ÎNTREPRINDEREA 2400 – Volumul II – Planeta dragostei

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

data românească 7 februarie 2401

Dacă ignorăm câteva incidente și inconveniențe minore, misiunea navei Întreprinderea se dovedește a fi un potențial real succes, cel puțin până acum. Am părăsit teritoriul Federației de alaltăieri și în câteva săptămâni vom ajunge în proximitatea găurii negre de la capătul brațului Perseus pe care am fost trimiși să o investigăm. Trebuie să recunosc însă că deși știința mă fascinează în toate formele ei, o altă parte a misiunii îmi face inima de român să tresalte: oportunitatea de a înfige primul steag românesc pe o planetă străină. Ăsta e momentul pentru care vom fi ținuți minte în istorie. Cel puțin la nivel național.

Am făcut totul ca la carte. Împreună cu ofițerii superiori ai navei am studiat hărțile sistemelor din proximitatea traseului nostru și am găsit o planetă ideală pentru asemenea tip de angajament: 44P-5DE9-M2. Așa cum îi spune numele, a doua planetă din sistemul 5DE9 este o planetă clasa M, subclasa A++, adică capabilă de a susține viață terestră chiar mai plăcut decât Terra. Deși avem date extrem de precise despre 5DE9-M2, cum ar fi că are gravitație 0,8 din cea a pământului, climă mai blândă și viață doar la nivel vegetal, aceasta nu a fost vizitată niciodată de vreun cetățean al galaxiei, tot sectorul 44P fiind cartografiat doar cu sonde și drone din motive de distanță și lipsă de importanță strategică.

5DE9-M2 e o planetă virgină, sălbatică, neatinsă de om sau de extraterstru și se află la doar 20 de ani lumină în afara traseului nostru. Ideală pentru a deveni prima planetă din afara sistemului solar cu un steag românesc pe ea. Nu o vrea nimeni, deci nu avem cum să avem probleme. Deja am trimis cererea prin sub-spațiu de a revendica planeta în numele României. În calitate de căpitan al navei care va revendica planeta, alegerea unui nume întră în atribuțiile mele. Decizia a fost ușoară și a venit din suflet. 5DE9-M2 va fi denumită Eminescu, în memoria marelui poet și erou național. Mă gândesc constant la clipa în care tălpile noastre vor atinge suprafața planetei Eminescu și inima îmi bate mai tare.

Jurnalul personal al Lt. Dr. Magdalena Rotaru, medic militar al navei Întreprinderea

7 februarie – 1 martie 2401

A dispărut din cabinet filtrul de biofluide. L-am găsit la motoare. L-a luat locotenent-major Spătaru. Cică are nevoie de el dimineața să-și scoată alcoolul din sânge înainte de tură. Zice că cel mai bun leac pentru mahmureală e să stai înfipt jumătate de oră într-o mașinărie care îți scoate sângele, îl filtrează și ți-l bagă la loc în vene. A zis că mi-l dă înapoi dacă am nevoie de o dializă, dar până atunci mai bine îl folosește el decât să stea degeaba și că în calitate de ofițer superior îmi ordonează să-mi mișc prezența spre cabinetul medical, că mă cheamă el dacă e nevoie de ceva. I-am zis să n-aibă impresia că mă cunoaște că nu mă cunoaște și în rest n-am stat la discuții că era atât de beat încât se sprijinea în cană, știi?

N-avea rost să îi explic iarăși că organigrama ierarhică a unei nave federale dă putere deplină ofițerului medical pă probeleme de sănătate și că am dreptul de a da ordine, inclusiv căpitanului, dacă eu consider că se pune în pericol pă el sau pă alții din motive medicale. Data trecută când am avut discuția asta cu locotenent-major Spătaru a încercat să mă convingă cu poze și pantomimă că, citez, „căpitanul e un bou handicapat mintal” și trebuie declarat inapt medical pentru că, citez iar „l-a fătat mă-sa cu apă la creier”.

Nu i-am confiscat filtrul de fluide. Dar la următoarea vizită medicală l-am programat pentru editarea genomului prin introducerea de enzime capabile de a digera alcoolul. De ce să mă cert cu un bețiv când îi pot face corpul incapabil de a se intoxica cu alcool? Să se distreze cât mai poate. Eu pot să fac ce vreau. Conform regulamentului militar pot să-l și castrez în cazul în care consider că e vital pentru siguranța lui, oricâte trese în plus ar avea față de mine.

Au venit azi la cabinet căpitanul Bucelan cu inginerul-șef Spătaru, amândoi cu mandibula ruptă. Cică încercau să calibreze matricea de transmisie sub-spațială și a explodat. Acum voiau amândoi mandibule crescute-n biogel, să fie ușor. Le-am zis că nu mai am. Nu le-am prins cu sârmă, cum era vorba, ci cu fibră de celule stem, dar tot o să mănânce cu paiul o săptămână. I-am geno-editat pancreasul locotenentului-major Spătaru, dacă tot era acolo.

A trecut o lună de când am părăsit spațiul federației și două săptămâni de când nu mai putem comunica prin sub-spațiu la distanțe mari. Aparent matricea aia de transmisie nu e o prioritate pentru inginerii noștri bețivi. Nu schimbam mesaje decât cu maică-mea și rar mai mult decât „ce faci, ești bine?” „da, sunt bine, cu treabă, tu?” „și eu sunt bine, pă aici”. E o nevoie foarte umană să știi constant că familia ta e bine fără să intri în prea multe detalii și aici, la capătul galaxiei mă simt foarte departe de umanitate.

Când era tânără, mama s-a dus să lucreze ca menajeră la Bruxelles. Era profesionistă și muncitoare, așa că a ajuns să facă curat prin ambasade. Acolo l-a cunoscut pă tata. Nu mi-a spus niciodată cum îl cheamă. Doar că era un diplomat important. Șoferul ambasadorului cardanian. S-au iubit furtunos câteva luni, apoi el a fost rechemat în imperiu. Mama era deja gravidă cu mine. Deși o iubea, cultura lor interzicea categoric relațiile între specii. Mama a înțeles și l-a lăsat să plece. Tata, domn fiind, i-a dat o sumă generoasă pentru avort. Mama, femeie puternică, s-a întors în țară și în loc să facă avort, a făcut cursuri de frizerie de banii ăia. Din tuns oameni m-a crescut și m-a întreținut până am terminat facultatea și academia. Cu palmele ei aspre și tocite de la ani stați cu foarfeca în mână mi-a asigurat un viitor.

Norocul meu a fost că abia la adolescență mi-au apărut caracteristici fiziologice cardaniene vizibile. Din fericire cu un trening cu guler ridicat pă gât și o șapcă XXL arăt mult mai uman decât majoritatea oamenilor. Dacă nu gândesc prea intens sau prea logic nici nu mi se umflă gâtul, nici nu îmi pulsează capul. Mulți nu ar înțelege secretul meu teribil. România nici măcar nu dă cetățenie indivizilor cu gene extraterestre, darmite să îi lase în poziții cheie pă nave spațiale. Dar eu ce să fac? M-am născut româncă și am trăit românește. În capul ăsta care pulsează, pulsează gânduri românești și în pieptul ăsta bate o inimă cu trei atrii și trei ventricule de româncă, orice ar zice codul genetic. Dacă asta e soarta mea, să îmi ascund toată viața secretul teribil, mi-o accept. Dacă trebuie să ascult și rap ca să justific șapca, o să ascult, chit că nu-mi place. Altceva n-a fost, altfel n-are rost.

–––––––––––––––––––––––––

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

data românească 27 februarie 2401

Of, cât de mult mi-aș dori să avem în echipaj pe cineva care să fie extraterestru sau măcar jumătate extraterestru!

Secția birocratică a navei m-a informat că a terminat aprobarea dosarelor echipajului pe care trebuia să o termine de acum trei luni, când eram încă pe Pământ. Asta nu e o problemă. Trei luni întârziere la birocrație de stat e chiar lux. Dacă în viață aș fi avut doar trei luni întârziere de fiecare dată când am avut de-a face cu sistemul de stat, deja eram amiral! De-aia nu m-am zgârcit la corpul birocratic al navei și am luat cu noi o secție completă de 420 de oameni. Ca să meargă treaba unsă!

Problema e însă, după cum am fost informat, că treaba nu a mers neaparat ca unsă. Ar fi trebuit, conform directivelor federației de incluziune și normelor anti-xenofobie să avem minim un membru al echipajului extraterestru sau jumătate extraterestru. Aparent toate navele Federației trebuie să se conformeze, altfel nu sunt autorizate pentru călătorii în afara sistemului. De unde, doamne iartă-mă, să știu eu? Eu nu sunt xenofob și nu am nimic cu extratereștrii. Doar nu am încredere în ei și nu îi vreau prin jur, dar în rest nu am absolut nimic cu ei! Să pună pe navă cât vor ei, dar de unde? România n-are cetățeni de origini extraterestre. Noi ne tragem din daci nu din Alpha Centauri!

