Salut. Anul ăsta vă colind cu o poveste de Crăciun. Că de cântat nu știu să cânt. Dacă sunteți mărinimoși, cum sunt gazdele de Crăciun, aveți în dreapta cont și paypal, să-mi lipiți bani în frunte. De colindat eu colind și fără să îmi puneți în traistă. Că îmi place. Dar dacă ați citit povestea, v-a plăcut, și nu lipiți banul în frunte, clar sunteți niște cărpănoși. Apropo e super lungă și am muncit mult la ea.
–––––––-
Cadourile
Aceasta nu este o scrisoare deschisă. Nu este nici o mărturisire. Nici măcar un plan. Sunt doar niște gânduri pe care trebuie să le văd pe o hârtie înainte de a face ce știu că trebuie să fac. O ancoră pentru lucrurile care se zbat în mine.
Mă cheamă Valentin, am 37 de ani și nu este nimic pe lume care să urăsc mai mult decât Crăciunul și pe colegul meu Dan. Omul care mă cunoaște mai bine decît oricine din lume și pe care îl cunosc mai bine decît mine. Un om cu care, poate în alt Univers, în altă viață, aș fi fost prieten.
Rivalitatea noastră nu a apărut în mod banal, ca toate rivalitățile de la muncă. Nici nu avea cum să se nască pe plan profesional. El e project manager la divizia de disponibilitate logistică și eu project manager la cea de achiziții de resurse recurente la aceeași companie. Două poziții care, deși egale ca importanță, nu interacționează absolut deloc. Nici măcar șefii noștri nu au ședințe comune.
Eram chiar amici într-un timp, pe vremea când eram team leaderi la departamentele noastre respective. Aveam birourile open space pe laturi diferite ale aceluiași culoar. Foloseam aceeași baie. Ne salutam în fiecare dimineață și, uneori, ne întâlneam la pauza de țigară. Vorbeam despre vreme, despre mâncare, despre locuri pe care le-am vizitat. Lucruri de bun simț pe care le fac colegii.
Asta până la acel Crăciun care ne-a schimbat amândurora viața. Compania organizase, ca de obicei, evenimentul cu ”Secret Santa” anual. Eu îi cumpărasem altui coleg, care mi se nimerise la tragerea la sorți, o pereche de șosete cu Moș Crăciun pe ele. Primisem o lumânare în formă de brad de ceară naturală. Totul era absolut normal. Atunci a apărut Dan. A zâmbit politicos, și-a șters ochelarii și, absolut cordial mi-a întins mâna. În ea era un breloc mic, metalic, cu un băiețel care urinează. Mi-a spus, cu căldură și prietenie că e cadou. Pentru mine. Că ținuse minte de la ultimul team building că am povestit, cu regret, că am trecut prin Bruxelles în anul anterior și, din grabă, nu am apucat să îmi iau un suvenir. Tocmai fusese și el la Bruxelles cu familia și cînd a văzut brelocul cu simbolul orașului s-a gândit la mine. Și spiritul Crăciunului l-a împins să-mi ia acest mic cadou, fără să aibă nici o obligație.
Am scrâșnit din dinți și i-am strâns mâna în semn de mulțumire. Poate puțin cam tare. Nu știam ce să fac. Era vineri dup-amiază și magazinele se închideau. Am lăsat verificarea timesheeturilor pe mâna trainee-ilor și m-am năpustit spre lift. Era seară deja când m-am întors și l-am prins pe Dan în parcare. Tocmai se suia în mașină când i-am dat cadoul meu, împachetat în grabă. Nu se aștepta să am timp să i-o întorc. Zâmbea spre cana pe care scria Bazinga! dar nu era zâmbetul lui. Se vedea că se forțează. L-am bătut pe umăr și i-am spus că mi-am adus aminte că ”Big Bang Theory” e serialul lui preferat și chiar nu aveam cum să nu-i iau ceva. Era Crăciunul, ce naiba. Și când m-am uitat în ochii lui, în acea seară de Decembrie în care a început totul, am văzut acceptarea înfrângerii. Mă provocase și pierduse. Era sfârșitul lui 2009 și până în Decembrie 2010 anul a fost al meu. Dar războiul nostru abia începuse.
