În 1989 un dans nou a răscolit discotecile și căminele culturale de pe planetă – Lambada. Vesel, săltăreț și distractiv, nimeni nu se aștepta la efectul devastator pe care îl va avea asupra omenirii. Părea doar un dans inocent, ca toate dansurile. Însă forța pelvisul feminin să se zbată în direcții nenaturale. Încorda și sucea uterul cum n-a mai fost încordat și sucit în toată istoria omenirii.
În următorii ani o întreagă generație s-a născut cu cordonul ombilical strâns în jurul gâtului, sugrumați de prima sursă de nutrienți din viața lor. Din fericire, medicina modernă ajunsese deja la nivelul la care să menajeze, cel puțin parțial, asemenea probleme. În altă epocă s-ar fi murit pe capete. Dar doctorii destoinici și aparatele lor minunate erau în stare să scoată bebelușii din uterele alea compromise înainte de a se sugruma complet. Sigur, minutele alea fără oxigen la creier în momente critice i-a limitat fundamental, niciunul dintre ei fiind capabil să depășească pe parcursul vieții un IQ de 60. Dar erau vii. Asta era important.
Pe deasupra, diferențele între un bebeluș normal și un bebeluș cu IQ 60 sunt greu de depistat. Se văd abia mai târziu. Spre sfârșitul anilor 90 și începutul anilor 2000 s-a mâncat multă plastilină, muci și lipici prin școli și grădinițe. Mai mult decât în alte generații. Diferențele dintre copiii normali și cei lambadomizați începeau să devină din ce în ce mai evidente după dârele de bale pe care aceștia din urmă le lăsau peste tot pe unde se așezau.
Apoi a venit internetul. Cea mai importantă invenție a omenirii. Acesta a facilitat interacțiunea dintre oameni care gândesc și simt la fel la un nivel neașteptat și neîntâlnit în istorie. Tinerii defectați de lambada au reușit să se găsească între ei, să formeze cete de adolescenți cu galoșii plini de bale și să se convingă că izvorul nesecat de salivă care susură din colțul gurii e ceva nu doar normal, ci și admirabil. Nimic nu dezmiardă stima de sine mai tare decât găsitul de alți oameni ca tine. Oligofrenii, văzându-se între ei, au decis fără să întrebe pe nimeni că oligofrenia lor e normală. Ba mai mult, e o virtute. O sensibilitate care-i face mai oameni decât oamenii.
Fără legătură cu ei, atunci au apărut problemele omenirii. Corupție, incompetență, poluare, exploatare, inegalitate. Probleme care erau aici tot timpul, dar convinși că ei sunt vârful cogniției umane și că nimic nu a existat înainte de a fi observat de ei, oligofrenii au decis că aceste probleme sunt noi și că singurii capabili să vină cu soluții la ele sunt evident ei: oamenii noi.
Intenții foarte nobile, chit că porneau dintr-o naivitate glorificată. Aici însă IQ-ul ăla de maxim 60 care i-a bântuit toată viață a început să creeze probleme. Singura soluție pe care oligofrenii au găsit-o la problemele omenirii cu mințișoarele lor înghesuite a fost plimbărica. Faci o plimbărică cu o pancartă pe care scrie un echivalent de „haideți să fie bine ca să nu fie rău”, te aplauzi cu grupul, faci niște poze să le pui pe net, poate aplaudă și alții și aia a fost. Cine poate să înțeleagă, înțelege.
Sigur, au apărut voci care au spus că e o inepție. Că e o supapă pe care indignarea publică se fâsăie inutil. Că e doar o cerșeală de atenție și o etalare de virtuți. „Uitați-vă la mine, sunt atât de conștient de problemele planetei încât mă plimb și mă pozez în loc să mă implic real în chestii”. Dar aceste voci au fost acoperite rapid de masa de oligofreni. Aveau argumentul suprem:
„Măcar ei fac ceva, spre diferență de tine!”. Un argument care era adevărat pentru că era toată lumea din grupul lor de acord cu el. Un argument care nu poate fi contrazis sub nici o formă de oameni cu IQ sub 60. Adică de toți care contează. Oamenii sugrumați de propriul ombilic la naștere puteau în sfărșit să se relaxeze și să-și râcâie balele uscate de pe piept clefăind mulțumiți. Cine nu era cu ei era un dușman al omenirii și al progresului. 