Aparent e o problemă și cu normele interne. Avem nevoie în echipaj și de o minoritate națională (adică țigan). Am informat corpul birocratic al navei printr-o circulară că avem deja minoritate națională, pe doamna doctoriță Rotaru, că doar a fost unul dintre motivele principale pentru care am luat-o. E raperiță. Dar aparent am interpretat eu normele greșit. E vorba de minoritate națională etnică, nu culturală. Raperii nu se pun.

Corpul birocratic deja a trimis raportul spre Pământ prin sub spațiu și m-a informat că, cel mai probabil, vom fi nevoiți să ne întoarcem din drum pentru recalibrarea personalului dacă nu pot cumva rezolva problema pe loc. Dar de unde, doamne iartă-mă, să găsesc eu extraterstru și țigan în spațiu? Și încorporați militar în Federație și cu cetățenie română. Să împac și capra și varza și țiganul, sau cum venea fabula.

O lună de mers spre capătul brațului Perseus la warp 5 degeaba. Aștept în orice moment mesajul că trebuie să ne întoarcem înapoi. Două luni de plimbat prin spațiul gol pentru o tehnicalitate. Dar asta e. Planeta Eminescu o să fie acolo și cu două luni întârziere. Normele Federației nu sunt un lucru cu care să te joci. Sunt acolo pentru un motiv și dacă vom primi mesaj prin sub-spațiu să ne întoarcem, ne vom întoarce! Nava Întreprinderea e doar o piesă mică într-un angrenaj mare care nu poate funcționa decât dacă toate piesele mici lucrează împreună. Ca un calculator cuantic sau ca un aparat de bărbierit . Singurul meu regret e că pierd timpul întregului brav echipaj cu asemenea drumuri inutile. În loc să botezăm planete și să vedem găuri negre, ne plimbăm înainte și înapoi pe loc, ca la nuntă-n horă.

În timp ce calibram matricea de transmisie sub-spațială pentru a îi amplifica fidelitatea împreună cu Inginerul-Șef Lt.Mjr. Spătaru, sau Stelică, cum îmi place să îi spun eu când ne aflăm în cadru informal, ca între camarazi, sursa matricei ne-a explodat în față, provocându-ne amândurora leziuni mandibulare. Leziuni mult mai puțin importante decât binele navei, al țării și al Federației, bineînțeles. Viața m-a mai adus în circumstanțe în care am fost nevoit să mănânc supă-cremă cu paiul. Din păcate am înțeles că reparația va dura foarte mult timp, timp în care nu vom putea contacta sau fi contactați de patrie sau de Federație.

E riscant să zbori prin galaxiei singur, fără să ai privilegiul de a putea primi ordine de la superiorii tăi în orice moment, dar e un risc pe care în numele echipajului și al navei mi-l asum. Din fericire am primit aprobarea pentru planeta Eminescu cu clipe înainte de explozie, deci respectând toate ordinele anterioare, nu există nici un motiv întemeiat pentru care să nu continuăm spre ea. Suntem mai aproape de ea decât de granița federației. Ne vom duce să ne terminăm misiunea sperând cumva ca hazardul să aducă între noi un țigan și un extraterstru care să ne întregească echipajul. Am încredere în Stelică să repare matricea de transmisie sub-spațială într-un ritm oportun și să restabilească lesa scurtă de ordine și directive prin care superiorii noștri ne țin strâns de gât și fără de care suntem pierduți.

Zburăm prin spațiu în mare parte gol, fără prea multe evenimente de săptămâni bune și cu atât de mult timp liber la dispoziție mintea îmi zboară constant spre planeta Eminescu. Am studiat toate datele strânse de sondele Federației despre planetă și am continuat cu botezatul. Eminescu are doi sateliți, Sadoveanu și Hortensia Papadat-Bengescu. Recunosc că nu e o autoare atât de importantă, dar trebuiau și femeile să fie reprezentate cumva . Sadoveanu e mai mare iar mareele pe care le creează sunt temperate de Hortenisa, mică și vulcanică, care se învârte diametral opus. Eminescu e acoperită în proporție de 70% de apă, având două continente principale, Decebal și Burebista. Cea mai mare insulă, Traian poate fi considerată și ea un continent mai mic. Bineînțeles cel mai important fluviu de pe continentul Decebal este Dunărea 2. Nu aveam cum să nu omagiez râul pe care am învățat să fiu căpitan și pe care am devenit bărbat.

Am muncit foarte mult la denumiri. Relieful planetei a fost botezat aproape în totalitate. Munții după fotbaliști, lacurile după interpreți de muzică populară, etc. Peste 5000 de nume au fost trecute frumos în calculator de către mine și cred că am acoperit aproape toată istoria și cultura românească, de la podișul Florin Piersic la deșertul Loredana. Cu toate că mă îndoiesc că o să mai ajungă vreodată români pe Eminescu pentru că e unde se agață harta galaxiei în cui și nu găsești nici o sursă de dilitiu pe sute de ani lumină în jur, sunt sigur că generații viitoare vor învăța cu bucurie și mândrie de planeta noastră, a tuturor românilor. Poate că bărci n-o să treacă niciodată prin estuarul Bahoi. Poate copii nu o să facă niciodată plajă la marea Teo Trandafir. Poate nimănui nu o să îi tresalte inima le vederea erupției vulcanului Dorian Popa. Poate barca nimănui nu o să se împotmolească în mlaștina Mirabela Dauer. Dar în sufletul nostru comun, al românității, toate astea o să se întâmple constant.

Spre vărsarea Dunării 2, la est cum te uiți pe hartă poți observa un afluent micuț dar semeț, de mărimea Siretului. Râul Bucelan. Atât mi-am permis să denumesc după mine, din modestie. Istoria se face cu fapte, nu denumiri geografice!

––––––––––––––––––––––––––-

Jurnalul monahal de sihăstrie spațială a cuviosului Macarie, preot de campanie și psiholog al navei Întreprinderea

data românească 27 februarie 2401

M-am hotărât să dezertez.

Viața asta pe o navă, în spațiu, nu e de mine. Nu mai suport culoarele astea înghesuite și oamenii ăștia egoiști care se gândesc numai la ei. „Sărumâna părinte, pune un acatist pentru mine!” „Sărumâna părinte, când mă primești la spovedanie?”, „Sărumâna părinte, dați cu aghiazmă și pe la mine prin cabină că am numai coșmaruri și mă zbat prin somn și aud voci!”. Toți sunt concentrați doar pe problemele lor. De problemele lui Macarie nu îi pasă nimănui. Să accept postul ăsta a fost cea mai proastă decizie din viața mea.

Pe Pământ nu am cum să mă mai întorc că acolo e fosta doamnă preoteasă. Aici nu mai pot să mai stau. În schimb de când am aflat de planeta 5DE9-M2, de pădurile ei de ferigi, deșerturile portocalii și munții ei înzăpeziți am simțit cu tot sufletul că ăsta e semnul pe care îl așteptam de la Dumnezeu. Când vom ajunge în orbită voi fura o navetă de pe Întreprinderea și mă voi ascunde acolo, să duc o viață liniștită, singură, simplă de sihăstrie. Voi denumi planeta Arsenie Boca și va fi prima mănăstire ortodoxă din afara sistemului solar. Mă rog, mănăstire în sensul spiritual al cuvântului, nu neaparat fizic.

Bucelan deja a botezat planeta 5DE9-M2 cu numele de Eminescu. Nu am nimic cu marele nostru poet național dar fix genul ăsta de gesturi m-au făcut să mă hotărăsc să dezertez. I-am zis foarte clar că mi-ar plăcea Arsenie Boca. Mă așteptam să meargă pe mâna mea, doar am experiență în botezat. Dar pe Macarie nu îl întreabă nimeni nimic. Macarie nu e anunțat nici măcar la decizii care țin de expertiza lui ca înmormântări, botezuri, cununii. Macarie e invizibil pe Întreprinderea. Nici măcar n-o să observe că am dezertat. De păsat sigur nu o să le pese. Cui îi pasă de bietul Macarie? Doar bietului Macarie și atât.