2010
2010 a fost un an complicat în relația mea cu Dan. Ne prefăceam amândoi că Crăciunul trecut nu se întâmplase nimic. Ne continuam discuțiile la țigară despre vreme și turism, dar nu era la fel. Amândoi disimulam. Uneori, cu colțul ochiului îi ghiceam ura din priviri, care se transforma într-un zâmbet mult prea larg atunci când mă întorceam spre el.
Decembrie s-a lăsat așteptat. Un an nu am pomenit nimic de subiect. Era Sfântul Nicolae când, într-o pauză de țigară i-am spus, suflându-mi în mâinile înghețate: ”Vine Crăciunul”. ”Da”, a spus el, stingându-și țigara care mai avea vreo două fumuri, căzând pe gânduri.
Era ultima zi de muncă înainte de concediu când m-am dus la el la birou, țanțoș și fălos, cu cadoul în mână. Așteptasem să se facă seară. Să nu aibă nici o șansă să poată răspunde la el în timp util. S-a uitat la sticla de Tequilla originală din Mexic pe care i-am dat-o și mi-a mulțumit. Mereu fusese curios dacă Tequilla originală are același gust ca asta de la noi sau nu. A făcut-o semeț. Sigur pe el. Cu un mic zâmbet în colțul gurii. A scos o cutiuță din sertar, împachetată frumos, cu fundă și mi-a dat-o, spunând că tocmai se pregătea să vină la biroul meu. Am desfăcut-o și am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Era o cravată de mătase, albastră. Avea niște mici banane pe ea, de aceeași culoare dar mai mate. Nu se vedeau de la distanță, lăsând cravata să fie destul de serioasă pentru orice ocazie business dar, în același timp, având un secret amuzant, pe care doar cei atenți îl observă. Era perfectă. Se pișa cu jet pe sticla mea de Tequilla. I-am strâns mâna flasc și i-am mulțumit. În acel final de an nu m-am mai simțit om și sărbătorile și-au pierdut farmecul.
2011
2011 a fost un an greu pentru mine. De fiecare dată când începeam să am încredere în mine, îl vedeam pe Dan, cu zâmbetul lui larg și voios. Cum trecea pe lângă mine și mă bătea pe spate. După care mă întreba de ce sunt așa plouat și îmi sugera să stau cu bărbia sus. Învârtea cuțitul în rană bastardul.
Iarna a venit din nou ca o nălucă și în ultima zi de muncă l-am găsit pe Dan la mine la birou, sprijinindu-se de o cutie mare. Mai mulți colegi se adunaseră să vadă ce e. Am desfăcut-o în fața lor și m-am prefăcut încântat. Era un geamantan de călătorie argintiu. Rotunjit la colțuri, modern, solid, arăta ca oul unei mașini de lux. L-am inspectat, mimând gratitudine, în grohăiturile de admirație ale colegilor. Dan a dat să plece, sigur pe victoria lui când l-am întrerupt. ”A, aproape uitasem. Ți-am luat și eu ceva”, scoțând cutia mică din buzunar. ”Vai, mulțumesc, chiar nu trebuia” a spus el, o picătură de transpirație scurgându-i-se pe tâmplă. Cu mâini tremurânde a luat ceasul Swatch sport ultimul model din cutie. Rezistent la șocuri și adâncimi de până la 40 de metri și conexiune wireless prin care se sincroniza cu telefonul. ”Oau” a spus un coleg și Dan a icnit într-o încordare, de parcă o bestie imensă pe care doar el o vedea a deschis gura spre el.
