o poveste autentică de ajutorare umană

M-am dus pe la un prieten acu’ câteva zile și zic să trec pe la un supermarket, că era în drum, să iau niște bere, să nu mă duc cu mâna-n cur. Că așa-s io băiat țiplă. La intrare stătea pe o băncuță un tataie foarte boschetăros. Zice.

– Băiatu’, ajută-mă și pe mine!

Îi arunc privirea clasică plină de dispreț pe care o arunc eu la boschetari dar cred că era prea întuneric să se citească dezgustul cum trebuie așa că tipul insistă. Zic.

– N-am.

Normal. Orice ar vrea, n-am.

– Nu vreau, mă, bani. Am, îți dau eu, zice.

Aici mă blochez puțin că na, nici la așa ceva nu-s curios. Omul îmi întinde 20 de lei și continuă.

– Ia-mi și mie o votcă la jumate, că mă doare piciorul rău și nu pot să intru. Uite ce umflat e.

Și mă pune pe gânduri timp de vreo 2 secunde. Că știți care e politica mea cu ajutat oameni. Nu ajut oameni decât dacă-i simt că într-un fel sunt foarte similari cu mine sau egali pe vreun plan. Că dacă-s sub mine n-ar trebui să existe și dacă-s peste mine, dă-i în plm. Și omu era clar sub mine. Dar stau să mă gândesc.

Dacă era refugiat ucrainean, îl ajutam? Dar dacă fix ăsta e omul ăla de care vorbesc pe net ăia cărora le curge scuipat din gură că „bine că-i ajutăm pe ucrainieni și nu-i ajutăm pe români!”. Ia mă să o fac pe aia și să ajut românu. Mare căcat, pierd 2-3 minute din viață dar la final practic sunt egal moral cu toți voluntarii din univers.

Plus că omu mi-a dat 20 de lei pe mână, clar mai mult decât costă o votcă penală la jumate. Mare curaj, că în zona aia central-bronzată a capitalei 9/10 oameni ar fi plecat cu banii râzând. Ce să zic, m-a emoționat încrederea aia interumană. M-a și insultat puțin, adică ce, par genul de fraier căruia dacă-i dai 20 de lei nu pleacă cu ei? Urât. Dar am ales să trec peste, din spirit civic.

Intru în magazin, caut votcă peste tot și nu găsesc. Eu nu prea-s sportiv cu de-astea și habar n-am unde se pune votca într-un supermarket. Mă îndreaptă o pazincă de 70 de ani cu mâinile umflate spre un paznic de 60 de ani cu capul umflat. Multe inflamații în seara aia, mai bine luam aspirină de 20 de lei și o împărțeam la toți trei bătrânii. Era un raft separat, după o tejghea, să nu ajungă toți terminații la alcoolul tare. Trebuia să-l pui pe paznic să-ți dea. Zic.

– O săniuța la jumate.

– N-am.

– Atunci orice votcă la jumate.

– Nu-ți dau că te-am văzut, vrei să-i duci lu ăla cu picioru și iar se îmbată și face scandal, m-am săturat de el.

Și atunci mi-am dat seama că n-am nici o miză acolo, că probabil am stat prea mult în casă, m-a apucat plictiseala și de-aia accept questuri de lvl mic de la randomi de pe stradă. M-am dus să-i dau ăia 20 de lei înapoi că na, totuși sunt un stâlp moral al societății care n-a furat nimic în viața lui în afară de hârtie igienică și mâncare de la muncă și săpunuri și papuci de unică folosință din hoteluri că mă respect și mi-am văzut de treaba mea. Na, sper că v-a emoționat această poveste de autentică apropiere umană plm.

***

Drama sinistră a bieților studenți din Cluj

Să zicem că vinzi șosete cu 3 lei perechea. Toată viața ta ăsta a fost prețul și așa se vând de 200 de ani. Într-o zi ai o urgență și vrei să scapi de ele mai repede. E situație excepțională. Le dai cu 2 lei.

A doua zi nu mai e situație excepțională și vrei să te întorci la prețul inițial de 3 lei. Ei bine, o să te trezești cu o răscoală în cârcă. O să urle toată piața la tine că ești un speculant care vrea să le fure lor leuțul, că ei s-au obișnuit cu prețul de 2 lei și încerci să profiți de ei, speculantule.

Exact așa s-au trezit studenții din Cluj să protesteze. Cum dom’le să ne chemați să fim FIZIC prezenți la facultate?!?! Păi chirile sunt SCUMPE!!!Erau scumpe și înainte de pandemie. Așa e facultatea. Nu e pentru toată lumea.

