! Să nu știe… să nu știe că renii lui… că renișorii lui…

Mușețel se îneca cu sughițe și muci. Clopoțel îl luă de umeri, părintește.

– Sunt de acord, măi Mușețel, dar e ziua de ajun. Moșul are o treabă importantă de făcut în seara asta. Nu putem să-i punem în cârcă asemenea lovitură emoțională fix acum. Misiunea noastră comună este mai importantă decât dramele prin care trecem fiecare. În plus, renii o să fie la fel de morți și când se întoarce. Trebuie să fim pragmatici. Pentru revoluție.

Mușețel oftă și recăpătă o poziție cât de cât demnă, ținând cont de corpul lui hilar construit și de hainele colorate.

– Aveți dreptate, domnu’ Clopoțel, dar eu vă zic sincer că dacă-l văd pe Moșul, n-o să pot să mă abțin. O să mă bufnească lacrimile.

Clopoțel zâmbi la el.

– Promit că îi dau eu vestea proastă cum se intoarce. Până atunci n-o să te întâlnești cu el. Ai liber de la mine azi, toată ziua. Ai muncit prea mult. Du-te la cantină și toarnă-ți o halbă mare de ciocolată caldă. Din partea mea!

Clopoțel îl bătu peste umăr de îmbărbătare. Mușețel se îndreptă posomorât spre ieșire. Marțipan îl urmări cu privirea, frământându-și fesulețul în pumnișori.

– Am belit toți cuculețul, Clopoțel. Suntem în răhățel până la gât!

– Uite ce e, Marțipan. Tu ești spiriduș bun, dar ești prea atent la problemele tale și prea puțin la cele ale spiridușilor din jur. Puteam să nu-ți zic de reni, dar am vrut să știi, pentru că am încredere în tine. Dacă mi se întâmplă ceva, vreau ca tu să-mi ții locul în fruntea revoluției.

– E o onoare, bâigui Marțipan, evident depășit de situație.

– Acum să vorbim de problema reală. Mușețel. Este mult prea apropiat de Moș Crăciun și mult prea slobod de gură. Și știe prea multe despre revoluție. Asta îl face foarte periculos.

– Ce putem face?

Clopoțel scoase o bucată de turtă dulce și mușcă cu sete din ea.

– Mâine dimineață, până să se întoarcă moșul, îl trezești pe Mușețel. Îi spui că ai găsit în pădure un petec de ghiocei atât de frumoși încât pur și simplu trebuie să-i vadă. Ajuns singur cu el în pădure, știi ce ai de făcut.

Marțipan înghiți în sec. Știa ce are de făcut.

***

prima

Prima povestioară pe care am scris-o în viața mea a fost despre Crăciun.

Era decembrie și eram clasa a V-a. Profesoara de română ne-a dat ca temă o compunere la liber de sezon. Așa că am luat un caiet de-ăla mare și am scris o idee de-mi venise în cap despre un copil care era convins că moș crăciun e taică-su și stă noaptea să-l aștepte și să-l prindă. Îl prinde chiar pe Moș Crăciun, ăla originalul. Copilul e convins că e de fapt taică-su deghizat și îl ia peste picior, o face pe deșteptul și moșul pleacă supărat fără să-i lase nici un cadou.

Avea vreo două pagini și ceva de caiet povestea. Câteva replici, câteva figuri de stil forțate. Vă dați seama că nu era cine știe ce. Da’ era povestioara mea. Prima chestie făcută de mine din capul meu de când exista capul meu. Când am terminat-o am vrut să le-o arăt alor mei dar m-am răzgândit. Dacă o să-mi zică că e o prostie? Mi-era rușine așa, să le zic că am scris o chestie și că aș vrea să o citească. Așa că m-am hotărât să mă duc cu ea direct la clasă, să văd acolo ce se întâmplă întâi.

Profa ne-a întrebat dacă vrem să ne citim compunerea la clasă. N-am avut curaj. Am zis să îi las pe alții întâi, să văd cum iese, și poate prind curaj pe parcurs. Evident tocilarii clasei au ridicat repede mâna și și-au citit mândri creațiile. Că așa erau ei. Și cu cât citeau mai mult, cu atât deveneam mai nesigur pe mine. Toate erau compuneri de-alea comuniste în care nu se întâmplă nimic. Pasteluri în proză cu figuri de stil standard. Din categoria „omătul alb s-a așternut peste case” și „copiii cuminți îl așteaptă înfrigurat pe moșul lângă foc”. Știți genul.

