Prea multe povești cu Moș Crăciun 4: Marțipan

SFINTE RAHAT CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN MAI ARE NEBUNUL ĂSTA PE ȚEAVĂ? ȘI PARCĂ SUNT DIN CE ÎN CE MAI BUNE.

4. Marțipan

– Marțipan, șovăi Moș Crăciun, palid și cu ochii bulbucați, încă ne aflăm într-o situație din care ne putem întoarce la normal. Nu ai rănit încă pe nimeni. Te înțeleg și înțeleg prin ce treci. Haide să lăsăm arma jos, să ne calmăm și îți promit că trecem cu toții peste acest incident minor!

Spiridușul Marțipan își șterse fruntea transpirată cu mânecuța lui mică cu dungi albe și roșii, ca o acadea, și măsură camera cu o privire maniacală. Dacă mișca vreunu’, era hotărăt să îi zboare tărtăcuța.

– Las-o, Moșule, că nu ne cunoaștem de ieri! Au murit 6 copii, Moșule! 6 copii!

Marțipan tremura vizibil.

– Nu a fost vina noastră, Marțipan. Așa erau tabletele alea chinezești din design. N-aveam de unde să știm. Au explodat și ale lor, și ale noastre. Știm cu toții că n-avem cum să schimbăm designul jucăriilor pe care le copiem la noi în atelier. Dacă sunt defecte ale lor, sunt defecte și ale noastre.

– Da. Teoretic n-avem nici o vină, dar cine a copiat design-ul și trebuia să vadă că se supraîncălzește și explodează dacă îi blochezi cooler-ul? Marțipan, în pula mea! se pițigăie Marțipan agitat.

– Marțipan, nu dă vina nimeni pe tine…

– Cât timp a avut alocat Marțipan să verifice fiecare design? 10 minute, în pula mea!

– Marțipan, îți promit eu…

– Ce-mi promiți, umflatule? Ce-mi promiți? Crezi că nu te știu? Cum ai aflat că au murit copiii ăia cum te uitai în jur după un țap ispășitor. Cine oare să fie? Marțipan, în pula mea! Păi dacă așa stă treaba, să mi-o iau numai eu pentru toată lumea, pentru tot sistemul, păi vă trag pe toți după mine, bă, tuvăninimă de mișei!

– Marțipan, te rog eu, măcar lasă ostatecii să iasă. Sunt reni. Sunt nevinovați!

– Nevinovați? Nimeni nu e nevionovat, omule! Ne naștem și murim vinovați toți pe planeta asta mizerabilă, de la cel mai gras om la cea mai sfrijită amibă! O să regretați ziua în care m-ați cunoscut, fiecare dintre voi, uitați-vă bine la mine!

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 3: Înfrângere

CONTINUĂM TURUL DE FORȚĂ. CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN POATE ACEST PSIHOPAT SĂ SCRIE PÂNĂ ÎN CRĂCIUN IISUSE?

3: Înfrângere

Anton se uită în calendar și începu să transpire. Era abia octombrie, însă de la Crăciunul trecut îl lua cu transpirație de fiecare dată când verifica data. Pentru că anul trecut fusese Moș Crăciun.

Suna absurd și când își zicea singur în oglindă că a fost real, suna absurd și când încerca să-și amintească fiecare detaliu, dar în fiecare zi ajungea la aceeași concluzie: ori a fost Moș Crăciun, ori suferă de vreo boală psihică profundă care a debutat fix la ultimul Crăciun.

Nu, nu avea cum să fie nebun, se revoltă el. Ținea minte în detaliu toată experiența magică. Cum s-a speriat de omul care i-a intrat în casă și l-a lovit cu tigaia. Cum ăla s-a dematerializat într-un norișor de brumă și clinchet de clopoței, râmânându-i doar haina roșie în urmă. Cum și-a pus haina și a simțit cum îi crește burta și barba. Cum se uita în oglindă urlând de uimire la trăsăturile lui cum se modifică și se transformă în trăsături de moș vesel. Sania fermecată, renii vorbitori, spiridușii muncitori, magia care oprea și îndoia timpul ca să ajungă la toți copiii. N-avea cum să nu țină minte. Păi pentru el noaptea aia în care livrase cadouri la peste un miliarde de copii durase, subiectiv, vreo 1500 de ani. N-ai cum să trăiești 1500 de ani într-o noapte și să uiți. Fusese o experiență fermecată care îl transformase într-un om nou. Mai bun, mai fericit, mai conectat la nevoile omenirii.