O să duc o viață simplă, de pusnic în sălbăticie. Doar eu, o navetă reorganizată în spațiu locuibil, cu duș, pat, WC și pustietatea. Un replicator de materie portabil cu modulul gourmet pentru variație culinară, eu, naveta cu microreactorul ei de dilitiu care ar trebui să țină, la cât consumă un pusnic ca mine, măcar 100 de ani și planeta aia pustie și atât. Eu, replicatorul, naveta, un android simplu de muncă care să se ocupe cu amenajări, catering, construcții, piscină și în rest misterul existenței în izolare, comuniune cu natura și Dumnezeu. Asta o să fie viața mea. Și o instalație multi-media cu toată colecția audio-video de entertainment a Federației din ultimii 500 de ani.

O să trăiesc minimalist. Noi, monahii pentru asta am fost făcuți. Sihăstria ne e în sânge. Mai un film, mai un serial, mai o rugăciune, un pahar de vin la apus, poate o plimbare prin sistem din când în când. O să fie greu, dar viața aspră mă va apropia de Dumnezeu și mă va face să îmi înțeleg menirea. Călugărul Macarie de pe planeta Eminescu. Sună bine. Sună demn. Să nu îmi uit hamacul.

Jurnalul personal al locotenent-comandorului Ștefan Manea, ofițer secund al navei Întreprinderea

data românească 1 martie 2401

Toată lumea de pe navă face sex în afară de mine.

Nu că n-am încercat, că m-am dat la tot ce mișcă de când tot mergem prin spațiu fără nimic de făcut. N-a trecut gagică pe lângă mine fără să-i zic „ce frumoasă ești azi”. Jumătate mi-au zis că nu se poate, că-s superiorul lor și nu dă bine și jumătate mi-au zis că nu se poate că am doar 20 de ani și-s prea tânăr pentru ele. Femei. Mai zi ceva. Au organizat ăștia prost echipajul că au cerut minim 10 ani de experiență pentru toți membrii echipajului și nu e nimeni de vârsta mea. La mine n-a fost nevoie, că a pus tata niște vorbe, mă rog.

Da’ toată lumea face sex. Îi văd cum dispar doi câte doi și cum mai ies din câte o debara cu hainele boțite. Numai eu nimic. Nu e sănătos la vârsta mea. Sunt nervos tot timpul. Am îndoit peretele la mine-n cabină de cât dau cu pumnul în el.

M-am dus la părintele Macarie să îi zic că nu fac sex și că sunt agitat tot timpul și mi-a zis că asta îl miră. Că toată lumea face sex de pe navă în afară de mine, el, căpitan, nea Stelică de la motoare și doctorița aia cu capu’ mare. Îi spun toți la spovedanii. Că se aștepta de la un tânăr simpatic ca mine să rupă dodoașca-n ele. Și eu mă așteptam!!!! După care a început să-mi povestească în detaliu cine face sex cu cine, unde, de când și alte bârfe de-astea și m-am enervat și am plecat.

N-am mai făcut sex de la Baza Stelară 515 și acolo a fost ceva ciudat, că nu țin minte clar ce s-a întâmplat. Țin minte că eram cu o tipă mov la bar și i-am zis „Nu știu cum e la voi pe planetă, dar la noi pe planetă suntem perverși” și dup-aia mi s-a cam rupt filmul și m-am trezit în chestia aia cu tentacule și hainele topite cu o durere de cap imensă.

Adică nici nu țin minte să fi făcut sex, da’ clar am făcut că de atunci am o mâncărime de-aia pe care o ai numai după ce faci sex mișto. Că te iriți de la frecat și întins toate cele în poziții și chestii. Am vrut să mă duc la doctorița cu cap mare să-mi dea o cremă ceva pentru iritație da’ mi-e că o să creadă că e boală venerică. Că nu știe ea, la fața ei de tocilară cum e normal să te iriți după ce ai făcut sex bine.

Fix asta lipsește. Să se zvonească prin navă că am boli la cuc și clar nu mai prind nimic.

Am dat și mărțișoare azi și nimic. Am energie de îmi vine să urlu de le ce stătut sunt. M-am apucat de tras de fiare să treacă timpul, am pus 5 kile de mușchi într-o lună.

Și tot degeaba.

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

data românească 9 martie 2401

Astăzi ne-am întâlnit întâmplător cu o delegație spontană a Regatului Cristalin Telepatic, rasă aliată cu Federația care controlează câteva sisteme din acest sector al galaxiei. Am discutat politică și cultură cu ei la nivel mintal ore în șir. Au o gândire surprinzător de complexă, pentru forma lor fizică simplă. E nevoie de o minte care vede dincolo de aparențe pentru a putea relaționa cu ei. I-am condus înapoi la naveta lor micuță la finalul zilei cu convingerea că între noi s-au format niște prietenii trainice.

Jurnalul personal al locotenentului-major Stelian Spătaru, prim inginer de bord

data românească 9 martie 2401

Am câștigat pariul cu Manea. Toată rația lui de fructe pe trei luni. „N-ai cum să-l faci pe căpitan să vorbească cu niște pietre, Stelică, las-o-n morții mă-sii!” zice el la șeptica de noapte din cantină de acum trei zile. Așa că am modificat niște fișiere din enciclopedia galactică, am luat niște pietre și o machetă de navetă cardaniană pe care o aveam de când eram mic și așa s-a născut măritul Regat Cristalin Telepatic. Nici măcar n-am găsit cristale! Erau fix pietroaie din ghiveciul ficusului de la el din birou! Le-am pus în machetă, a apărut prostul la întâmpinare și doar m-am prefăcut că comunic telepatic cu pietrele. Normal că s-a prefăcut și el dup-aia, ca să pară deștept. A plimbat pietrele alea pe navă toată ziua. Le-a arătat diplomele lui de doctorat, tot tacâmul. După „plecarea” „cristalinilor” mi-a pus o mână pe umăr și mi-a zis. „Bă, Stelică, în sfârșit am dat de niște ființe care-s la nivelul meu. Așa da aventuri în spațiu!”. Am fost de acord. Cum să nu fii?

Azi mi-a scos doctorița ațele din fălci și pot să dau din gură iar. Mare chestie că am mâncat cu paiul două săptămâni. Oricum, cât mănânc eu? Țuica intră la fel și cu paiul. Chiar a meritat să-l aud pe Aristide cum fleomfăie ordine și sleorpăie salivă în timp ce vorbește. Sigur eu i-am dat mai bine, dar la mine în familie avem mandibula subțire și se crapă repede.

Timp de 10 minute am fost de acord cu el. M-a luat cu „Mă Stelică, ăștia-s handicapați. Cum să pierdem două luni că le trebuie lor să apară extraterstru în echipaj în acte? Și țigan pe lângă, futu-le muma-n cur cu birocrația și regulamentele lor”. Și eram complet de acord. Apoi zice „trebuie să scoatem matricea de transmisie sub-spațială din funcțiune. N-au cum să vină colindători dacă n-ai sonerie, știi ce zic?”

Știam exact ce vrea să zică și aproape i-am zis „bă Bucelane, hai că poate nu ești așa idiot cum pari cu fața aia”. La care el scoate fazerul și dă să tragă în matrice. Îi zic „bă, te-ai dilit? O scoatem din priză și aia a fost”, da el că nu, că trebuie să fie realist, în caz de verifică ăia, că nu știi când vine un supracontrol. Că mai bine o explodează autentic și dup-aia o repar eu, că oricum n-am nimic mai bun de făcut.

N-am apucat să zic nimic că trage idiotul fix în placa de bază. O săptămână de muncă minim mi-ar lua să o refac diodă cu diodă. Și m-a luat nebunia și direct i-am dat un pumn în dinți, cu paharul de țuică în mână. Îi zic. „Ia uite, ca să fim siguri a explodat și te-a lovit în față. Autentic, nu?”. La care chelosul se ridică de jos, ia un taburet și mi-l sparge de cap. „Din fericire ai sărit tu în față și te-a lovit cel mai mult pe tine” zice, cu gura plină de sânge. Și mie îmi sărea pe nas cu jet, nu zic nu. La care el îmi întinde mâna să mă ridic, îl pun un picior pe genunchi și îl trag de mână și îi fut un cap în gură din picaj de aud cum troznește. Ne-am luat somn amândoi.

Nu repar matricea aia nici mort. Aia e, nu putem contacta nimic pe o rază mai mare de 10 ani lumină. Nu mai pot eu. De parcă nu putem să ne terminăm misiunea fără păreri de pe Pământ. Să o repare Bucelan dacă are chef și-l duce capul.

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

data românească 13 martie 2401

Planeta Eminescu se vede deja pe hublouri, mare și albastră. În câteva ore vom ajunge acolo, așa că am pornit pregătirile pentru momentul istoric în care voi înfige steagul în numele României pe această planetă sălbatică pe care nici o ființă inteligentă nu a pus vreodată piciorul. Am strâns toți cei 20 de ofițeri ai Întreprinderii la navetă, ca să mă însoțească, în uniforme de gală. O să fie înghesuială în navetă, dar se poate circula și în picioare în momente de asemenea importanță.