Profa îi aplauda și îi lăuda. Și cu cât îi aplauda și îi lăuda mai tare, cu atât îmi era mai rușine cu ce scrisesem. N-aveam nicăieri pe alea două pagini jumate vreo diaree de adjective care să fie apreciată și aplaudată. Dacă la începutul orei pornisem cu planul să prind curaj și să ridic și eu mâna la un moment dat, de la jumate încolo doar speram să nu mă pună și pe mine să citesc, să nu mă fac de rahat cu prostiile mele.

Ora s-a terminat și profesoara n-a luat compunerile necitite să se uite pe ele acasă. Alor mei nu le-am mai spus nimic și povestea aia a rămas acolo, în caiet, necitită de nimeni în afară de mine. Convins că scrisul e o slăbiciune pentru oameni care vor să se facă de rușine, nu m-am mai atins de apucătura asta în următorii zece ani.

Poate dacă ar fi citit-o cineva, aș fi primit niște încurajări. Poate aș mai fi încercat să scriu. Dar deja asociasem sentimentul ăla de jenă și neconform cu scrisul. Mi s-a părut o slăbiciune și o prostie. Sentimentul ăla de bucurie pe care l-am avut când am terminat-o de scris a fost complet îngropat de nesiguranța de după. De scris m-am reapucat abia pe la 22 de ani. E complicat să fii copil. Ești foarte ușor de descurajat și foarte influențat de ce se întâmplă în jurul tău.

Poate dacă aș fi avut mai mult curaj, poate dacă oamenii din jur ar fi fost mai atenți la mine, nu știu, poate descopeream mai repede că scrisul e o chestie plăcută, nu ceva riscant, care te lasă în curul gol în fața lumii. Dar așa a fost să fie.

De când m-am apucat de scris, în fiecare an am scris măcar o povestioară de crăciun. Unele mai lungi, unele mai scurte. Cred că am deja destule strânse cât să umpli o carte cinstită. Mereu când vine sezonul îmi aduc aminte de copilul ăla care eram. Bucuros că am făcut ceva nou, ce nu știam că poate să existe, apoi speriat că am făcut o prostie.

Anul ăsta încă n-am apucat să torn nici măcar una. Prea multe alte chestii de făcut. Dar o să găsesc timp și o să bag una până expiră cronometrul. I-o datorez copilului ăla fraier care n-a scris nimic zece ani de frică să nu facă mișto lumea de el.

***

O, nu! Avem 18 miniștri și 34 de coaie!

Toți dobitocii convinși că sunt cu un deget pe pulsul societății au pus mâinile în șold, au dat ochii peste cap și au făcut următoarea observație de mare angajament:

„Herp derp avem doar o femeie în guvern, nu se poate în 202020, europa, cilivizație, omenire așa ceva asta e reprezentativitate?”

Oau, serios?

Da cu ochi albaștri câți miniștri avem?

Dar sub 1.60m? Dar peste 190?

Dar peltici câți sunt? Proporțional cu pelticii din populația de bază?
Câți au lobul urechii rotunjit și câți îl au alunecat spre față?

Care este distanța medie dintre ochi la români și e în concodranță cu aia a guvernului?

Băi ăștia. Pe mine la un ministru mă interesează trei chestii: să nu fie imbecil, să nu fie hoț și, dacă se poate, să-și cunoască meseria. Că trebuie să facă o meserie acolo, în caz de nu știați, nu să arate frumos și reprezentativ social. Când vi se sparge o țeavă la baie și trebuie să angajați un instalator, vă uitați la ce sex are?

Mă doare la bască dacă sunt 18 femei în guvern sau 18 bărbați sau 18 ambidecștri sau 18 perechi de câte doi pitici unul în cârca celuilalt, cu un parpalac peste. Cât de idiot spălat pe creier trebuie să fii ca să-ți verifici potențialii angajați la ce au în chiloți, nu ce au în CV?

Da’ bine că ați luat voi pulsul societății. Ați fi în stare să luați și pulsul unui căcat, dacă v-ar băga cineva în seamă. V-au dresat discriminiștii ca pe focile de la circ, să mor eu. 18 dăncile bi-curioase cu un bunic african ați merita să vă guverneze toată viața, rupților.

***