Desigur, ar fi putut să fi fost doar un delir dement al unui creier în descompunere, dar adunase dovezi. Încă mai avea bocancii. Cărămida aia care zburase dintr-un horn din Indonezia pe care-l lovise cu lateralul saniei și poza de grup cu spiridușii de la final, când l-au luat toți în brațe și i-au spus că a salvat Crăciunul. Scoase telefonul și se uită din nou la poză. Arăta la fel de real precum își amintea. Fusese cu siguranță o noapte magică care-l lăsase cu inima plină de speranță și dragoste.

Apoi s-a întors acasă, totul a revenit la normal și au început întrebările. Cu cât se gândea mai mult, cu atât întâmplarea părea să aibă mai puțin sens. Cu cât se gândea mai tare, cu atât erau mai multe ramificații și implicații. Spre exemplu toate jucăriile alea contrafăcute. Nu observa nici un producător sau distribuitor că apar de nicăieri și sunt identice cu cele produse de ei? Mai ales electronicele. Livrase milioane de tablete. Ălea n-ar fi trebuit să aibă un MAC verificabil pe placa de bază? Un cod de fabrică? Ar fi fost complet aberant să conectezi un milion de tablete contrafăcute la internet și să nu observe nimeni.

Ce să mai, implicațiile asupra economiei mondiale erau enorme. Chiar nu observa nimeni că în fiecare an mii de tone de produse apar de nicăieri și sunt distribuite peste tot prin lume? Anton se întoarse din nou la ipoteza cu boala psihică. Din nou ajunse la concluzia că nu avea cum să fie nebun. Că era om calculat. Își notase ce le dădu copiilor din cartier. Verificase în zilele următoare. Cadourile erau reale. Nicușor de la 2 pedala aproape zilnic la bicicleta aia verde pe care i-o livrase cu mâna lui pe horn. Ținea minte și cum îi era mobilată sufrageria. Poate suferea de o nebunie agresivă care-l convinsese că toate cadourile alea pe care le vedea la copii au fost aduse de el pe horn, dar ținea minte detalii despre interioarele caselor copiilor. Detalii pe care nu avea cum să le fi inventat.

Iar faptul că se apropia din nou Crăciunul îl speria și mai tare. Că na, renii, spiridușii, îmbrățișări, mulțumiri, prietenie, dar niciunul nu a stat să îi explice ce o să se întâmple în continuare. A fost dus acasă de sania magică, s-a transformat din nou în el însuși și abia după ce a rămas singur a început să urce întrebarea: ce o să se întâmple Crăciunul următor? O să își revină Moș Crăciunul original? O să se transforme el iarăși să bântuie 1500 de ani într-o noapte? O să o pățească altul?

Cel mai tare îl durea că nu putea discuta toate chestiile astea cu nimeni. Erau prea absurde. L-ar fi luat toată lumea de nebun. Îl bântuia, îl măcina, nu putea să mânânce sau să doarmă și nu putea vorbi cu nimeni despre asta. Și totuși singura concluzie la care ajungea zilnic era că totul a fost real. Și asta umplea toată realitatea de erori logice. Pentru că noaptea aia de 1500 de ani fusese la fel de reală ca toată realitatea și în același timp atât de absurdă încât n-ar fi putut niciodată să se împace 100% cu realitatea. Deci singura concluzie logică era că realitatea nu e reală. Că toată lumea în care trăiește e doar o simulare.

Și totuși părea real. Totul părea real. Bucuria copiilor, bicicleta lui Nicușor, funia aspră pe care tocmai și-o proptea în jurul gâtului. Totul părea așa de real și n-avea cum să fie. Trecuseră 10 luni de când fusese Moș Crăciun. 10 luni în care s-a măcinat, s-a consumat și s-a torturat singur, încercând să ajungă la o concluzie, la un răspuns pe care doar funia putea să i-l ofere.

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 2: Tensiune

CONTINUĂM PÂNĂ ÎN CRĂCIUN CU PREA MULTE POVEȘTI DESPRE MOȘ CRĂCIUN.

2: Tensiune

Soarele de dimineață mijea bine printre jaluzele când ajunse acasă. Își descălță bocancii plini de nămol, beteală și căcat de ren din mers. Pantalonii picară și ei în drumul spre dormitor. Se băgă ușor în pat, să nu o deranjeze pe nevastă dar după cât de ușor respira, clar nu dormea.