Păi eu la primu’ job din primu’ an de facultate luam mai puțini bani pe lună decât era chiria la garsonieră în București. Nu era pentru toată lumea. Trebuia să dai din coate. Bine, s-au schimbat multe în anii ăștia. Chiar e pentru toată lumea facultatea. O fac de două ori mai mulți oameni decât ar fi nevoie. De-aia un macaragiu câștigă mai bine decât un copywriter și un faianțar mai bine decât un contabil. Că avem foarte mulți copywriteri și contabili, macaragiu nu vrea să se facă nimeni. Că na, ieși de la muncă cu negru sub unghii și e urât sau ceva.

Făbricuțele de diplome scot licențe și doctorate pe bandă rulantă pentru toți angajații în administrație, instituții publice, poliție și armată. Că au nevoie de ele ca să le crească salariul. Toate lucrările sunt plagiate și plagiatorii lucrează de zor să se protejeze legal de consecințe

. Iar facultățile serioase sunt pline de țărănuși făcuți grămadă care tot ce trebuie să facă e să învețe papagalicește niște texte și să copieze niște chestii și gata. Ajung intelectuali cu diplomă. Gata să lucreze pe 2000 de lei pe lună, cât face un instalator serios într-o săptămână.

Nici măcar nu intru în subiectul ăla că 80% dintre absolvenții de facultate ajung să lucreze toată viața în domenii care nu au absolut nici o legătură cu facultatea terminată. Deci tot ce face diploma aia e să confirme că avem de-a face cu un cetățean conformist, care poate să vină la program, să papagilicească texte și să copieze frumos ideile altora. Ce na, e absolut de ajuns să te angajezi la corporație. Că asta practic e diploma aia. O dovadă că poți să funcționezi în niște parametri dictați de alții fără să pui întrebări.

Așa că cumva sunt de acord cu studenții din Cluj. Facultatea nu mai înseamnă nimic, o face oricine are chef, deci de ce să fie un stres? Propun o schimbare mai radicală care ar face pe toată lumea fericită. Îi luăm de la grădință și îi întrebăm:

– Costeluș, ce vrei tu să te faci când o să fii mare?

– Eu vleau să mă fac astronaut!

– Perfect! Ia de aici din oficiu diplomă de doctor în astronautică! Bravo Costeluș.

– Te log flumos, domnu doctol Costelus!

Bam. Și am rezolvat. Toată lumea fericită. Dacă toată ideea de studii superioare e deja dusă în derizoriu, de ce să mai chinuim săracii tineri? Să se elibereze doctorate cu certificatul de naștere dracu, să fie bine la toată lumea. Să pui niște oameni să plătească chirii, să se ducă la cursuri, pentru ce. Pentru 2000 de lei pe lună la final? E absurd.

***

Un text în care nimeni nu bagă în seamă celelalte probleme sesizate de imbecil, pentru că sunt ipocriți

Accident de mașină destul de grav. Sânge pe jos, oameni speriați în jur. Paramedicii se chinuie să resusciteze victimele. Vine un imbecil. Îl recunoaștem că e imbecil pentru că are pălăriuță cu elice, pantofi cu cinci numere mai mari și îi curge scuipat din gură. Se deplasează prin tumbe.

– Sigur sigur! Bine că îi ajutați pe ăăăăăăăștiaaa! Dar unde erau paramedicii alaltăieri, când m-am lovit cu degetul mic de la piciorul stâng într-o ușă și s-a umflat? Unde erau paramedicii atunci!? Ipocriților.

– Păi… ai sunat la salvare și n-a venit?

– Nu contează! Bine că săriți repede să îi ajutați pe ăăăăștiaaaa! Unde erau paramedicii când s-a scufundat Titanicul? Aud? Dar unde erați domnule când s-a scufundat nava Mogoșoaia în 1989? Au murit zeci de oameni! Bineînțeles că atunci nu vă păsa! Dar acum vă pasă!!

Toată lumea ignoră imbecilul dar acesta insistă. Scuipă în sus, prinde flegma în ochiul stâng și se apropie de victime.

– Sigur sigur! Ăăăăștia sunt importanți! Nici măcar nu sunt de la noi din oraș! Între timp noi avem o grămadă de boschetari în oraș! Pe ei cine îi ajută? Ipocriților!!


Un boschetar ridică o mână.

– Domnule, am o viață destul de grea, dar nu m-a călcat nici o mașină în ultimul timp, slavă domnului.