Am donat pentru această misiune steagul meu personal pe care l-am primit de la Președinte când am fost înaintat la gradul de comandor. E de mătase, cu lance de stejar, lucrată cu fier și șapte straturi de lac. Stema cu un moldovean și un oltean care cu o mână își dau mâna și cu cealaltă se strâng reciproc de gât e brodată cu fir de aur și paiete sidefate. Un steag excepțional pentru o planetă excepțională.

Mici probleme neașteptate au încetinit procesul de revendicare a planetei Eminescu. Când să înfigem steagul am fost întâmpinați de un cortegiu de oameni și alte rase bipede de tip mamifer, cu toții în pielea goală. I-am somat să se acopere, că nu se cade să se comporte așa pe o planetă demnă. Au refuzat ferm. Apoi i-am întrebat ce caută pe planeta Eminescu, care în mod normal e pustie. Au refuzat să răspundă și ne-au somat la rândul lor să ne dezbrăcăm, pentru că în martie hainele sunt strict interzise la ei pe planetă. La ei pe planetă! Evident că am refuzat asemenea somație indecentă, mai ales că nu aveau arme.

Ne aflam într-un impas, așa că am ordonat echipajului de aterizare să își seteze fazerele pe incapacitare, moment în care ne-am trezit pe navă. Se pare că nudiștii dețin un teleportor pe planetă de putere mare. Din păcate teleportorul nostru încă nu a putut fi reparat. Din fericire însă, nudiștii au avut bunul simț să ne teleporteze și naveta înapoi în hangar.

Bineînțeles că asemenea incursiune ilegală pe teritoriul României nu poate fi tolerată. Cu siguranță nu aveau pașapoarte, pentru că nu aveau buzunare și cu siguranță nu erau români pentru că românii sunt un popor decent. Noi nu umblăm pe afară în fundul gol decât în locuri special amenajate ca plajele de la Eforie, Costinești și 2 Mai. Am rechemat ofițerii la navetă, împreună cu 15 cadeți înarmați din cadrul forțelor de securitate ale navei. O să fie și mai înghesuit pe navetă dar drumul până la suprafață durează doar șase ore deci nu ar trebui să fie vreo problemă.

Ne-au teleportat înapoi pe navă iar. De data aceasta împreună cu un teanc de pliante. Dacă ar fi să cred aceste pliante, planeta Eros, după cum o denumesc ilegal presupușii ei locuitori este o colonie de nudiști-ateiști-poliamoriști de peste 50 de ani, sau mai bine de trei generații și este locuită de aproape 100 000 de suflete, în mare parte oameni. Aceștia au migrat între anii 2343-2346 pe o planetă virgină de la marginea galaxiei, ca să evite persecuția din cardul Federației. Povestea lor este cu siguranță inventată pentru a cauza probleme deoarece calculatorul navei Întreprinderea spune clar că 5DE9-M2 este nelocuită.

Am verificat cu inginerul nostru șef, lt-major Spătaru și, se pare, spre surprinderea mea, că bazei de date a navei Întreprinderea nu i-a mai fost făcut un update dîn 2340, când a fost retrasă din uz militar. De aceea Eminescu apărea în baza noastră de date ca fiind nelocuită. O eroare regretabilă dar care nu schimbă nimic. Eminescu a fost aprobată pentru revendicare românească de guvern și lipsește doar formalitatea înfigerii steagului. Eu sunt un om tolerant și sunt dispus să le ofer nudiștilor ateiști poliamoriști pașaport românesc. Doar am un întreg batalion birocratic cu mine. Am renunțat la forțele de securitate și am umplut naveta cu bunătăți. O țuiculiță, o șunculiță, niște mici, cartofi, tot ce ne trebuie să ne înțelegem cu localnicii amiabil. Până la urmă suntem cu toții oameni. Și extratereștri, mă rog, unii dintre ei.

Au refuzat grătarul pe motiv că sunt vegani. Am înțeles asta din broșuri, dar era totuși o ocazie specială. Apoi au refuzat orice discuție deoarece purtăm haine în luna fertilității, ceea ce e interzis pe planeta Eros. I-am zis un usurător „nu faci tu reguli pe pământ românesc, domnule!” și ne-au teleportat înapoi pe navă.

Înțeleg că cultura lor nudistă necesită anumite comportamente dar acestea sunt incompatibile cu felul meu de a fi. Deși tolerez și aplaud curajul alegerilor lor de viață, este sub demnitatea mea să mă dezbrac în fața unor oameni necunoscuți. Nu pot negocia în asemenea circumstanțe. Cum să faci o planetă numai pentru sex? Înțeleg, în viața omului sexul e important, dar trebuie să ai aspirațiuni mai înalte. Ce tot atâta sex, sex, relații și sex. Eu, spre exemplu, deși o iubesc nespus pe nevastă-mea, nu m-am mai gândit la ea de când am decolat din București. Pentru că am priorități sănătoase și datorie față de țară. Nu am timp să stau să mă gândesc la sex de dimineața până seara, ca toți neisprăviții.

Nu îmi găsesc steagul. Ne-au teleportat înapoi fără steagul meu! Cu siguranță acesta este un act de declarație de război. Rasele și Cristoșii mamelor lor de degenerați! Am pornit alarma roșie și am ridicat scuturile. Nu pleacă nimeni de aici până nu punem steagul patriei pe planeta Eminescu și până nu zburătăcim toți perverșii de pe pământ românesc! Ei cred că e de joacă cu Aristide Bucelan și ingeniosul echipaj al navei Întreprinderea? Ei bine, nu e!

Jurnalul personal al locotenentului-major Stelian Spătaru, prim inginer de bord

data românească 16 martie 2401

Personal nu am nici o problemă cu nudiștii. De multe ori mi s-a întâmplat să mă trezesc nudist printr-un șanț cu vomă în păr după o noapte de băut. Dar când mi-a zis căpitanul că am mână liberă să folosesc orice tip de forță non-letală îmi trece prin cap pentru a rezolva cele două probleme cu care ne confruntăm, n-am putut să zic nu. Când mi se dă o problemă eu o rezolv. Ar trebui să fie ușor. Întreprinderea, chit că e bătrână, era vârf de linie pe vremea ei și a prins chiar și al doilea război cu cardanienii. Găurea planete în tinerețe. Vorbim de o sculă serioasă de băieți mari aici, nu de o navă de croazieră. Sigur, mare parte din echipament a fost dezasamblat când a fost scoasă din uz militar dar structura de bază a sistemelor este încă aici. Am cu ce lucra.

Prima problemă, înfiptul steagului, mi-a părut ușoară. Am construit un accelerator de materie simplu cu încărcare manuală, l-am luat pe o navetă, împreună cu câțiva snopi de steaguri (e nava plină de steaguri) pe care le-am ascuțit la cotor și am încercat să le lansez din orbită joasă, să nu ardă la intrarea în atmosferă. Zburau bine dar, spre surprinderea mea, nudiștii dețin un scut planetar. Așa că am proiectat niște steaguri noi: 0 tonă de titaniu fiecare, ionizate să le pot trage din orbită liniștit fără să ardă. Le-am vopsit cotorul roșu galben și albastru. Nu prea arată a steaguri, dar simbolic pot îndeplini rolul, cu o forță de penetrare net superioară unui steag obișnuit. Apoi am adunat toate replicatoarele de materie ale navei, le-am programat pe un flux constant de steaguri 2.0 și le-am montat în jurul motorului warp. Steagurile sunt trase în câmpul warp generat de motor și apoi accelerate la 99% din viteza luminii către diferite colțuri ale planetei. Nu ne putem deplasa din orbită dar momentan tragem cu 600 de steaguri pe secundă din titaniu ionizat. Încă nu trecem de scut. E normal. Un asediu durează. Dar consumă mai multă energie să absorbi impactul unui steag 2.0 decât să-l generezi și să-l lansezi și noi tocmai am alimentat cu dilitiu. Sigur rămân ei fără scut până rămânem noi fără steaguri.

