ostracizarea atingăcioșilor

 

Mereu am urât atingăcioșii: oamenii ăia care te iau în brațe când te văd, te ating în conversație, ăia/alea care dau să te pupe pe obraz de salut sau haipa, oamenii care se apropie prea tare de urechea ta când vor să șoptească ceva, chiar și ăia care ating obiecte aiurea. Gen pun mâna pe chestiile la care se uită. M-au enervat toți.

Motivele sunt absolut banale: lipsă de afecțiune în copilărie, educație de Galați și scârbă generală față de specia umană la nivel biologic dar și la altele. Dacă nu ne futem sau suntem rude super apropiate, stai dracu’ la distanță de mine.

Mă rog, nu contează motivele. Important e că în sfârșit am ajuns într-un punct ca societate în care nu mai avem nevoie de atingăcioși. În sfârșit atingăcioșii sunt la fel de detestabili pentru toată lumea cum au fost tot timpul pentru mine. Nu zic neaparat că singura soluție la molima asta sunt lagărele pentru atingăcioși, dar n-ar strica să încercăm.

***

m-au oprit milițienii pe stradă aznoapte pe la 4 că arătam dubios. bine, ei arătau mult mai dubios ca era o polițistă de 1.50 m si 40j de kile si un jandarm umflat de lejer 150 de kile în viu. Unitate absolută băiatu. Mai mult m-am oprit eu să mă uit la ei decât m-au oprit ei pe mine că mă uitam în jur să văd dacă nu e și Bendeac, că eram sigur că filmau un sketch.

bună seara bla bla, vă rog să vă legitimați zice el.
de ce?
aveți semnalmentele unui cetățean dispărut
vrăjeală, zic
cum adică domnule, vrăjeală, nu puteți să vorbiți așa că eu m-am adresat politicos.
păi politicos vă zic că e vrăjeală. poți să zici direct că arăt dubios și de-aia m-ai oprit. cum adică am semnalmentele unui om dispărut, ce semnalmente?
vă rog să vă legitimați
da nu mai simplu îmi spuneți voi cum îl cheamă pe dispărut și vă zic eu dacă-s ăla sau nu? mă luați cu vrăjeală.
pai n-aveți cum să știți dacă e vrăjeală sau nu și ce obiective urmărim noi.
corect. da trăiesc din scris vrăjeală, deci cred că recunosc vrăjeală.

pauză, blocaj.
de ce sunteți agitat?
că mă oprești aiurea pe stradă și așa-s eu un om agitat. de cand e ilegal sa fii agitat?

se uită unul la altul, umflatul în jos la piticanie, piticania în sus la umflat. „e agitat” își zic. se întorc spre mine.

vă rog să vă legitimați.

mă gândesc puțin. în mod normal sunt destul de plictisit încât să fiu curios dacă și ei sunt destul de plictisiți încât să mă ia la secție că n-am chef eu așa, de ciche să mă legitimez.
n-am, zic.
atunci spuneți cnp-ul, aud o voce de undeva de la nivelul genunchiului meu și îmi aduc aminte că pe lângă umflat mai e și micropolițista. dau să-l zic da mă mănâncă.

și dacă nu vreau și plec în treaba mea, care dintre voi aleargă după mine, ipotetic? zic.

se blochează iar. umflatul se uită urât la mine. parcă mă roagă din priviri să nu stric seara la toți 3. îi zic cnp-ul.

și ce faceți la ora asta pe stradă?
ce fac la ora asta pe stradă cu o lanternă și un buzunar de mâncare de pisici? mi-a dispărut pisica. dau o tură de control.
păi la ora asta? repetă el mirat.
da’ la ce oră se caută pisicile? întreb eu.

aici i-a dat total eroare. s-a uitat la mine 10 secunde așa fără să știe ce să zică și a trântit un „vă doresc o seară bună” după care se întoarce. „acuma fără vrăjeală, am văzut o pisică neagră spre dristor”.

***

Despre lucruri care nu se exclud reciproc

Unii oameni consideră că e amuzant că daniela crudu și-a luat omor domestic de la concubinul ei.
Alții consideră că e tragic. Violența domestică e mereu tragică.

Să vă spun un secret: nu se exclud reciproc.

Am văzut când eram mai mic un filmuleț cu o grasă care cădea pe o scară rulantă care urca și vă spun sincer cu mâna pe inimă că lucrurile pot fi și tragice și amuzante în același timp. Spre exemplu, piticii. Tragedia și amuzamentul se exclud doar dacă ești atât de simplu încât nu îți încap amândouă în minte. Majoritatea lucrurilor tragice au un unghi amuzant din care pot fi văzute și majoritatea lucrurilor amuzante au un unghi tragic din care pot fi văzute.

Mulți cocalari dau vina pe ea. Ca și-o caută. Și adevărul e că dacă scoți în cantonament toți fotbaliștii care au caftit-o sau au ars-o cu țigara pe Daniela Crudu la viața ei, scoți de vreo două echipe. Cumva asta e tipologia ei de bărbat: fotbalist de la țară cu palma grea.

Oamenii sensibili sunt profund revoltați de asemenea insinuare. Niciodată în cazurile de violență domestică nu e vina victimei, animalelor!

Să vă spun un secret: mai mulți oameni pot fi vinovați de o faptă, fiecare în felul lor.

Daniela e genul ăla de femeie crescută în sărăcie, cu tată alcoolic și abuziv care venea seara acasă și lua la scatoalce tot ce mișca. În repetate rânduri și-a exprimat în public idei de genul „dacă nu te bate înseamnă că nu te iubește”. Că așa defect a fost crescută și formată. Asta caută când se simte neiubită: să fie bătută și dominată ca dovadă de dragoste. În capul ei defect, bărbatul trebuie provocat din când în când la violență și dacă nu prestează e desconsiderat.

Îl scuză asta pe gherțoiul care i-a umflat capul? Bineînțeles că nu. Animalul ăla e 100% vinovat de acțiunile lui. La fel cum mediul ei familial e 100% vinovat pentru ideile proaste cu care a fost formată și ea e 100% vinovată că nu a reușit să-și depășească traumele din copilărie.

Așa e vina asta, un căcat complicat. Dacă un om cade într-o groapă care nu trebuia să fie în drum e 100% vina lui că nu s-a uitat pe unde merge dar și 100% vina ăluia de a săpat-o.
Viața e complicată. E tragică și amuzantă în același timp. Nu se exclud reciproc. La fel cum vina clară a cuiva nu exclude vina celorlalte părți implicate.

***