Probabil v-au ieșit pe nas zilele astea articolele despre România și centenar. S-a suit fiecare părerist pe cutia lui de carton să-și spună poezia, pentru că el știe mai bine decât tine ce ar trebui să simți în legătură cu centenarul și e momentul să afli ca să nu mori prost.

Au trecut 100 de ani. Vă dați seama? 100 de ani de la ce, mai exact? Că s-au schimbat granițele și tipul de organizare statală de jdeori de atunci încoace. Toată istoria noastră e haos.

De fapt, singurul lucru clar din toată istoria noastră e că am reușit să ratăm toate etapele frumoase pe care le-au avut alții. Am fost barbari ca toată lumea. La un moment dat unii au început să scrie, să citească, să construiască, să se plimbe cu bărci și să facă o civilizație clasică mișto. Era frumos de trăit pe atunci. Noi am rămas barbari.  Apoi a venit epoca aia feudală nasoală. Aici ne-am băgat și noi.  Dup-aia a început renașterea aia blanao, noi am rămas feudali. Am mai ratat o epocă mișto a omenirii. Când a venit iar epocă de-aia nasoală, autoritară, cu războaie care au fragmentat toate fostele imperii și au omorât generații, am fost iar în rând cu lumea. Ca mereu la etapele urâte.

Pentru lumea norocoasă iar a venit o epocă mișto. Aia cu drepturile omului, oportunități, consumerism. Noi am rămas blocați în feudalo-comunism. O ratăm și pe asta, vă zic. Așa a fost mereu. Când suntem gata să ne băgăm și noi la o epocă frumoasă a omenirii e clar că tocmai se termină. O să intrăm direct în rahatul ăla postapocaliptic cu canibali radioactivi și bătaie pe benzină ca-n mad max.

Asta e istoria noastră de români sau ce-om fi. Niciodată în rând cu lumea la părțile mișto, niciodată cu momente de respiro între epoci de căcat.

A cui o fi vina?

Am avut ghinion?

Ne-au lucrat străinii?

Ne-am făcut-o cu mâna noastră că am creat tot timpul un mediu în care materialiștii, superficialii, trădătorii și semidocții au ieșit în față, asigurând tot timpul propagarea cu spor a genei lor în generația următoare, determinând-o să fie cam la fel, și tot așa de 2500 de ani?

Cine știe. Poate puțin din toate.

Așa că ce dracu’ ar trebui să simți în legătură cu țara asta? Că mă tot gândesc de câteva zile și nu pot să găsesc un răspuns. Ar trebui să fiu supărat pe țara mea? Mândru de ea? Rușinat de ea? Milă? Scârbă? Smerenie? Durere? OK. Am dat cu zarul și m-am născut aici, da’ cât am dat pe zar de am nimerit aici, că nu îmi dau seama?

Habar n-am ce simt în legătură cu țara asta. Tot și nimic. Simultan și pe rând. Da’ simt că orice aș simți, n-ar avea nimeni dreptul să îmi spună că greșesc. Că la ce istorie cruntă am avut pe aici, măcar dreptul ăsta cred că îl avem cu toții ca români: să simțim ce vrea mușchii noștri despre țara asta și să îi scuipăm în ureche pe toți ăia care ne spun că facem românitatea greșit și știu ei cum ar fi românitatea mai bine. Nu știe nimeni nimic, dă-vă dracu’, că de-aia suntem așa cum suntem.

1.1 Salut. Nu știu dacă mă mai țineți minte. Țineam un jurnal din când în când pe aici. Fusesem la psiholog înainte și mi-a zis că am o nevoie de comunicare și în același timp n-ar trebui să mă asculte nimeni vorbind pentru că am o voce foarte antipatică așa că mai bine îmi țin un jurnal decât să îl stresez pe el sau oricine altcineva. În scop terapeutic.  Am făcut asta dar am continuat să-i virez săptămânal bani în cont că nu am știut dacă face parte din terapie sau nu. Au trecut 7 ani, mi s-ar părea ciudat să mă întâlnesc cu el acum și să îl întreb despre asta. O să mă întrebe de ce naiba nu am făcut asta până acum și o să mă pună într-o postură penibilă. Probabil nici nu mă mai ține minte. Asta e, plătesc în continuare, n-am ce să fac. Sper să nu-și fi mărit între timp tariful și să nu fi aflat și eu că dup-aia trebuie recalculat totul. Dar să vă explic despre necesitatea acestei Evanghelii.