A doua problemă mi-a dat mai mult de gândit: un mod non-letal de a determina nudiștii să părăsească planeta. Am pornit de la datele de bază ale problemei. Lor le place să fie nudiști. De-aia au și ales planeta asta care, datorită traiectoriei simple de rotație oferă locuitorilor de la ecutaor zile constante de aproximativ 30 de ore dintre care 20 de lumină și un singur anotimp tot anul în care temperatura variază de la 24 la 31 de grade. Științific foarte plictisitor dar ideal pentru nudism. Așa că am reconfigurat scuturile navei Întreprinderea într-o formă de disc contrapus spre steaua sistemului. Le-am micșorat puterea la 0,1% și le-am setat doar pe radiație ultravioletă, ceea ce mi-a permis să măresc raza discului la 2000 de km. Asta înseamnă să ai scuturi militare. Discul umbrește planta cu un fel de eclipsă permanentă și semi-transparentă care îi scade temperatura cu aproape un grad pe zi. În maxim 10 zile o să fie destul de frig încât să nu-ți mai vină să-ți plimbi cucul mic și zgribulit pe afară. În 20 de zile ar trebui să ningă pentru prima oară în istoria planetei.

A treia problemă în schimb m-a blocat. E ceva stricat la alambicul meu și nu înțeleg ce că l-am demontat de zece ori. De ultimele două l-am reconstruit de la zero. Și cu toate astea țuica iese aproape apă chioară. O beau ca pe bere și abia la a treia halbă amețesc puțin. N-am mai fost așa de treaz din copilărie. Am o lehamite de n-am cum s-o descriu.

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

22 martie 2401

Asediul asupra imigranților care au ajuns ilegal pe planeta Eminescu continuă. Deja condițiile de pe planetă s-au înăsprit atât de tare încât nu se mai poate face plajă confortabil. Se vor preda cât de curând.

Secundul meu, bravul tânăr locotenent comandor Manea s-a oferit să meargă pe planetă într-o misiune de spionaj și recunoaștere. Este o idee bună. Trebuie să știm dacă nudiștii au de gând să se predea, să părăsească planeta sau au vreun plan secret la care nu ne-am gândit. Manea e dispus să se infiltreze printre ei, în capacitate de nudist. I-am admirat entuziasmul. Bietul băiat e atât de hotărât să impresioneze încât nici nu a așteptat să ajungă pe planetă ca să se dezbrace. I-am aprobat misiunea și i-am oferit o navetă.

Sunt sigur că o parte din motivul pentru care se grăbea așa e curiozitatea. Țin și eu minte cum era să ai 20 de ani și să fii curios de practici sexuale pe care după o anumită vârstă începi să îți dai seama că nici un om serios n-ar avea timp de ele. Dar am 100% încredere în loialitatea secundului meu și tăria lui de caracter, în ciuda vârstei. Se întoarce el când i se face foame.

24 martie 2401

Manea ne-a contactat de pe transmițătorul din dotare. A fost nevoit să îl ascundă împreună cu nava după aterizare, neavând unde să-l țină ca presupus nudist. Era transpirat și tras la față. E normal la vârsta lui genul acesta de misiuni să aibă un impact emoțional ridicat. Mi-a comunicat că nudiștii sunt dispuși să negocieze o rezolvare amiabilă a problemei noastre și că răcirea planetei a început să îi ingrijoreze. Deja s-au retras cu toții în jurul piscinelor interioare și băilor comunale. Pe deasupra a găsit unde e generatorul scutului planetar. I-am ordonat să-l saboteze îndată și să se întoarcă la navă.

26 martie 2401

Manea nu mai poate fi contactat de două zile și scutul încă funcționează. Naveta lui a fost teleportată înapoi în hală. Probabil nudiștii l-au prins și l-au reținut. Îl vom recupera noi. Întreprinderea nu lasă oameni în urmă. Sper că nu i-au făcut nimic bietului băiat. Cu perverșii nu știi niciodată. Între timp am pus în funcțiune un plan nou, mult mai umanist de a rezolva această neplăcută situație. Am dispus secției birocratice a navei printr-o cerere să conceapă un Pachet Avantajos de beneficii cu care să îi atragă pe nudiști în recunoașterea planetei Eminescu ca pământ românesc. După ce am plătit taxa de timbru de urgență, secția birocratică mi-a răspuns că a aprobat cererea mea și că va concepe un Pachet Avantajos în termen de 10 zile lucrătoare.

Am fost informat că cuviosul Macarie lipsește, împreună cu o navetă. A lăsat în urmă un mesaj tulburător și emoționant pentru întreg echipajul navei Întreprinderea, pe care îl voi atașa la jurnalul oficial de bord al zilei. Nu pot decât să mă declar atins sufletește în urma ascultării lui și să îi urez bunului nostru preot curaj și tărie de caracter în această grea misiune pe care și-a pus-o singur în spinarea lui admirabilă.

Mesajul tulburător și emoționant al cuviosului Macarie, preot al navei Întreprinderea,

26 martie 2401

Dragi enoriași. După cum v-am povestit tuturor de nenumărate ori când ați venit să vă spovediți. E apăsător să fii singura flacără de spiritualitate în tot nimicul ăsta vast. E greu să îți păstrezi credința când Universul insistă să te facă să te simți nesemnificativ. Alți preoți, nu dau nume, în locul meu ar fi cedat de mult.

Nu și eu, dragi creștini ortodocși. Nu și eu. Am îndurat spășit greutățile, m-am rugat și am așteptat un semn de la Dumnezeu. Și acel semn a venit: Planeta Eminescu, ocupată de ateiști poliamoriști veganiști nudiști. Când am aflat de existența lor am fost șocat, scârbit și enervat. Oameni obsedați de sex. Care privesc cu poftă spre organul cu care alți oameni produc excremente. Oameni care fac sex cu oameni de același sex, extratereștri, extratereștri de același sex și extratereștri de un sex care nu are echivalent la oameni. Oameni care fac sex cu mai mulți oameni în același timp sau pe rând. Oameni care fac perversiuni atât de perverse încât nici nu le pot menționa. Pot fi aceștia numiți oameni? Au întinat cu prezența lor spurcată frumusețea planetei noastre iubite și ideea de iubire! Dragostea se face doar între bărbat și nevasta lui! Și dacă în timp dispare atracția, te oprești din făcut dragoste și asta a fost! Așa a făcut Dumnezeu natura să ne facă pe noi și acesta e singurul mod creștinesc de a iubi. Asta ar trebui să înțeleagă atât perverșii de pe planetă cât și nevastă-mea de pe Pământ.

Apoi mi-am adus aminte cuvintele cuvioșilor din istorie după învățăturile cărora m-am ghidat toată viața. Nu pot să dau citatul exact dar parafrazând, la modul general cuvioșii picau de acord că toți oamenii sunt oameni și merită o șansă la mântuire. Astfel mi-am dat seama că ei sunt semnul pe care îl așteptam. Dumnezeu nu m-a adus aici din greșeală sau ca să își bată joc de mine. M-a adus aici pentru că sunt singurul în stare să aduc aceste suflete pierdute înapoi pe calea cea bună.

Simt cu tot sufletul și cu toată credința că ăsta e adevărul meu. Pentru asta m-a chemat Dumnezeu pe calea sutanei. Să convertesc acești păcătoși. Un pervers nu e un dușman al creștinismului ci o provocare. Poate fi adus pe calea cea bună a pocăinței. Am să mă întorc pe navă când comunitatea creștin-ortodoxă va fi mai mare cu 100 000 de suflete. Rugați-vă pentru mine și pentru ei, enoriași! În absența mea am ridicat gradul de alertă religioasă la „roșu” ca să vă stimuleze la rugăciuni. E mare nevoie de ele.

Jurnalul personal al lui Jardel Bardelea, cetățean liber,

29 martie 2401

Astăzi mi-am dat barba jos și am revenit la numele de mirean.

Mă simt alt om. Un om liber.

Când am aterizat pe planeta asta aveam planuri mari. Voiam să îi convertesc pe toți la ortodoxie și eram convins că sunt singurul de aici care știe calea cea dreaptă pe care ar trebui să calce oamenii. Mă înșelam. Ce am văzut aici în ultimele zile mi-a schimbat complet perspectiva. Venisem încordat și gata să aplic niște credință de tip „vechiul testament”, dar erosienii mă așteptau cu tarte și prăjituri. Mi-au spus că se bucură că îmi pasă de sufletul lor și că sunt pregătiți să asculte tot ce am de zis dar întâi ar fi normal să îmi arate cum trăiesc ei ca să înțeleg mai bine care sunt diferențele între modul lor de a vedea viața și al meu.

În trei zile mi-am dat seama că diferențele dintre mine și ei sunt doar tipare pe care societatea le-a pus în cârca bietului Jardel, copil crescut la casa de copii în Craiova și luat de preoți la la seminar pentru că avea o voce de aur. Nu știa săracul Jardel ce vrea de la viață. Așa că a făcut ce i-au zis oamenii mari. Acum am ajuns om mare și pentru prima oară în 40 de ani mi-am întrebat sufletul ce vrea de la viață. Și sufletul meu vrea să fie liber.