Un paramedic îi aruncă o privire încruntată.

– Nu-l băga în seamă. E imbecil. Mai mult îl stârnești.

Imbecilul, încurajat de faptul că e băgat în seamă, face o tumbă și nimerește cu fața într-un căcat de câine. Se ridică vesel.

– Ipocriților! Sunt o grămadă de bătrâni în orașul ăsta cărora nu le-a mai luat nimeni tensiunea de ani de zile! De ani de zile. De ce nu le luați tensiunea? Normal că nu le luați. Că sunteți ocupați cu străinii ăștia!!! Dar orfanii?!? Nimeni nu se gândește la orfani! Pentru că îi ajutați pe ăăăăăștiaaa!

Balta de sânge de sub victime se mărește. Paramedicii se chinuie să îi stabilizeze. Imbecilul țopăie. Un muc i se scurge din nas și imbecilul începe să îl învârtă ca pe un lasou din mișcări scurte din cap.

– Aha! Știu eu! E din cauză că i-a călcat o mașină străină! Că dacă-i călca o dacie, nu îi păsa nimănui! Ipocriiiițiiilorrr!

***

declarații răspicate

Care e rostu la genu asta de cacaturi?

Pe cine vrei sa convingi?

Pe rusu pro putin care accidental a nimerit in bucuresti sa manance covrigi de la luca si accidental a vazut reclama si accidental e fix omul de incredere morala al lui putin si care oricum era 50-50% si posterul asta a fost fix picatura care a inclinat balanta?

La ce ajuta toate cacaturile astea demonstrative? Declaram raspicat ca ii sustinem pe ucrainieni. Asa, si? Cam cat valoreaza o declaratie raspicata? Spre exemplu un miliard de declaratii raspicate valoreaza sa zicem cat o pereche de sosete? Sau cat un glonte tras? Ca eu personal nu as da nici un cacat zburator pe o declaratie raspicata.

Dar motivul e clar. Suntem intr-o tabara. Stim cu totii ca suntem toti in tabara asta. Din cand in cand cate unul cu foame de aplauze tipa “ce tare e tabara noastra!”. Nu ajuta cu nimic dar ne place de el. A reconfirmat ca e de-al nostru. Ura!

Si asta e problema. Pentru marea majoritate a oamenilor a fi intr-o tabara e despre apartenenta la un trib, despre a fi apreciat pentru conformismul moral la valorile tribului. Si atat. Actiune mai putin. Atat timp cat tot tribul stie ca suntem foarte de acord cu tribul, tribul doarme linistit fara sa faca absolut nimic.

Ma rog, nu face chiar nimic. Tribul face declaratii raspicate.

***

hei

Hei, fată!

Știi, războiul ăsta o să mai dureze. E nasol. E atroce, dar o să mai dureze. Săptămâni, luni, ani, nimeni nu știe cât. Dar bombe o să tot cadă, refugiați o să se tot refugieze. Chiar nu ajută universul cu nimic să citești două ore pe zi apeluri la emoție împachetate ca știri și să te emoționezi. Poți să ajuți refugiați și fără să vezi cum cade bombă cu bombă. Înțeleg, ești speriată de bombe și vrei să știi ce se întămplă. Dar ce citești tu nu te face mai informată ci doar mai speriată de bombe.

Dacă o ții așa, în două săptămâni îți cade tot părul din cap.

Lasă războiul și concentrează-te pe viața ta din afara lui. Tot ce faci acum e să îți dai motive să îți rozi unghiile și să împrăștii o stare de jale în oamenii din jur care repet, nu ajută pe nimeni cu nimic.

Hei, băiat!

Știu că faptul că deții testicule și că ai băgat 3000 de ore în counterstrike în deceniul trecut te presează să ai păreri despre război, dar chiar nu e nevoie. Sunt foarte foarte multe păreri despre război deja. Chiar fix ca părerea ta tocmai au apărut cinci păreri în ultimul minut.

Tot ce faci e să sporești zgomotul din aer. Care nu ajută pe nimeni cu nimic. Doar bâzâi. Știu că tu crezi că deții adevărul absolut și cumva asta te face util social dar nu te face. Te face doar agasant. Întoarce-te la hobby-uri, muncă, familie, că o să clachezi și o să clacheze și oamenii din jurul tău. Ia uite, a nins. Du-te să-ți deszăpezești mașina. O să te simți mai bine după niște muncă fizică. Aia îți lipsește, nu părerile.

***