În timp ce sfidătordefericitul Daniel aghezmuia redacția Trinitas cu trafaletul, să aplice uniform stratul de sfințenie pe perete, mi-am adus aminte de un caz foarte trist de om religios.

E vorba de Danii B. Un băiat de care tot mai facem mișto la Nimic Nou. Vreo 18 ani, gras, coșuros, afon, cântă cântecele agramate și autotunate despre Dumnezeu.

E amuzant să râzi de un prost care se roagă pentru tine la telefon. Dar să trecem la lucruri serioase.
Pentru asta, să urmărim ceva de 10 ori mai dement decât orice lucru făcut de Danii B vreodată.

Acuma ăsta e rahat dement. Uitați-vă în cât detaliu bolnav și-a imaginat un nebun iadul. Și a stat să facă voci și să caute țipete pe internet. Știu ce gândiți. La ce pula mea m-am uitat? Cine e dementul care face așa ceva? De ce?

Ei bine, el e. Aurel Binder. Aici ne explică în 16 minute cum i s-a întors lui viața pe dos.

Cel mai probabil nu ați avut răbdare să urmăriți cele 16 minute, deși e una dintre cele mai revelatoare povești despre natura umană pe care le-am văzut vreodată. Am să vă fac un rezumat.

Aurel Binder trăia cu familia în Germania până într-o bună zi, acum o lună, când a fost scos din casă de protecția copilului, cu acordul soției. Și el nu înțelege ce a făcut greșit și cum s-a întâmplat una ca asta.
În ultimul timp, cei trei copii mai mari dintre cei nouă ai familiei lui au început să se ocupe de lucruri necurate. Au început să asculte muzică din lume, hip-hop prin casă. Fetele au început să se machieze. O fată a început să vorbească cu băieți necunoscuți. Vă dați seama, lucruri grave care l-au mâhnit pe bunul om. Și i-a mustrat ca în biblie. I-a bătut cu nuiaua, cum scrie în biblie. A făcut orice ar putea să facă un tată și să scrie și în biblie. Și drept răsplată l-au dat afară cu toții și nu vor să-l mai primească în familia lor.

La minutul 12 aflăm și că el dorește foarte mult să se întoarcă în familie. Că îi iubește. Și nu se pricepe la chestii femeiești, gen gătit așa că are diaree de câteva zile. Dar asta nu e relevant. Asta e doar amuzant.

Relevant este să înțelegem genul ăsta de idiot, căruia de mic i s-au spus niște chestii pe care el le-a luat ca adevăruri de necontestat în jurul cărora se construiește lumea. Din punctul lui de vedere, nu e el neadaptat la realitatea înconjurătoare. Ci realitatea deviază de la cum știe el că ar trebui să fie. Și el e un om bun, care încearcă să o ducă pe drumul cel bun. Nu din grandomanie și nici din egoism. Ci pur și simplu așa a fost adânc programat, să vadă programul lui ca realitate și orice deviere ca o greșeală care trebuie corectată pentru binele realității.

Asta e partea tristă. Că din punctul lui de vedere de idiot, el este un martir. Pentru el iadul e ceva real și el încearcă să-și salveze familia. Și asta e fața cea mai scârboasă a religiei.

Nu încerc să atac religia, ca idee aici. E o diferență mare între a crede într-o ființă superioară ție și a crede într-o ființă superioară ție care o să-ți tortureze copilul după moarte pentru că a ascultat hip-hop. Prima e doar naivitate și optimism. A doua e imbecilitate pură. Iar Aurel Binder e un imbecil. Ai putea, la prima vedere să spui că e vina religiei că Aurel Binder e așa cum e. Dar nu religia l-a făcut imbecil ci invers. Imbecilitatea l-a făcut maniac religios.

Da, religia face monștri din imbecili. Monștri cu intenții bune. Cel mai trist tip de monstru. Dar absolut orice credință face asta din imbecil. Patriotismul transformă imbecilul în extremist xenofob. Până și ceva inofensiv ca fotbalul îl transformă pe imbecil în ultras violent care se bate cu jandarmii. Pentru că imbecilul dintr-o credință nu va înțelege idei și posibilități. Va înțelege principii și reguli. Și datoria de a impune acele principii și reguli oamenilor din jur.

Și așa ne întoarcem la Danii B. Băiatul care cântă hip-hop religios și de care râdem cu toți. Dani Binder. Din Germania. La fel ca si Aurel Binder.

Ar putea fi o coincidență de nume, ar putea fi.

Dar cel mai probabil asta a înțeles un copil din a încerca să împace ocupațiile tinerilor de vârsta lui cu principiile unui tată imbecil și maniac religios. Intersecția dintre viața de adolescent și cea de familie de zeloți. Și da, râdem de el. E amuzant Danii B. Dar gândiți-vă cum ați fi ajuns voi în adolescență, născându-vă cu robotul ăla religios ca tată. Cel mai probabil la fel de defecți ca Danii B.

Și ăia care spuneți că așa-i trebuie lu nea Aurel. Bine că l-au dat afară din casă. Da. Bine pentru copiii ăia. Dar complet inutil pentru el. E un animal cu intenții bune complet incapabil să își dea seama ce a făcut greșit. Să îl pedepsești e ca și cum ai pedepsi un câine că se pișă la copaci. Asta e natura lui. Tot ce poți să-l faci să creadă e că Dumnezeu îl pune la încercare și să se scufunde și mai tare în fanatism religios.

