A început cu o groapă. Nici măcar nu era o groapă mare. Am intrat cu roata din față în ea, mașina a hurducăit puțin, am înjurat în gând și mi-am văzut de drum. La care tovarășul cu care mă duceam la fotbal zice din dreapta:
– Cristoșii și rasa mamii lor ăștia de la transporturi. E aici de ani de zile groapa aia și n-o repară nimeni. Ce căcat păzește ministrul ăla?
Sunt de acord cu el și vreau să-i zic pe nume prostului, însă nu-mi vine nimic. Așa că o dau obscur, poate își amintește el.
– Ce te-aștepți de la dobitocul ăla? E ultimul prost.
Tovarășul încuviințează cu un horcăit apoi face o pauză. Nici el nu-și amintește.
– Chiar, cum îl cheamă pe ăla de la transporturi? Că am un lapsus.
Tac. Și eu am un lapsus. Îmi prima repriză tot îmi fuge gândul la întrebare. Cine dracu e la transporturi? Când mă gândesc în direcția aia e doar un vid. Îmi dau seama că au trecut ani buni de când m-a interesat ultima oară politica. Nu m-am mai gândit în direcția aia de dinainte de pandemie. Îmi iau o minge în cap. Nu-s bun la fotbal nici când sunt atent la meci.
În pauză suntem toți transpirați bine ca orice gospodar trecut de 30 de ani. Pauza se lungește. Băieții se uită pe telefon la boarfe de pe instagram. Eu scot telefonul și caut „ministerul transporturilor”. Google nu îmi dă nimic. Voiați să spuneți „misterul teleportoarelor?”. Nu, chiar nu voiam să spun asta.
– Bă, cine e ministrul transporturilor? Că am un lapsus și mă stresează.
Băieții se uită mirați la mine. Se vede pe fața lor că e genul de întrebare la care se așteptau să știe răspunsul și totuși nu îl știu. Se lasă liniște. Zece masculi de vârstă tânără dar nu prea tânără pică pe gânduri. După un minut unu’ zice senin.
– Băi, sincer eu nici nu știu cine e prim ministru, darmite la transporturi.
Mi se fac ochii mari. Nici eu nu știu cine e prim ministru și după privirea lor, niciunul dintre ceilalți nouă. Rămânem pe bancă și desfacem niște beri. Nimeni nu mai are chef de fotbal oricum. La cât de ieșiți din formă suntem, o repriză ajunge. Nu mă așteptam să fim în halul ăla de ieșiți din formă și mintal.
– Ok, hai să o luăm logic. Care e ultimul prim-ministru pe care îl ținem minte?
– Ponta, zice unul și toți încuviințează.
Într-adevăr, îl țin minte pe Ponta. După Ponta nimic.
N-am avut somn în noaptea aia. Poate de la căldură. M-am foit până au dat primele raze pe geam. La un moment dat se trezește nevastă-mea să bea niște apă și o întreb:
– Auzi, tu știi cine e prim ministru?
– Habar n-am, zice ea. Parcă era Ponta la un moment dat.
– Dar președinte?
– Nu știu. Știu că nu mai e Băsescu.
Îmi dau seama cu groază că habar n-am cine e președintele țării. La fel și eu, îl țin minte pe Băsescu că a avut două mandate și după nimic. Mă trezesc și deschid calculatorul. Dau pe google „politician român 2023”. Zero afișări. „Președintele româniei 2023”. Zero afișări. Îmi aprind o țigară în bucătărie și fac ture. Țin minte ceva de Băsescu, după că Muie PSD și că Dragnea era un rahat cu ochi, după nimic. Vid. Îl sun pe tovarășul cu care eram în mașină.
– Coaie, ce-ai pățit?
– Nimic. Zi-mi și mie cine e președinte.
– Pula mea, e 5 dimineața, ești tâmpit?
– Coaie lasă asta că știm amândoi că sunt. Zi-mi cine e președinte. Sau premier. Sau ministru. Sau șef de partid. Zi-mi un politician din ultimii 10 ani.
Pauză. Pauză lungă.
– Pula mea, coaie, nu pot să-mi aduc aminte acuma. E 5 dimineața. Dă cu google.
– Am dat cu google. Nimic.
– Înseamnă că ești prost.
Pe la 6 mă sună înapoi.
– Băi, ești prost la modu general da aici nu. Am dat și eu cu google. Nimic. Să mor de îmi amintesc ceva. Da tu nu lucrasei în presă?
Nu mai lucram în presă de 10 ani. Dar mi-am adus aminte de un amic, fost coleg, cu care mai stăteam la beri la ziar. Era pe politic și na, n-am mai vorbit prea des în ultimii 10 ani, dar știam că încă e ziarist. Aștept să se facă 8 și îl sun. După ecou îl prind pe WC.
– Ce-i cu tine așa matinal? Te-a prins bătrânețea din urmă? Zice el.
– Băi, mă mănâncă o întrebare. Cine e președinte?