– Ai stat ceva.

– Am avut de muncă. E Crăciun, mormăi el, sperând că nu o să înceapă o discuție.

– Știu și eu că e Crăciun, că nu-s proastă.

Moș Crăciun oftă. Discuția era inevitabilă.

– În fiecare an ai mai mult de muncă. Uneori am impresia că o faci intenționat. Muncești până noaptea târziu, ca să adorm până ajungi acasă și să eviți să vorbești cu mine.

– Da oau, în fiecare an am mai mult de muncă. Ce observație fină. Clar vreau să te evit. Sigur nu are nici o legătură cu faptul că în ultima sută de ani s-au înmulțit oamenii ca iepurii, le-a crescut nivelul de trai și pretențiile și trebuie să livrez din ce în ce mai multe cadouri. E despre tine, femeie. Totul e despre tine!

Se sculă nervos și își aprinse o țigară. Parțial să se calmeze, parțial pentru că știa că nevasta urăște când fumează în dormitor. Se ridicase și ea în cur. Era clar că își făcuse dialoguri în cap toată noaptea și că era mult mai pregătită de scandal decât el.

– Da, e clar că îți place la muncă mai tare decât acasă. Cel puțin asta se înțelege din comportamentul tău.

– Sigur, femeie, muncesc toată ziua ca să pun o pâine pe masă la nevastă și la spiriduși și o fac să mă distrez! E fantezie! Relaxare!

– Hai, lasă-mă, că te știu. Ești faimos, te recunosc copiii, o faci pe vedeta, te simți bine, mai vine o mamă singură și tânără, îți dă un pahar cu lapte, niște cozonac, din una-n alta, crezi că nu știu eu cum vine treaba? îi aruncă ea, acru.

– Te-ai dilit complet, femeie! Deci io-s Moș Crăciun ca să agăț gagici, că altceva n-am mai bun de făcut! Să mor io, tu te auzi!?

Nevasta rânji sfidător. Era clar că ajunsese cu conversația fix în punctul ăla unde voia să ajungă, repetat în cap toată noaptea.

– Atunci cum de nu m-ai mai atins de ani de zile? Și nu zi că ai fost ocupat! Am nevoie și eu de un bărbat care să mă facă să mă simt femeie! urlă ea printre dinți, plină de venin.

– Și ce, crezi că tu mă faci să mă simt ca un bărbat? i-o tăie el scurt. Se uită la ochii ei cum se umplu de lacrimi și își dădu seama că o să regrete foarte mult timp replica aia.

– Ai zis că nu contează pentru tine că nu pot face copii! Ai zis că îți ajung renii și spiridușii! Ai zis că ești fericit și că n-ai nevoie de mai mult!

Moș Crăciun scrășni din dinți. Își dădu seama că ar fi fost înțelept să tacă, dar era prea nervos.

– Ce căcat să zic atunci? Erai cu ochii pișați și cu analizele în mână! Normal că am zis că nu contează, că sunt fericit și așa! Dau cadouri la toți copiii din lume! Crezi ca nu îmi imaginez de fiecare dată cum ar fi să îi dau un cadou propriului meu copil?

– Ești cel mai crud om pe care l-am întâlnit! Avea mama dreptate când zicea că e o greșeală să mă încurc cu tine! sughiță ea printre lacrimi.

Moș Crăciun strânse clanța de la ușă mult mai ferm decât era nevoie.

-Mă duc să dau mâncare la reni, mormăi el. Că e clar că nu pot să mă odihnesc nici măcar la mine acasă!

***

Prea multe povești cu Moș Crăciun 1: Lupta ideologică

CÂTE POVEȘTI CU MOȘ CRĂCIUN POT SCRIE PÂNĂ ÎN CRĂCIUN? NIMENI NU ȘTIE, NICI EU! DAR IMPRESIONANT DE MULTE CU SIGURANȚĂ! ASTA E PRIMA. STAȚI LA PÂNDĂ CĂ AM MULTE

1. Lupta ideologică

Moș Crăciun luă un ren de picioarele din spate și îl pocni pe celălalt Moș Crăciun cu el direct în plex din rotire. Celălalt Moș Crăciun zbură prin aer și îndoi un stâlp de iluminare la aterizare. Se ridică greu, orăcăind de durere, însă cu o agilitate supranaturală smulse stâlpul și îl aruncă ca pe o suliță spre Moș Crăciun. Acesta se lăsă pe spate ca-n Matrix. Stâlpul îi vâjâi pe lângă ureche și se opri în sanie, undeva, mai în spate, făcând-o țăndări. Moș Crăciun se ridică din fandarea pe spate care ar fi făcut orice profesionist în dans Limbo să-și predea adidașii direct în pumnul tare ca oțelul al celuilalt Moș Crăciun. Năprăznicia loviturii îl proiectă tăvălindu-se în rămășițele saniei. Barba îi era plină de sânge, așchii și beteală.