Erosienii trăiesc o viață minunată. Au doar ocupații recreaționale. Se ocupă de grădinărit, cresc animale. Au adus cu ei pe planetă atât câini, pisici, cai, vaci, găini, ponei, și alte animale domestice cât și echivalentul acestora cu mai multe sau mai puține picioare, de pe planete extraterestre. Încă mă uimește cum pe fiecare planetă poți găsi un fel de vacă, un fel de găină, un fel de cal și tot așa. Poate are trei ochi, poate scoate alt sunet, poate face lapte verde, dar funcțiile de bază sunt acolo. Natura e uluitoare. Erosienii nu dețin animale pentru a le exploata, fiind în mare parte vegani. Ele sunt acolo doar pentru a relaxa ochiul și a bucura inima. Mâncarea vine de la replicator, ca și majoritatea materiei prelucrate. Pe zi au cercuri artistice și de lectură, seminarii și diferite cluburi pentru hobby-uri ca șah, yachting, șah, golf, călărie, yoga și stand-up. Nu mi-am închipuit că ar putea exista o societate în care toată lumea se ocupă doar cu artă, cultură, sport, activități sociale și recreație. Sunt două podcasturi de cap de locuitor și o trupă de improvizații la doi oameni, atât de avansați cultural sunt.

Seara se desfășoară orgii peste tot. În case mai mari, cluburi, pe câmp, la băi comunale, în mijloace de transport, sub poduri, pe stadioane și chiar și în mijlocul străzii. Există orgii pentru toate gusturile: mixte, de bărbați, de femei, de tineri, de bătrâni, orgii mici, orgii mari, orgii pare, orgii impare, orgii cu mâncare, orgii tematice, orgii clasice, orgii cu droguri, orgii publice și orgii secrete. Nu cred că există tip de orgie pe care o poate gândi mintea omului și pe care Erosienii să nu o fi organizat deja, între adulți care și-au dat consimțământul. Chiar sunt niște oameni deosebit de morali.

Însă partea socială m-a impresionat cel mai tare. Modul cum se salută toată lumea. Cum se strâng în brațe și vorbesc când se întâlnesc pe stradă. Cum se adună seara în jurul focului, cu vecinii să vorbească și să râdă și uneori să facă orgii. Cum trăiesc în familii mari, extinse, de 10-20 de indivizi. Niciodată nu te poți simți singur, trist sau neînțeles pe Eros. Pe Eros toată lumea vorbește deschis și sincer despre relații și nu ajungi să-ți zică nevastă-ta după 15 ani de căsnicie că nu te mai iubește fără să dea semne până atunci că s-ar ajunge acolo.

Erosienii procreează într-un mod foarte revoluționar. Sar complet peste făcutul de copii și fac direct nepoți. Își trăiesc viața liberi până după 50 de ani când se adună câte patru și concep un embrion editat genetic să aibă 25% din genele fiecăruia. Gestația se face într-un uter artificial. Astfel rezultă direct un nepot care în principal e crescut de comunitate. Un nepot te obligă la mult mai puțină responsabilitate decât un copil. Ai mulți oameni pe care să dai vina dacă prinde apucături urâte sau dacă nu îl duce capul. Pe mine tot timpul m-a speriat făcutul de copii. Dar direct bunic m-aș vedea. M-aș vedea chiar aici, pe Eros.

După ce mi-a arătat toate astea, liderul lor, n-am reținut cum îl cheamă, m-a chemat pe o terasă cu priveliște superbă și am vorbit ore în șir. M-a ascultat cum nu m-a ascultat nimeni în viața mea și m-a făcut să înțeleg că sunt un om capabil de multă iubire și care merită să fie iubit. Că nu e vina nimănui pentru incompatibilități ca cea între faptul că nevastă-mea s-a simțit ignorată ani de zile și faptul că eu am avut alte priorități în viață. Că nu are rost să mă blochez pe greșeli din trecut și că ar trebui să învăț din ele. Avea mare dreptate. De ce să încerci să repari greșelile din trecut când poți să începi totul de la început, pe o planetă nouă, cu o identitate nouă, ca și cum nu ai greșit cu nimic niciodată?

Temperatura a scăzut binișor în ultimele zile și toată lumea e extrem de bucuroasă. Vor să organizeze sărbători de iarnă. Nu au mai avut niciodată așa ceva și știu de ele doar din poveștile bunicilor lor. Dar se vorbește intens despre vin fiert, Moș Crăciun, artificii, oameni de zăpadă, patinat și alte obiceiuri sezoniere pe care abia așteaptă să le încerce. Deja s-au umplut așezările de beteală, luminițe și globuri. Evident festivitățile vor fi lipsite de simbolistică religioasă. Pentru că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o pe planeta Eros e că poți fi spiritual și fără să fii religios.

Am dat sutana jos și sunt gol cum m-a făcut mama înainte să mă lase la casa de copii. Mă simt și mai liber decât mă simțeam când am dat barba jos. Nu credeam că e omenește posibil. Am să ies în toată goliciunea mea afară, ca să simt planeta cum o simt conlocuitorii mei, nudiștii planetei Eros. Am să ies doar așa, ca gest, până în prag, pentru că deja e chiar friguț afară.

–––––-

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

30 martie 2401

Încă nu am primit vești de la cuviosul Macarie dar cred că misiunea lui merge bine. De pe puntea de observație am putut observa cu bucurie în suflet că toate așezările s-au umplut de decorațiuni de Crăciun. Cu siguranță a reușit să-l vâre pe Iisus în inima degeneraților de pe planeta Eminescu. Sigur, e martie, dar suntem în alt sistem. Mi se pare acceptabil să folosești orice calendar vrei.

Între timp am conceput împreună cu corpul birocatic al navei un Pachet Avantajos de beneficii cu care îi vom momi pe degenerați să recunoască apartenența românească a planetei Eminescu, ba mai mult decât atât, să-și dorească cetățenia. Am pornit de la un Permis de Lungă Ședere în Vederea Angajării și am continuat seria de stimulente economice cu cesiunea unui hectar de pământ pe 50 de ani pentru fiecare nudist și o subvenție agricolă. Am văzut că le place să crească trandafiri și flori. Cu siguranță ar vrea să treacă pe ceva mai util, gen cartofi, spre exemplu, și să și-i vândă unul altuia fără să plătească altă taxă în afară de TVA. Am inclus și vouchere pentru programul Prima Casă și Rabla. Asemenea facilități pot face să se răscolească nevoia de a fi cetățean în absolut oricine. Luxul de a putea să-ți deschizi SRL sau PFA oricând vrei tu nu e de ici de colo.

Din păcate birocrația se dovedește din nou a fi pe cât de indispensabilă pe atât de greoaie. Am calculat câte curse cu navetele între delegația de sol și Întreprinderea ar trebui să facem pentru copii legalizate, contrasemnături, ștampile și toate cele și s-a dovedit mai simplu ca număr de curse a transporta toți cei 420 de membri ai corpului birocratic al navei pe planetă de la începutul negocierilor.

31 martie 2401

Cu toate că am tras Întreprinderea în orbită joasă și a trebuit să redirecționăm o parte din scuturi sub navă, că se încingea carena, tot a durat aproape 40 de ore să transportăm toți birocrații pe planetă. Peisajul la sol e destul de sumbru. În loc să fie demoralizați de scăderea temperaturii și stratul de un metru de zăpadă, locuitorii râd, patinează, se dau cu sania, se bulgăresc și beau vin fiert. Planul nostru de a răci planeta într-un mod neplăcut funcționează invers decât mă așteptam așa că i-am ordonat lui lt.-major Spătaru să nu mai risipească energie cu eclipsa aia. Am consumat peste 80% din rezervele de dilitiu fără a obține rezultatul scontat.

Nici lt-cmdr Manea și cuv. Macarie nu au mai dat nici un semn de zile bune și deși sunt sigur că ambii dau tot din ei pentru binele țării, mă îndoiesc că vor realiza ceva important în timp util. Soarta planetei Eminescu e în mâinile capabile ale formidabililor noștri funcționari publici. Federația și-a exprimat oficial dubiile când au văzut că intenționăm să avem un echipaj format 60% din funcționari publici. Au înțeles greu că așa suntem noi, românii, două treimi angajați la stat și indispensabili, dar în final au înțeles. Nu putem umbla așa, de capul nostru, fără aprobări oficiale pentru fiecare acțiune. Am ajunge să ne simțim responsabili de propriile fapte și am ajunge să nu mai facem nimic, ca să nu se poată da vina pe noi pentru ce se întâmplă. De aceea funcționarul public e sângele care curge prin venele țării. Ba mai mult. E chiar și venele.