2012
Anul acela am stat să-mi savurez victoria într-un bar. Când am ajuns acasă soția dormea deja. Am trezit-o și, fără să exagerez, am avut împreună cea mai memorabilă partidă de sex din viața mea. Am început 2012 ca un rege însă mi-a fost greu să îmi savurez victoria. Dan fusese promovat lateral cu relocare în China 10 luni pentru achiziția de noi abilități. Gânduri sumbre îmi întunecau pauzele de cafea. Oare Dan plănuise totul? Mă lăsase să câștig ca să îmi fure privilegiul de a mă simți superior lui prin absență? Atât de diabolic era? Și fumam țigările cu ciudă, de parcă voiam să le sug sufletul și ciuda mi s-a transformat în frică. Se va întoarce la sfârșitul anului cu un cadou din China. Cu siguranță va fi ceva atât de exotic încât singurul mod în care l-aș putea depăși, ar fi cu un efort financiar.
Astfel 2012 s-a transformat în unul dintre cei mai crunți ani din viața mea. Însă spre sfârșit m-am resemnat cu posibilitatea că voi pierde. Apoi m-am împăcat cu situația. După care m-am enervat iar și am decis că n-are cum să mă facă pe mine unul ca Dan.
De întors s-a întors la începutul ultimei săptămâni, înainte de concediu. Când a intrat pe ușă m-am simțit de parcă am văzut o fantomă. A venit spre mine cu mâinile la spate și mi-a înghețat sângele în vene. Spre mirarea mea, când și le-a adus în față, pentru a mă întâmpina, nu avea nimic în ele. Mi-a strâns mâna călduros, mi-a zâmbit umil și mi-a spus că i-a fost dor de firmă și de colegi. Nimic din privirea și atitudinea lui nu îmi spunea că încă mai participă la conflict. Părea atât de liniștit. Dar pe mine nu m-a păcălit. Știam eu ce zace în vidul ăla la care-i spunea suflet. Ce ambiție arde rece și mocnit în el, fără să lase nimic de bănuit la suprafață. Voia doar să mă chinuie.
Toată săptămâna l-am așteptat să vină însă n-a schițat nici un gest. Stătea la calculatorul lui și muncea. De parcă de asta venise la muncă. Se făcuse vineri seara și, încet încet, restul colegilor au plecat spre casă, urându-ne sărbători fericite. La 8.25 rămăsesem doar noi doi pe tot etajul. Avea o stăpânire de fier. N-am mai rezistat și m-am dus la el cu cutia mea greoaie în brațe. Era învelită într-o hârtie de împachetat cadouri cu actorii din Big Bang Theory îmbrăcați în personaje de Crăciun. I-am dat cadoul și i-am spus că știu că e puțin cam scump, dar nu tot timpul îți vine un coleg din China. A desfăcut bicicleta pliabilă și s-a bucurat ca un copil mic. 2400 de lei dădusem pe minunăția asta. O finețe de aparat locomotor perfect pentru distanțe medii și care, în 10 secunde se îndoaie să ocupe 1/3 de portbagaj. Au fost necesare sacrificii, evident. Nevastă-mea a primit în anul ăla o cutie de bomboane și ăla micu o broască cu cheiță, de tablă, de la chinezi. S-au supărat pe mine dar asta a fost. Nu e ca și cum aș fi avut de ales.