Spiridușii fugeau în toate direcțiile, speriați.

– Nu înțeleg ce se întâmplă! Care e Moș Crăciunul nostru?! urlă un spiriduș, smulgându-și părul de confuz ce era.

Rudolph, renul, se târî de sub niște dărâmături. Avea picioarele din spate fracturate oribil și își târa prin zăpadă toată partea din spate a corpului. Îi puse o copită pe umăr spiridușului confuz.

– Nicinul nu e Moș Crăciunul nostru. Moș Crăciun nu a existat niciodată. Ăla e demonul Beelzebub care de 150 de ani ne-a păcălit perfid pe toți că e un bătrânel darnic ca să corupă întreaga planetă spre consumerism, materialism, avariție și lăcomie, glorificând aceste păcate fix de ziua de naștere a Mântuitorului!

Spiridușului îi căzu mandibula de uimire.

– Atunci ălalalt cine e?

– Ăla e Karl Marx.

-Și noi cu cine ținem?

-Nu știu, micuțule. Nimeni nu știe. oftă renul Rudolph.

***

3 povești SF supranaturale cu substrat

Exact ca-n Black Mirror, X-Files, Twilight Zone, Kafka, Asimov și ce mai vreți voi! Promit că la final o să vă scărpinați în bărbie și o să spuneți „hmm, isteață răsturnare de situație!”

1. Ziua care părea să fie exact ca altele dar de fapt s-a dovedit a fi complet altfel.

Cornel era un bucureștean complet obișnuit într-o zi complet normală. Sau poate lucrurile nu erau chiar cum păreau la prima vedere, nu? Se trezi dis de dimineață, ca de obicei, bău o cafea și mestecă o gumă în loc să se spele pe dinți și își făcu curaj să plece la muncă. Se opri puțin la patiseria de la colțul blocului să își ia un covridog și întoarse spre parcare. Mașina lui era blocată de mașina de aprovizionare de la patiserie care descărca covridogi congelați.

„5 minute boss” spuse șoferul, dar pe ceas trecură vreo 15 până când putu să-și scoată mașina din parcare. În aglomerația bară la bară de pe Ștefan cel Mare dădu radioul mai tare, ca să nu mai audă claxoanele. Carlas Dreams scosese o melodie nouă. Guvernul iar legalizase ceva ce în mod normal trebuia să fie ilegal.  Mușcă din covridog și simți pasta aburindă formată din microparticule de țesut de porc rașchetate de pe pe os și tocate bine împreună cu gelatină identic naturală și monoglutamat de sodiu cum îi alunecă pe gât. Oftă.

O oră mai târziu era la muncă. Colegii zâmbiră acru la el. Cornel zâmbi acru înapoi și se așeză la calculator. Avea foarte multe tabele de completat. Abia își permise o pauză de jumătate de oră, la prânz,  să coboare până la patiseria de la parter să ia un covridog. În timp ce savura derivatul de carne aburind, șefa trecu pe lângă el și îi aruncă o privire dezamăgită, așa că stătu iarăși o oră peste program, ca să creeze o imagine frumoasă.

Drumul spre casă avea 7 km, respectiv o oră jumătate, în funcție de cum vrei să-l măsori.  Era deja trecut de 9 când ajunse acasă. Nevasta îl aștepta cu niște covridogi reci. Mâncară covridogii și se uitară la Insula Iubirii. Era aproape 12 când încercă să se dea mai pe lângă nevastă. Era clar însă că ea nu avea chef de sex, ceea ce nu era neaparat rău, că era și el obosit.

Pe la 3 dimineața îl tăie o pișare și când întră în baia personală o teribilă imagine îi lovi ochii pentru că în loc de baia personală se alfa într-o peșteră imensă cu flăcări pe toți pereții și un tip roșu, cu coarne, de minim 10 metri înălțime ce nu putea fi decât Satana.

– Ce se întâmplă? întrebă Cornel mirat.