1 aprilie 2401

Cea mai bună șotie de 1 aprilie pe care am întâlnit-o în viața mea tocmai a avut loc. Mari poznași băieții din echipa birocratică! M-au sunat pe teleconferință de pe planetă. Erau toți 420 într-o saună, dezbrăcați, și mi-au comunicat cu cuvintele lor că după o lungă dezbatere cu locuitorii de pe planeta Eminescu au ajuns la concluzia că viețile lor sunt searbede și lipsite de bucurie. Că munca de funcționar public, cea mai înaltă chemare pentru un cetățean, aș zice, e o plimbare de hârtii dezumanizantă care te face să-ți fie scârbă de sine și de semeni. Că vor să se simtă oameni, nu rotițe mici într-un angrenaj pe care rotițele mici mai mult îl încurcă. Așa că au decis să își dea demisia în masă, să renunțe la cetățenia românească și să rămână pe planeta Eros, ca să se regăsească ca oameni.

Pentru un moment am fost confuz, după care am râs foarte tare. Trebuie ca negocierile să fi mers ca unse dacă își permit asemenea glume relaxate. Cred că nici nu cedat toate beneficiile din Pachetul Avantajos. I-am lăsat în pace să se bucure de victoria lor și o să îi sun mâine, când n-o să se mai țină de pozne.

2 aprilie 2401

O tragică ironie a sorții a lovit nava Întreprinderea. Ce ieri părea a fi doar o șotie isteață pusă la cale de funcționarii publici ai navei s-a dovedit a fi realitate. Întreg corpul birocratic al navei chiar s-a dat cu inamicul. Am fost înștiințat că au depus toți deja cereri de renunțare la cetățenie și că le-au trimis pe Întreprinderea, pe navetă, împreună cu buletinele și hainele lor. Într-o singură mișcare hazardul a smuls cea mai mare parte dintre noi dintre noi.

Bineînțeles, nava o să funcționeze la 100% capacitate și fără ei, că nu făceau decât hârțogăraia, de care oricum nu mai avem nevoie de când nu mai putem comunica cu țara. Dar actul în sine a demoralizat profund echipajul. Citesc în ochii lor dubii și neîncredere. Chiar și eu simt că șansele noastre de a smulge acest pământ românesc din ghearele hoardelor cotropitoare sunt minime. Am încercat și cu forța și cu viclenia și nu a mers. A rămas o singură posibilitate. Mă voi duce în persoană, deplin nud, așa cum vor ei, în fața guvernului lor și mă voi ruga de ei, într-un mod demn, fără milogit excesiv, să ne lase să punem steagul nostru pe planeta lor. Un steag mic și amărât. Simbolic doar. Că practic nu înseamnă nimic. Nu e ca și cum o să vină vreodată cineva până aici, la capătul galaxiei, să-i întrebe de sanatate. Un steguleț undeva, unde vor ei, în spatele unui gard, după un șopron, chiar și la groapa de gunoi. Atât. Și dup-aia plecăm mulțumiți și nu-i mai deranjează nimeni niciodată. Trebuie să înțeleagă, că doar suntem cu toții oameni, oricât de perverși ar fi unii și alții.

Jurnalul personal al locotenent-comandorului Ștefan Manea, ofițer secund al navei Întreprinderea

data românească 3 aprilie 2401

Nu mi-am mai ținut jurnalul de aproape două săptămâni. Nu am mai avut unde să ascund și comunicatorul că deja aveam un mers ciudat.

Planul era simplu. Să mă pierd printre ei și să înfig steagul undeva, într-un loc unde nu ar putea să-l găsească nimeni. Dar m-am oprit pe un bar pe plajă să beau un cocktail. După care a venit o tipă frumoasă la mine, am vorbit, am râs, ne-am destins, ne-am sărutat, după care s-a făcut seară, a început petrecerea la bar, am mai băut două cocktailuri, a mai venit o tipă, am râs, ne-am destins, ne-am sărutat, petrecerea era în toi, eu eram deja pilit și deja când mă sărutam cu a patra tipă în aceeași seară înconjurat de oameni veseli și minunați, n-am mai putut rezista și m-a tăiat sinceritatea.

Le-am mărturisit că am ascuns un steag mic în fund. Și că probabil am herpes genital de ceva timp pe care îl tratez doar cu pastă de dinți pentru că sper că e doar o urticarie deși știu că mă păcălesc singur. Și atunci un tip mai în vârstă care am înțeles că lucrează la ministerul de DJ, breakdance și beatbox m-a luat de umăr și mi-a spus cea mai profundă chestie pe care am auzit-o în viața mea.

A zis: „Fiule, aici toți avem herpes genital. Și dacă toată lumea are herpes, înseamnă că nimeni nu are herpes”

De acolo am intrat în lumea minunată a orgiilor. Am fost la orgii la piscină, pe întuneric, pe droguri, în metrou, la munte, la mare, la o orgie ținută într-un muzeu al orgiilor, am ajuns chiar și la o orgie într-un submarin. Sunt culoare foarte strâmte pe un submarin și m-am lovit la cap și la coate dar a meritat. Am participat și la o tradiție locală de weekend, orgie hopping, în care te duci la o orgie, dai un număr, după care pleci la o altă orgie și tot așa până ajungi la minim șapte.

Am făcut sex cu femei abia legale, cu femei bătrâne de 35 de ani, cu femei înalte, scunde, slabe, babane, cheloase, pletoase, cu tatuaje, cu pierce-uri, cu mască de piele, squirterițe, contorsioniste, sașii, anxioase, agresive și ambidextre. Și cu multe extraterestre. Albastre, verzi, cu ochii bulbucați, cu urechile ciudate, cu solzi pe buci, telepate cu doi clitoriși, păroase cu dinți ascuțiți, amfibiene cu glande mamare și androide sentiente bipolare. Cu nori energetici postcognitivi și cu o fată cu ochi albaștri dintr-o rasă care percepe timpul invers și până când i-am explicat eu cum stă treaba credea că ne naștem într-o cutie sub pământ după care ne facem mici și dispărem în câte un vagin.

Și niciodată nu mi s-au atins ouăle accidental de ouăle altui bărbat la o orgie. Pentru că aici toți oamenii au bun simț și grijă să nu îi deranjeze pe ceilalți. Sincer a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. O vacanță pe care nu o voi uita niciodată. Mă simt alt om. Mai liniștit, mai împăcat, mai înțelept.

Astăzi era a treia zi a orgiei globale cu tematică de sărbători. A fost organizată spontan când ne-am dat seama că a început dezghețul. Fără eclipsa aia artificială, temperatura de pe Eros se întoarce la normal și locuitorii au decis să zică adio primei și ultimei zăpezi de pe planetă cum știu ei mai bine: făcând sex la grămadă.

Tocmai ieșeam de la un local de burgeri și cocaină, în drum spre curățătorie unde îmi lăsasem costumul de Moș Crăciun că se năclăise de fluide, ca apoi să mă reîntorc la orgie când am dat nas în nas cu căpitanul. Aterizase cu naveta în mijlocul capitalei și mergea încruntat, dezbrăcat și hotărât spre clădirea guvernului. Nu știu dacă s-a dezbrăcat la intimidare sau doar n-a înțeles că martie e singura lună de nudism obligatoriu pe Eros. A trecut pe lângă mine și mi-a aruncat o privire supărată.

Atunci mi-am adus aminte că mi-e foame, mi-e frig, mi-e somn și mi-e dor de Întreprinderea. Așa că m-am dus cuminte la navetă să-l aștept să-și facă treaba. E frumos aici dar locul meu e în spațiu, împreună cu camarazii mei de pe navă.

Jurnalul monahal de sihăstrie spațială a cuviosului Macarie, preot de campanie și psiholog al navei Întreprinderea

data românească 3 aprilie 2401

Ca de obicei, instinctele mele legate de oameni au fost corecte. N-ai cum să te înțelegi cu degenerații. Poate așa, pentru un moment-două par oameni cu care poți discuta, cum lași garda jos, cum se întorc la modul lor de gândire pervers și bolnav. Acum m-am convins că nu e loc de Dumnezeu, Iisus, decență, cumpătare și bun simț în sufletul lor. E prea ocupat cu perversiuni, păcate și apucături meschine.