– Asta mă întreb zilnic, zice el. Chiar ieri am scris un articol despre păcăliciul ăsta. Zici că nu există. Marionetă. Om de paie. Mutulică. Iar premierul e exact la fel.
– Bun. Asta știu, dar cum îi cheamă, cum arată?
Pauză.
– Ce căcat contează? E ca și cum n-ar exista oricum.
– Deci nici tu nu știi?
– Căcat nu știu. Normal că știu dar am un lapsus acuma.
Îl las în pace. La muncă, ședință de la 9. Sunt complet defazat și nedormit. Încerc să cristalizez, cu mintea mea încețoșată un nume, o față. Nimic. E ca și cum aș încerca să apuc spaghete ude cu o mănușă de box. Simt că informația e acolo dar îmi alunecă. La a doua cafea îmi vine un nume și țip de bucurie.
– Nicușor Dan!
– Autistu ăla? Cel mai prost primar, zice un coleg pe care nu-l observasem.
Așa o fi, dar e un nume. E un om. E un început. După muncă îl iau pe tovarășul meu și mergem la primărie. E neașteptat de goală. Luminile sunt stinse și soarele abia intră pe ferestrele murdare. Nimeni la poartă. La etajul unu întâlnim primul om. Nu îmi dau seama dacă e o femeie de serviciu îmbrăcată bine sau o secretară îmbrăcată prost. E bătrână și croșetează pe un taburet, rezemată de perete. E la fel de mirată că ne vede cum suntem noi că o vedem.
– Domnul Nicușor Dan e?
– E la el în birou, dar n-aveți voie să intrați fără programare.
Râd și deschid ușa. Ce-o să facă? E doar o cucoană. Nici măcar nu pare că îi pasă. Se întoarce la croșetatul ei. Intrăm amândoi în birou. Praful e gros de câțiva milimetri și un miros de lemn mâncat de vreme ne apasă plămânii. Nu e nici un om în cameră. De scaun e sprijinit un mop, cu feșteleul în sus. Mă uit la tovarășul meu, el se uită la mine. Cucoana intră după noi.
– Unde e Nicușor Dan?
Femeia îmi arată spre mop.
– Ăla e un mop, zic.
Ridică din umeri și pleacă. Tovarășul îmi arată telefonul lui. Dăduse pe google „nicușor dan” și erau doar poze cu un mop. Mă uit la mop-ul din cameră și îl recunosc după plasticul albastru scorojit de pe băț.
– Cum căcat? zic.
Ne uităm prin poze și articole. Peste tot unde e menționat Nicușor Dan e aceeași poză cu un mop năclăit și cu fleoațele uscate în poziții nefirești, ca o claie de păr. Ieșim din cameră. Cetățeanca se întorsese deja la croșetat.
– De când e Nicușor Dan un mop? o întreb.
– A fost tot timpul un mop, doar nu v-ați uitat voi cu atenție la el.
Mă întorc în cameră. Într-adevăr, dacă te uiți doar cu colțul ochiului la mopul ăla și te gândești la altceva, pare un om. Un profesor de matematică slăbănog, îmbrăcat într-un costum albastru ponosit. Ce iluzie optică cretină.
A doua zi îmi iau concediu. Scot ultima legitimație de presă pe care o aveam, expirată în 2013 și o modific în Photoshop. Acum expiră în 2023. Știu din experiență că nu verifică nici dracu’. La ora 9 suntem în fața Casei Poporului. Acolo ne întâlnim cu fostul coleg. Nici el nu pare că a dormit bine în ultimele zile. Cumva o luase mai personal decât noi când aflase că Nicușor Dan fusese tot timpul doar un mop sprijinit de un scaun. Pentru el era mai mult decât o anecdotă. Era un eșec personal. Până la urmă era jurnalist și analist politic de peste 20 de ani. Legitimația lui de presă era chiar legitimă, așa că o arătăm pe aia întâi singurului paznic de la poartă, un nene bătrân care teoretic completa un sudoku dar practic doar se uita la el. Era și de-ăla de o singură steluță dificultate. Zero cifre completate. Cere și legitimația mea, o ia în mână și mi-o dă înapoi fără să se uite spre ea. Apoi aruncă o privire tovarășului, căruia îi proptisem un aparat foto de gât, să pară parte din gașcă.
– Avem interviu cu domnul senator.
Nu ne întreabă care. Ne face semn să intrăm.
Iarba din curte e crescută sălbatic. Smocuri de jumătate de metru țâșnesc prin spărturile asfaltului. Ne apropiem de Casa Poporului și observăm geamuri sparte. Nici o lumină aprinsă pe nicăieri. Ușa e întredeschisă și scârțâie la cea mai mică adiere.