1.2 Am dispărut brusc acum vreo 7 ani. Niște cavaleri de-ăștia dintr-un ordin secret/masonic ceva, aș vrea să zic Malta? … mă rog, au aflat că-s anticristul și m-au căutat să îmi taie capul. O idee complet proastă, că dacă s-ar întâmpla asta, nu e ca și cum tata e infertil, dacă mă înțelegeți. Adică poate următorul nu e pacifist ca mine, nu? Dar n-aveam cum să stau să le explic că aveau săbii și alte demențe așa că m-am retras la țară. În casa bunică-mii. 7 ani. Viața simplă. Din păcate au început să apară semne prevestitoare, ciori care mor din zbor, vaci care nasc viței fără piele, broaște care plâng cu voce de copil și evident că au dat vina pe tipul ăla singur de la capătul satului care nu și-a făcut prieteni, locuiește cu cinci pisici și încă nu s-a prins cum funcționează porumbul de șase recolte încoace. Adică tehnic e vina mea, dar n-are cum să dea cineva vina pe mine. E ca și cum ai da vina pe un om cu boli ereditare de sistem digestiv că trage o bășină. Și problemele mele tot ereditare sunt, dacă stai să te gândești.

1.3 Cum mă alergau țăranii cu furcile m-am întâlnit cu unchiul Bubu (Beelzebut) care îmi zice că are o poveste amuzantă. Că fix cavalerii ăia de la Malta sau gen care mă căutau pe mine au intrat într-un templu vechi de-al lui să caute nuștiuce moaște care i-ar fi ajutat să amâne Apocalipsa™, mă rog au fost o serie de capcane, cultiști, și nu vreau să intru în detalii că nu despre asta e vorba, pe scurt au murit toți, rând pe rând, foarte eroic. Ceea ce a însemnat că pot să mă întorc în apartamentul meu de la București pe care mi l-a lăsat bunicu. Nu mai era cum îl țineam minte. Balconul  avea 5 cm de găinaț de porumbel, strat compact pe el. Și cineva îmi răvășise toată casa. Din fericire nu mi-au luat mai nimic, nici măcar colecția de timbre. Mi-au luat în schimb jurnalul. 5 ani din viața mea, o pagină pe zi. 47 de caiete dictando. Am strâns în brațe cele 66 de caiete din jurnalul de la țară, din cauza cărora erau să mă prindă țăranii cu furcile că trăgeau greu în rucsac și am plâns sincer.

1.4 Cu timpul mi-a trecut din supărare până într-o seară când un tip ciudat, cu glugă, mi-a intrat pe geam. Avea într-un săculeț toate jurnalele mele. Mi le adusese înapoi. Mi-a explicat că face parte dintr-un cult apocaliptic satanist (altul decât cel al unchiului Bubu, menționat anterior) și că au fost atrași de apartamentul meu și energia neagră care o emană. Nu m-au găsit, probabil eram la țară, dar mi-au găsit jurnalele. Au înțeles ce sunt și s-au gândit ei să le ia să facă o antibiblie din ele pentru după apocalipsă. S-au răzgândit. La început nu a vrut să-mi zică de ce, dar l-am rugat și a aceptat pentru că a simțit că sunt de treabă. Cică au stabilit prin vot democratic că viața mea cu întâmplări și sentimente pusă pe hârtie printre lacrimi e foarte banală, obsedată de detalii minore și complet irelevantă din orice punct de vedere. Pe deasupra cică stilul meu de scris e forțat și agramat. Și nici nu întrebasem de stil. Așa că au hotărât să facă o chetă și să angajeze un scenarist să facă totul de la zero că n-are cum să iasă mai prost.

1.5 Aici chiar m-am enervat. Nu știu cât de bine mă știți dar prietenii mei din ghilda de World of Warcraft pot să confirme că mă supăr foarte rar. Însă gândul ăsta că niște unii o să scrie cineștiece tâmpenii despre mine și peste 1000 de ani oamenii o să le ia de bune m-a enervat la culme. Așa și domnul ăla Iisus, pe care nu-l cunosc și n-am nimic cu el, dar mă enervează că oamenii vor să mă definească în opoziție cu el, țineți mine că n-a scris nimic de mâna lui, nu? Tot ce a lăsat e ce au înțeles domnii ăilalți doisprezece din discuție liberă și plimbare cu el. După care ce au înțeles alți bărboși din ce au înțeles ăia și tot așa. Dacă lăsa ceva clar scris de mâna lui, poate nu se mai certa atâta lumea pe „ce a vrut de fapt să zică autorul”. Așa că am stat și m-am gândit. Dacă tot apocalipsa asta se întâmplă, cumva cineva tot o să dea vina pe mine, nu? Și altcineva o să scrie o antibiblie despre, nu? Păi nu mai bine o scriu eu, ca să nu las loc de interpretare?