– Cornel! spuse Satana cu o voce ca de tunet. Tu crezi că ești la tine în apartament, la tine în oraș, dar de fapt ești în IAD. De-aia fiecare zi e o tortură și fiecare lucru care se întâmplă e special construit ca să-ți erodeze voința și să-ți sugrume sufletul! Când o să ieși din baia asta o să uiți toată conversația și o să te întorci la suferit în iadul tău personal zi de zi la infinit!

– Deci toată viața mea am fost în iad? se miră Cornel, speriat într-un mod foarte calm.

– Nu, gen doar de vreo două săptămâni.

– Deci ce era înainte de acum două săptămâni era viața reală și în rest a fost iad?

– Da.

– Păi sincer să zic nu prea e nici o diferență între acum și înainte. În afară de baia asta.

Cum, Cornele? Absolut orice acțiune faci are cel mai rău rezultat posibil!

– Dacă zici dumneata. Eu țin minte că era la fel și înainte.

– Singura mâncare din tot iadul tău sunt covridogii. Nici măcar asta nu ai observat?

– Oricum doar covridogi mâncam, răspunse Cornel. Că sunt ieftini. Mă scuzați, mai e ceva sau pot să mă întorc la somn? Că la 6 jumate îmi sună alarma și chiar nu îmi permit să îmi pierd locul de muncă.

 

2. Întâmplarea care de obicei s-ar fi întâmplat într-un fel dar acum s-a întâmplat altfel

Marian era un bucureștean obișnuit într-o zi obișnuită. Se întorcea de la muncă și deja stătea în trafic de prea multe ore să mai fie plăcută ultima melodie a lui Carlas Dreams care rula încontinuu la radio. Îl rodea foamea așa că se gândi să facă un ocol de 200 de metri, respectiv jumătate de oră pe la șaormeria Dristor, să bage ceva sub nas pentru că nu se mai putea. Și cum conducea el așa pe Ștefan cel mare văzu deodată un drum la dreapta care părea că duce prin spatele blocurilor, pe care nu-l mai văzuse până atunci. Părea o scurtătură neașteptată. Trase de volan, se băgă în fața unei vite care se încadrase greșit și intră pe scurtătură.

Deodată o lumină albastră îi invadă mașina și simți o căldură că-i trece prin corp. Balta de lumină se mișca și era prea târziu să mai pună frână. Trecu direct prin ea. Se uită în spate după ea însă lumina dispăruse. Nu apucă să se mire prea tare că dădu cu roata din față-dreapta într-o groapă de-i sări capacul. Înjură, ieși din mașină și-și recuperă capacul. Cumva totuși ajunse la șaormerie mai repede decât de obicei însă ceva era ciudat. Parcă nu le recunoștea nici pe tipele de la casă nici pe șaormari. Își luă una de pui-pulpă cu de toate, ca de obicei. Bizar. Șaorma avea gustul obișnuit.

Înapoi pe drumul spre casă nu putu să scape de senzația că ceva e diferit. Că ceva e greșit. Alfel. Parcă blocurile erau vopsite diferit. Auzi la radio că guvernul iarăși dădu o lege ca să scoată corupții mai repede din pușcării. Florăria de la parter dispăruse și apăruse alta la scara alăturată cu complet altă vânzătoare grasă. Ridică din umeri și intră în scară. Liftul era și el diferit. Pereții din PAL melaminat erau parcă lăcuiți cu altă culoare și zgâriați cu alte înjurături. „m**e cu c***t” și „mama lu’ Manole s*** p*** pe o lingură de ciorbă” apăruseră parcă de nicăieri și dispăruseră atât „so f** pe măta drept in p****” cât și „muie la p*******”.

Din ce în ce mai confuz, Marian băgă cheia în ușă. Nu funcționa. Se uită la ușă și se sperie puțin. Era altă ușă chinezească de tablă decât cea pe care o cumpărase el. Pentru o secundă se gândi că a greșit etajul. Se uită la lift. Nu. Era etajul 9. Poate greșise scara se gândi el. Deodată ușa pe care o încercase cu cheia se deschise și în ea apăru un om chel de 50 de ani pe care nu-l mai văzuse în viața lui. Era în maieu și chiloți.

-Ce morții tăi îmi încerci ușa, bă? spuse omul chel

-Mă scuzați, cred că am greșit scara! se apără Marian.

-Ești de la scara 1? Că nu te-am văzut în viața mea, nu cred că suntem vecini. continuă omul chel, suspicios.