Dan avea o lacrimă în ochi. Mi-a spus că nu trebuia să mă deranjez. Și atunci am văzut cutia de la el de pe masă. Un cub cu latura de vreo 30 de cm, împachetat strâns în hârtie roșie, peste care venea, mai larg, încă un strat de hârtie de împachetat, transparentă, cu dragoni aurii, pusă studiat neatent, ca dragonii să se dezlipească de hârtia roșie și să lase umbre pe ea. Am desfăcut-o înmărmurit, cu palmele transpirate. ”E o vază din dinastia Ming” mi-a spus el. Era simbolul perfect al faptului că te situezi în partea de sus a clasei medii. M-am documentat după, și vazele din dinastia Ming încep ca preț de pe la 100 de dolari. Aparent aveau multe vaze în dinastia Ming și nu erau așa de rare. Dar asta ce mi-o dăduse el, cu un samurai albastru care-și intinde sabia spre un tufiș de bambus valora în jur de 1000 de euro, după cum mi-au spus experții la care am dus-o ulterior. Chiar și atunci, în biroul ăla în care eram doar eu cu Dan, deși nu știam ce valoare are, tot mă simțeam ca și cum îmi luasem un picior în piept. Instinctul îmi spunea că vaza lui tocmai urinase cu jet pe bicicleta mea. Și instinctul avea dreptate. Mi-o servise în privat. Știa că nu era nevoie de privirea colegilor care să îmi judece înfrângerea. Mă puteam judeca singur și era de două ori mai dureros.
2013
Așa a început 2013. Poate cel mai prost an din viața mea. Am ratat o promovare. Pur și simplu nu am mai simțit nici o tragere de inimă spre asta. De ce naiba să mă mai obosesc. Nici acasă nu era mai roz. Începuseră certurile cu nevasta, de când stabilisem că trebuie să stângem cureaua. Nu înțelegea pentru ce vreau să economisesc bani și de ce nu vreau să îi spun. Însă m-a motivat ceva din privirea lui Dan, un licăr de frică care-i întuneca bucuria. Știa că se pune cu un om care nu mai are nimic de pierdut. În februarie s-a lăsat de fumat și întâlnirile noastre au început să se rărească. Spunea că e pentru sănătate. Era clar. Economisea și el bani.
În martie nevastă-mea a luat copilul și a plecat, când a aflat că am vândut apartamentul și că ne mutăm la chirie, în garsonieră. Am fost trist o perioadă că a plecat la mă-sa dar, sincer vorbind, garsoniera în care stau de atunci oricum e prea mică pentru trei oameni. De fumat nu m-am lăsat. Mă relaxa. Și orice ar fi luat Dan, cu siguranță nu se apropia de ce aveam eu de gând să-i iau, dacă avea impresia că ăia 13 lei pe zi economisiți ajută cu ceva.
Decembrie a fost inevitabil. Eram la petrecerea firmei, la al treilea pahar de whiskey cu cola când Dan a venit la mine, zâmbind. A scos din buzunarul de la piept un plic roz cu panglică gri și mi-a spus ”Crăciun Fericit, bunul meu coleg!”. Am tras aer în piept și l-am deschis. Era un tur all inclusive pe un vas de croazieră de patru stele pentru două persoane timp de trei săptămâni în Caraibe, cu biletele de avion pentru America incluse în plic. Vasul avea trei piscine și două terenuri de minigolf. ”O să ai o vacanță minunată la vară, cu soția!” mi-a spus el. ”Mirela mereu a vrut să vadă Puerto Rico”, i-am spus eu. Idiotul. Nici măcar nu știa că Mirela intentase divorț din septembrie.
L-am bătut pe umăr și am plecat. Când am ajuns la ușă m-am întors spre el, ca și cum mi-am amintit ceva brusc, am scos cheia din buzunar și i-am aruncat-o. Pentru o secundă l-am simțit că nu recunoaște marca. Apoi că verifică mintal dacă taurul de pe chei e chiar taurul care crede el că e. Era în stare de șoc. Am plecat liniștit, cu zâmbetul pe buze. Nu am simțit nevoia să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat în continuare dar colegii mi-au povestit că a ajuns în parcare, după care a căzut în genunchi lângă Lamborghini Aventador-ul pe care i-l luasem și a plâns ca o fetiță mică, smulgându-și fire de păr din cap. A fost cel mai ciudat mod în care au văzut pe cineva bucurându-se, mi-au spus ei.