1.6 Am fost mai devreme la mega să îmi iau două avocado și o cola zero și cum eram acolo mi-am adus aminte că am nevoie și de hârtie igienică, pastă de dinți, sos de spaghete, pungi de gunoi, ulei de corp, ceai de fructul pasiunii și multe altele așa că s-a umplut coșul. Era și ora dar m-am orientat și eu prost și am nimerit la o coadă imensă. În spatele meu o domnișoară cu două portocale care părea că face pipi pe ea. Îi zic, „treceți dumneavoastră în față că aveți decât portocale”. Îmi mulțumește și trece doar că ce să văd în spatele ei? O băbuță cu o plasă cu pâine, iaurt, parizer și o zacuscă. Avea un sfert din coșul meu și o vârstă. „treceți dumneavoastră în față” îi zic. Îmi mulțumește. Între timp un tip intră și îmi zice, „șefu pot să mă bag și eu să iau țigări înaintea ta?” și nu știu cum să-i explic că e incorect să pună întreaga responsabilitate a organizării cozii doar pe mine că sunt primul și că dacă se bagă înaintea mea se bagă înaintea tuturor, dar până să mă exprim se bagă și își ia țigări. După care tipul din spatele meu îmi zice că dacă tot am fost așa drăguț îl așteaptă și pe el taxiul. Și s-a ajuns la un punct la care lumea deja începuse să treacă pe lângă mine fără să mai zică nimic și mă considerau parte din peisaj. Daca i-aș fi întrerupt să zic „hei, eram și eu la coadă de 45 de minute deja” ar fi fost super ciudat. Că ar fi trebuit să le explic dup-aia cum și de ce am lăsat oameni în fața mea și tot raționamentul și nu avea nimeni timp să mă asculte destul cât să nu par nebun. Așa că i-am lăsat să treacă. După încă jumătate de oră coada s-a micșorat și am trecut și eu când am rămas singur. După care am uitat că nu am luat apă minerală.

1.7 La ieșire din mega un om al străzii a venit la mine și a început să se scuture, să-mi zică că eu sunt ăla pe care-l vede în vise, care o să aducă sfârșitul în numele tatălui lui și morții o să patineze urlând pe lacuri de foc înghețat. I-am strâns mâna și i-am mulțumit pentru mesaj și i-am dat cinci lei. Era atât de mândru. Of. Se vedea că în capul lui era convins că e un profet. Că niște forțe mai mari decât înțelegerea lui l-au folosit să trimită un mesaj esențial universului. N-am vrut să-i zic săracului că tata face chestia asta cu doi-trei oameni ai străzii pe zi și deja mi-e frică să mai merg prin zone cu oameni ai străzii. Însă fiecare are sclipirea aia în ochi, ca și cum ar fi primul și singurul profet al apocalipsei. Nu mă lasă inima să le stric bucuria. Ba mai mult, cred că asta cu profeții apocalipsei e ceva automatizat. Tata ultima dată când m-am văzut cu el mi-a zis că e în așa hal de dezamăgit de mine încât singurul lucru care-l oprește din a se sinucide e faptul că e nemuritor și încălzirea globală, care se dovedește a fi o investiție mult mai solidă decât mine. Tocmai de-aia nu e bine să lași scrisul de evanghelii pe profeți. Că ei au un complet alt punct de vedere decât subiectul. Pentru fiecare dintre ăștia întâlnirea cu mine în care mi-au spus menirea mea pe lume a fost un moment care a cutremurat Universul. Pentru mine a fost doar un drum obișnuit la cumpărături.

1.8. De-aia cred că lecția din primul capitol al acestei evanghelii după Anticristu™ este, drag cititor, să nu lași alți oameni să îți spună cine ar trebui să fii. Chit că-s ei oameni de la coadă de la mega care presupun că ar trebui să profite de bunăvoința ta doar pentru că ai bun simț și lași o femeie gravidă în față, acoliți spontani care te venerează din priviri și se visează profeți sau un tată care te-a făcut fix ca să îi demonstreze șefului de la muncă că poate să aibă un copil mai de succes decât al lui și ai ajuns la 33 de ani și maamă uite că fiul lu ălălalt a realizat atâtea până la 33 de ani, tu ce naiba faci cu viața ta. Spune-ți povestea cum o simți tu, nu cum îți spun alții că ar trebui să o simți. E povestea ta, până la urmă. Nu există destin. Doar niște idei pe care niște unii le au despre „ce ar trebui să se întâmple” și încearcă să ți le vândă și ție poate pui botul și devii personaj în filmul lor.