-Nu. De la scara 2. Mă scuzați din nou. Marian Zaharia mă cheamă. H7 scara 2, etaj 9, apartament 62.

-Nu are cum, îl întrerupse omul chel. Aici este H7 scara 2 etaj 9 apartament 62 și eu locuiesc aici de când m-am născut. Părinții mei au locuit aici înainte.

Marian făcu ochii mari. Nu înțelesese nimic și înțelegea din ce în ce mai puține.

-Cine sunteți dumneavoastră? se bâlbâi el.

-Îmi încerci ușa cu cheia și tot tu mă întrebi cine sunt? Tu vrei un șut în cur? se ambală omul chel.

-Domnule, vă asigur că e doar o încurcătură. Marian scoase buletinul din portofel și i-l arătă omului. Uitați. Marian Zaharia, și aici e și adresa. Locuiesc la această adresă din 2012.

Omul chel se încruntă. Închise ușa puțin și ieși cu o bâtă într-o mână și un ziar în cealaltă.

-Mă, tu faci mișto de mine? Ce e cartonașul ăla de plastic? Și cum adică stai aici din 2012?

-Din 2012, vă jur!

Chelul îi aruncă ziarul în față.

-Uită-te la data de pe ziar, tâmpitule!

Marian se uită la data de pe ziar și îi pică fața de uimire. Ziarul era datat 22 Octombrie 2566!!!!!!!!

-Trebuie să fie o greșeală! Aici scrie că ziarul e din 2566!

-Da. 22 Octombrie 2566. Alaltăieri.

-Dar asta înseamnă că lumina aia… am călătorit prin timp? N-are cum. Totul arată la fel. Diferit dar la fel. Unde-s navele spațiale? Unde-s teleportoarele? Unde-s…în spate la Dristor drumul ăla e la fel de plin de gropi!

-Ce să-i faci, Românica, frate, spuse omul chel închizându-i ușa în nas.

 

3. Situația la care toată lumea se aștepta să decurgă într-un mod dar de fapt a decurs în alt mod

Alexandra, o bucureșteancă destul de obișnuită la prima vedere intră într-un restaurant „La Mama” din centrul capitalei. Muncise peste program din cauza unei erori făcute de un șef și pur și simplu n-avea nici timp nici chef de gătit în acea seară. Era deja la masă de jumătate de oră și chelnerul nu venise încă să-i ia comanda cu toate că ridica mâna constant când trecea unul pe lângă ea. Nu o deranja prea tare însă. Stătea pe telefon. Trebuia să mai răspundă la niște mailuri de serviciu, se mai uita la un clip cu pisici, mai citea o știre. Guvernul iar se împrumutase de bani ca să mărească pensiile speciale. Traficul din nou era blocat pe Ștefan cel Mare.

După o oră chelnerul o băgă în seamă. Încă o oră și veni cu o supă călâie. Felul doi apăru doar pe nota de plată.

Când să iasă din restaurant, deodată toată realitatea începu să se distorsioneze. Se afla într-o cameră cubică, cu dungi verzi pe pereți, legată de o masă și doi extatereștri gri cu doar ochii mai bulbucați decât capul o studiau fără să clipească.

-Fii fără frică, Alexandra de pe Pământ. Aceasta e o misiune de pace de pe planeta Xenu din nebuloasa Crab. Tot ce ai trăit a fost o simulare menită să testeze cât de rebelă e specia umană. Cât poate rezista în fața injustiției, în fața sorții potrivnice și bătăii de joc. Am vrut să testăm spiritul uman și ne-a întrecut orice așteptare. Sunteți cele mai rezistente și în același timp cele mai lipsite de respect față de propria persoană ființe din tot Universul cunoscut! Am creat pentru tine o realitate crudă și potrivnică conștiinței doar ca să vedem cum reacționezi!

-Deci toată viața mea a fost o simulare? se miră Alexandra.

-Nu, gen doar ultimele 24 de ore din viața ta, răspunse celălalt extraterestru bulbucat.

-Păi, ăă.. nu pot să zic că ultima zi a fost diferită în vreun fel față de celelalte, punctă Alexandra după câteva minute bune de gândire. Chiar aș zice că a fost puțin peste medie, se putea și mai rău. Mă scuzați dar dacă ăsta a fost tot experimentul, aș vrea să mă lăsați înapoi acasă. Că la 6 jumate îmi sună alarma și chiar nu îmi permit să îmi pierd locul de muncă.

 

***