2014
2014 a fost și este un an auster. Dieta mea a consistat doar din banane, ouă, cartofi și orez. Deși fac peste 2000 de euro pe lună, după ce îmi plătesc toate ratele și chiria, rămân cu doar 400 de lei. Am slăbit 10 kilograme în prima parte a anului, după care metabolismul mi s-a stabilizat. Ceea ce am considerat că e bine, ținând cont de faptul că ratele creditelor făcute pentru mașină mă vor ține în aceeași stare de austeritate încă 25 de ani. În rest m-am simțit excelent. O liniște și o pace interioară m-a învăluit și m-a lăsat să mă bucur de lucrurile mici. Îmi plăcea munca, îmi plăcea somnul și îmi plăceau cartofii. Chiar și ratele îmi plăcea să le plătesc.
Dan în schimb slăbise groaznic. Nu se mai bărbierea și evita să stea în aceeași cameră cu mine. Când mă vedea, ieșea, cu privirea în jos și chircit în sine, ca un câine bătut. În martie și-a dat demisia. În Aprilie l-am găsit și am început să-l pândesc. Era chiar 4 aprilie când l-am urmărit cu mașina mea prima oară, cum trage o remorcă de cărămizi spre Snagov, legată în spatele Lamborghini-ului lui Aventador. L-am pierdut pe un drum îngust, spre lac și m-am oprit, de teamă să nu mă vadă. În seara aia m-am furișat pe acel drum, după ce a plecat, și, spre orele dimineții, pe malul lacului am găsit ce construia. Și am simțit cum mi se scurge ființa și îmi ingheață undeva, în abis. De atunci am venit săptămânal să o văd. Să observ progresul și să simt oroarea, în cea mai pură formă.
Este 23 decembrie 2014
Stau în casa pe care Dan mi-a construit-o cu mâinile lui pe malul lacului Snagov și beau o cană de vin fiert. El nu știe că sunt aici. Nu știe că știu. Că am văzut tapetul din dormitor de albastru de Prusia, culoarea mea preferată. Șemineul mare, de cărămidă, exact cum mi-am imaginat eu că ar arăta casa mea ideală în cele mai frumoase vise. Răsăritul soarelui pe lac se vede perfect în dreapta șemineului, prin peretele transparent de sticlă. Are până și o piscină mică în open space-ul care conține bucătăria. Lângă sistemul surround zace o colecție cu muzica mea preferată. Nimic nu lipsește. Lângă, blu-ray-uri cu filmele mele preferate. Lăsate puțin împrăștiat, de parcă chiar eu le-am scăpat acolo. În bibliotecă, ”Codul lui DaVinci” de Dan Brown și toată seria Game of Thrones. M-am uitat ore în șir prin biblioteca aia. Toate cărți pe care le-am citit și care mi-au plăcut. În ediție cu copertă de piele. E ca și cum Dan a intrat în mintea mea și a scos de acolo tot ce îmi doresc și le-a materializat. Dacă nu l-aș fi văzut cu ochii mei, în lungile zile de muncă de construcție, cu binoclul, de pe malul celălalt, aș fi crezut că e o magie.
Stau în această caldă noapte de 23 decembrie 2014 cu un vin fiert în mână, în casa visurilor mele, și mă uit în șemineu cu crimă în ochi. Anul acesta nu i-am luat lui Dan nimic. Și acum sunt sigur că nici dacă aș fi vrut, dacă mi-aș fi dedicat toată ființa misiunii de a-i face lui Dan un cadou mai bun decât acesta, tot nu aș fi putut să îl depășesc. Așa că rămâne un singur lucru de făcut. Un fapt pe care-l văd clar în flăcările care dansează în șemineu. Până mâine seară trebuie să-l omor pe Dan.
Doi teroriști extremiști musulmani au intrat în redacția ziarului de satiră francez Charlie Hebdo și au omorât 12 oameni. E absolut crunt. Crunt că există niște oameni atât de idioți încât să omoare alți oameni că nu au gustat o glumă.