În holul mare de la intrare găsim o colonie de porumbei. Găinaț pe covoare. O bancă dărâmată și graffiti pe pereți. Clasicele „privește cerul” și „muie steaua”. Multe puli strâmbe desenate prost. Ne plimbăm o oră prin namila de clădire fără să dăm de nimeni. La un moment dat auzim niște foială și alergăm spre sursa zgomotului. Doar porumbei care se coțcăie și își zburătăcesc penele. Dăm să plecăm când marele jurnalist de investigații ne arată cu degetul spre un hol din care pâlpâie un bec. Mergem spre el. La capătul holului, o ușă. O deschidem și după ea găsim doi bărbați de 50 de ani, rotofei și ponosiți, la o masă. Joacă șeptică și nu ne bagă în seamă. Ne mai aruncă din când în când câte o privire în lehamite.
Primul pare un ou care și-a dorit să fie om. Pinguinos la trup și în mișcări, are o pereche de ochelari care par prea mici pentru căpățâna lui gumoasă. Brațele ochelarilor îi presează tâmplele și intră în ele adânc, de parcă capul lui masiv n-are oase. Celălalt în schimb are o țeastă foarte osoasă. Pare că osatura a crescut doar pe grosime, nu și pe suprafață. Are o frunte de două degete din păr până în sprâncene dar bombată așa, de parcă dacă ai băga bormașina în ea ți-ar lua un sfert de oră să treci de os.
– Bună ziua, unde e toată lumea? zice jurnalistul.
– Noi suntem toată lumea, zice pinguinosul, fără să-și ia ochii din cărți.
– Păi.. politicienii?
– Aa, ăia. Zice și țeastă-tare și râde spre oul uman, care râde înapoi spre el. Da, alte vremuri. Eram șofer pe atunci. Am dus mulți la pescuit, la curve, una alta.
– Vremuri bune, completează pufosul. Ca șofer ăia au fost cei mai frumoși ani din viața mea.
– Și acuma unde-s? Zic și eu.
– Căcat, de unde să știm noi? Madagascar, Brazilia, Costa Rica. Fiecare pe unde a apucat. N-a mai călcat nici un politician pe aici de vreo 10 ani.
– Păi și n-a zis nimeni nimic?
– Cine și ce să zică? râde șoferul cu frunte de neanderthalian. Nu i-a păsat nimănui. N-a observat nimeni că au dispărut toți politicienii și nimeni nu le-a dus nimeni lipsa.
– Atunci cine căcat conduce țara asta? Țipă de lângă mine jurnalistul. Se vede că e nervos și se simte prost. Măcar el ar fi trebuit să observe, că e în domeniu.
– Noi doi, zice șoferul obloid.
– Prin rotativă, completează șoferul cu meclan troglodit. Care pierde la șeptică azi e premier mâine.
Comentarii (15)
”Da tu nu lucraseȘi în presă?”
wat? lucrasesi e la pers I
Mai Mult Ca Perfectul
eu lucrasem
tu lucraseși
el/ea lucrase
noi lucraserăm
voi lucraserăți
ei/ele lucraseră
bine ma daca zici tu asa o fi plm.
Nicu Șordan*
Fin dar daca ma duc prin Olanda nici aia nu stiu cine ii conduce ca ei nu fac valuri. Nu e un lucru bun ca nu auzim de ei? Auzim de ei doar cand fac rau, cand o ducem naspa. Cand e de bine nimeni nu stie nimic.
Ce impact are pentru tine o amintire naspa fata de una ok, pe termen lung? Same shit, zic.
Ciolacule tu esti?
A-HA! Deci stii cine e prim-ministru acum!
*premier
Haideți să votăm masiv AUR din curiozitatea perversă de a vedea ce se întâmplă…
Bă Centaure, te-a lovit scrisul rău, să crape ce-am pe bloc!
De la un articol la 6 luni, văd că produci intens!
Dă-i în kkt, mare chestie că sunt anonimi, sunt români de-ai noștri chitiți pe descurcare, oricum te fură!
În atâția ani ai poți spune de vreun politician că a fost om cinstit și n-a furat?
Arată-mi unul!
Au furat pe rupte!
N-are rost…
„Generația mea – A răcnit la pereți, s-a dat cu curul de pământ cu proteste penibile care n-au mișcat nimic, s-au supărat pe mine că le ziceam de pe atunci că protestul pașnic e homeopatia activismului, dar până la urmă s-au prins și ei. Așa că jumătate s-au cărat în țări în care jetul de pișat îndreptat spre plebe e mai subțire și restul au strâns din dinți și și-au văzut de viața personală și de joburile de corpodrone.”
N-am scris eu asta.
Nirvana!
Ba, cam anticlimactic asa…
Ma asteptam sa se termine intr-un fel mai clar, o muie catre un partid, ceva care sa enerveze rau USRisti, de-astea…
Foarte mișto, homodiegeza mă îndemnase inițial să te întreb dacă tu conduci (chiar, ești șofer?), că n-ai față (nu știu de ce, dar așa pare, că n-ai față de șofer), dar mai apoi ai alunecat ușor către distopie, ceea ce nu e rău. Iar finalul e kafkian, așa…
Foarte tare, m.ai convins sa.ti fiu patron :)