Totul mergea bine, părea că ne înțelegem, până când au venit toți funcționarii ăia publici de pe Întreprinderea să ceară azil politic aici. Imediat m-au dat de-o parte și s-au dus la ei să-i primească, să-i pupe în fund, să le arate frumusețile planetei și să le toarne-n ureche propaganda lor poliamoristă. Brusc am devenit din cel mai nou cetățean al planetei pe care toată lumea vrea să-l cunoască al 421-lea cel mai nou cetățean al planetei pe care toată lumea vrea să-l cunoască doar dacă nu-s ocupați ceilalți 420.

Și doar le-am explicat în diferite adunări publice că am stat luni de zile cu oamenii ăia pe navă și sincer, chiar nu merită să locuiască pe Eros pentru că sunt foarte plictisitori, anoști și lipsiți de personalitate. Toată lumea de pe navă știe că mie îmi place să fac glume. O dată n-a râs un birocrat la glumele mele. O dată! Păi ăștia-s oameni de ținut prin jur? Erosienii n-au vrut să audă. Că ei sunt societate deschisă care primesc pe toată lumea, la fel cum m-au primit și pe mine. Toată lumea, înțeleg. Dar chiar așa, chiar toată lumea? Fără un mic proces de filtrare? Nu toată lumea e compatibilă cu stilul de viață hedonist-intelectual-progresist de pe Eros. Cu siguranță șobolanii ăștia de tastatură monosilabici n-au ce căuta pe asemenea planetă. Nici măcar nu le dădeam împărtășanie cu lingura bună, de argint. Mereu când intram în secțiunea de birouri a navei era un miros acru de transpirație stătută și salată de vinete mâncată la birou și toți aveau fețe la fel de acre ca aerul de acolo. Și numai conversație de-aia despre ce au mâncat, ce au mai văzut la multi-media. Cum să vrei genul ăsta de oameni la tine pe planetă?

Pe deasupra, sunt prea mulți. 420 de oameni. Ai crede că nu-s prea mulți dar absolut în orice loc te duci, bar, piscină, saună, unul e acolo și e în centrul atenției. Să povestească cum era el funcționar public și s-a simțit sugrumat de viață până a văzut planeta asta și a înțeles că viața poate fi și altfel. Păi asta am văzut și am înțeles și eu! Înaintea lor! Iar un preot e mult mai departe de un degenerat decât un angajat de ghișeu de la departamentul de achiziții și rechiziții! Schimbarea mea a fost mult mai mare și mai interesantă, dar n-ai cu cine să te înțelegi.

Așa că aseară m-am dus la bunul meu prieten, ministrul de externe al planetei care m-a luat în gazdă de când am aterizat, n-am reținut cum îl cheamă și mi-am exprimat îngrijorarea față de ce se întâmplă. I-am explicat că pur și simplu nu toată lumea se potrivește cu planeta. Că unele incompatibilități deranjează cetățenii și nasc conflicte pe o planetă unde nu ar trebui să fie conflicte. A fost de acord cu mine însă mi-a spus că problema e de la mine. Că eu nu sunt compatibil cu stilul de viață de pe planeta Eros.

Mi-a spus că au fost foarte multe plângeri formulate de cetățeni împotriva mea în ultimele zile. În principal pentru că mă duc la orgii și nici măcar nu îmi dau hainele jos, darmite să fac sex. Păi scuzați-mă că am principii, ce să zic. N-am făcut dragoste, că dragoste i se zice, decât cu o singură femeie toată viața, nevastă-mea, și nici cu ea de vreo doi ani că tot eram obosiți, ba eu, ba ea. Ce să zic, săracul Macarie e nesimțit pentru că nu vrea să-și repornească viața romantică fix când vor niște degenerați! Marele meu păcat! Că mă duc la orgii să socializez! Răstigniți-mă că-mi place compania umană! A crezut Macarie că poate aici oamenii sunt altfel, dar peste tot sunt la fel!

După care îmi zice că problema principală nu e că nu fac sex la orgii, ci că țin alți oameni din făcut sex. Că mă duc să vorbesc cu ei și să le povestesc de nevastă-mea și ce probleme am avut cu ea fix când ei încearcă să mențină o erecție. Așa e viața pentru bietul Macarie: el crede că formează o conexiune cu alți oameni și alți oameni o fac pe deranjații! Cică am omorât sute de erecții cu comentarii neadecvate. Poate ei sunt neadecvați! La asta nu s-au gândit, nu? Tot timpul problemele sunt vina lui Macarie. Peste tot unde e nevoie de un țap ispășitor, cine să fie? Macarie.

Mi-a spus că ar fi bine să mă întorc pe Întreprinderea înainte să plece de pe orbită. Moment în care m-am hotărât să plec. Mi-am dat seama că am încercat în zadar să îi aduc pe acești păcătoși pe calea credinței. Că unii oameni pur și simplu nu pot fi salvați. S-au născut în mocirlă morală și mor în mizerie socială, fără să creadă în nimic mai mare decât penisul lor. Fără scop în viață, fără limite și fără smerenie.

Am fost foarte trist și m-am învârtit prin oraș aiurea toată noaptea. Dimineață am mâncat ceva, m-am mai învârtit puțin și am dat de o navetă de la Întreprinderea. Pe ea era Manea, secundul, tras la față și mai slab cu 5 kile de ultima oară când îl văzusem. Avea un licăr așa în privire, ca de câine isteț. M-a luat în brațe, bucuros și a zis că-l așteaptă pe căpitan, care negociază de zor cu Erosienii, de ore bune.

După câteva ore în care am completat REBUS a apărut și căpitanul, nervos. A vrut să mă dea afară din navetă, nu m-a recunoscut fără barbă. A crezut că-s un erosian de rând. L-am lămurit că sunt chiar eu, cuviosul Macarie și am încercat să-i povestesc toate aventurile mele de pe Eros, dar nu era atent. Se uita în gol, încruntat. A stat așa vreo oră, apoi s-a ridicat brusc și a anunțat că ne întoarcem pe Întreprinderea și vom pleca pentru totdeauna din sistemul ăsta de descreierați de la marginea galaxiei, după ce mai facem o mică oprire.

Mă bucur să mă întorc pe Întreprinderea unde mi-e locul. Experiența asta a fost, cum bănuiam de la început, un test. O planetă de plăceri trupești care nu a reușit să mă ispitească. Ba mai mult, m-a făcut să plec cu credința mai puternică și m-a făcut să înțeleg că unii oameni doar merită lăsați în plata domnului, că n-ai cu cine. Unii oameni încearcă să-l înțeleagă pe Dumnezeu și alții construiesc stadioane pentru sex, că atât îi duce capul.

Jurnalul oficial de bord al comandorului Aristide Bucelan, căpitan al navei Întreprinderea

4 aprilie 2401

Am orat, am negociat, am citat din Platon și Aristotel. Am cântat și imnul Românei. În zadar. Nu am putut să fac pe nimeni să înțeleagă importanța planetei Eminescu pentru românii de pretutindeni. N-au vrut nici în ruptul capului să ne lase să punem steagul pe planeta noastră. Au acceptat o singură variantă de compromis și atât s-a putut, în ciuda eforturilor mele.

Steagul a fost înfipt și Întreprinderea a părăsit orbita.

L-am înfipt pe satelitul Sadoveanu.

Am să fiu sincer. E un rezultat dezastruos, dar e mai bine decât nimic. Sadoveanu e masiv, steril și hidos. Crăpături încălecate de silicat îl acoperă cu o crustă neospitalieră. Sadoveanu nu are atmosferă și nici nu oferă vreun motiv să faci vreuna. E lipsit de orice tip de resursă.

Sincer, e greu să găsești ceva în Univers mai neplăcut decât Sadoveanu: căcăniu, monocromatic și nesfârșit. Te ia durerea de cap doar dacă te uiți în direcția lui. Sadoveanu e pur și simplu neplăcut. N-are nici un scop. Nu poți să te bucuri de el, nu poți să-l studiezi și nici măcar nu poți să-l tolerezi prea mult. Dacă Sadoveanu n-ar fi existat, universul n-ar fi pierdut nimic. Impune doar printr-o greutate lipsită de conținut. Sper ca nici un român să nu mai aibă vreodată de-a face cu Sadoveanu dar, din păcate cred că tot la Sadoveanu se va ajunge, pentru că n-avem opțiuni. Sadoveanu cel masiv, rigid, și anost.

Știu că va exista tendința să ne prefacem că Sadoveanu e mare chestie doar pentru că e al nostru, dar dacă absolut oricine altcineva din tot universul l-ar avea pe Sadoveanu, n-ar da doi bani pe el. Pare așa, că există doar ca să pedepsească oamenii curioși. O frână a minții.

N-ai ce să-i faci. Cu toții l-am vrut pe Eminescu dar ne-am ales cu Sadoveanu. Vom părăsi acest sistem în cel mai scurt timp.