Și țineți minte. Din punctul lui de vedere din care e incapabil să iasă, e doar un om care vrea să-și salveze familia.

nu scriu nimic aici dar în schimb supăr oameni în articolul ăsta de pe Cațavencii

http://catavencii.ro/halepmania/

și în ăsta din vice

http://www.vice.com/ro/read/lupta-tuciuriului-de-la-epic-show-cu-religia

și la 9 seara vorbesc aici cu Mîndruță despre cum toată treaba e zen și nu spun nimic interesant. În caz că sunteți stalkeri ciudați și vreți să mă vedeți ca să judecați textele mele după cum arăt și să devină totul mult mai subiectiv.

www.live.gandul.info

Mi-am făcut buletin de București, după aproape 10 ani de stat aici.

Țin minte de parcă era ieri, ziua când am ajuns aici. Un moldovean naiv și cu ochii mari, dar pregătit de viața din capitală. Oleacă de bătaie știam, aveam geacă de piele și o basma plină de ridichi. Ce să mai, eram pregătit pentru orice. Și aveam un vis. Să le fut femeile și să le fur locurile de muncă. Acum, 10 ani mai târziu, aș vrea să apară o gaură în timp prin care să bag mâna și să mă bat pe umăr pentru o treabă bine realizată.

Mulți provinciali spun că Bucureștiul e nașpa. Că orașul lor e miezul. În principal timișorenii. Oamenii ăia care nu înțeleg de ce îi zic eu la Timișoara ”cealaltă Brăila”. În general părerea asta că Bucureștiul e nașpa o au fix provincialii care au fost doar în trecere pe aici, cu treabă, fără să-l ia la picior. Bucureștiul e cel mai fin oraș din toată țara. Sigur, restul capitalelor europene se pișă pe el (deși la viață de noapte e lejer în top 5 din Europa), dar comparativ cu restul orașelor de aici, e atât de în față încât nici măcar nu e loc de dezbatere.

Decât în capul provincialului limitat.

Pentru că ce nu înțelege nici un provincial, cu mintea lui limitată de provincial e că Bucureștiul e în medie de 10 ori mai mare decât restul orașelor din țară. Orice lucru fain aveți la voi în oraș, aici e în medie de 10 ori mai mult. Clujul are cluburi. Da, vreo 7. Într-o săptămână le termini pe toate. Aici îți trebuie un an să le vezi pe toate, și până ai terminat, primele deja au fost dărâmate și s-au construit altele în locul lor. Pentru perceptia umana aici e un număr infinit de cluburi.

Orice, dar orice aveți, aici e de 10 ori mai mult. Chiar și tot orașul. Ești Craiovean? Simți că Craiova e miezul? Du-te în Militari. Încap 2 Craiove acolo exact leit la fel. Inclusiv cu oltenii de rigoare. Mai mulți olteni în Militari decât în tot județul Olt. Ai o pasiune de-aia mică și ciudată gen făcut bărcuțe în sticle? În București mai găsești 10 oameni ca tine, să îți faci club de ciudați. La tine în orașul ăla de provincie nu. Că nu sunt destui oameni încât deviații ăia cu pasiuni care să anime mai puțin de 0,005% din populație să existe. Pula mea, eu în Galați eram în gașca de rockeri în adolescență. Nu într-o gașcă de rockeri. În gașca. Că eram maxim 50 între 15 și 30 de ani și ne știam toți din vedere.

În București dacă fuți o tipă nu trebuie să te întâlnești accidental cu ea pe stradă și în baruri pentru TOT RESTUL VIEȚII pentru că e orașul mic și o singură alimentară. În București dacă te desparți de o tipă nu trebuie să te întâlnești cu ea pe stradă. Nu se cuplează cu un amic de gradul 3 și nu te împiedici de ea la coadă la pâine. Pentru că e orașul destul de mare încât oamenii care nu vor să aibă nimic în comun să nu fie nevoiți să aibă.

Dar asta e problema provincialului, în pula mea. Că nu înțelege infinitatea. Că așa e el, om mic, fără aspirațiuni înalte și fără înțelegere ce depășește grobianul.

Cum poate provincialul să înțeleagă libertatea pe care ți-o oferă Bucureștiul prin opțiuni? De 10 ori mai mulți oameni pe care poți să-i cunoști. De 10 ori mai mult spațiu în care să te pierzi de oameni pe care nu vrei să-i vezi. De 10 ori mai multe locuri în care să bei, să mănânci, să muncești, să te caci.

E el un oraș urât? Da. Comparativ doar cu alea de la munte. Brașov, Cluj, Sibiu. Dar ăsta e treaba cu orașul de câmpie.

Dar n-ai cum să-i explici infinitatea provincialului cum n-ai cum să explici aritmetică unui câine. Așa că dacă ai o părere despre București deși nu ai locuit o săptămână aici, eu zic ori să taci din pizda aia de sub nas, ori să îți iei geaca de piele, ridichile în basma și să vii să îți faci o părere formată.

Alaltăieri i s-a închis pagina de facebook celui mai mare servitor de truisme și platitudini pozitive din ultimul an, Tony Poptămaș. Solist, gânditor și semidoct notoriu. Mulți se bucură. S-a dezinfectat un loc unde se adunau proștii. Alții se întreabă ce o să se întâmple cu acei proști. Unde o să se adune ei să se bucure în grup de idei simple și motivaționale?

Dar de fapt ar trebui să ne întrebăm de ce au nevoie niște mediocri adulți de atâta periere motivațională a stimei de sine. De ce sunt ei dependenți de suflat în propriul fund?

Păi simplu.

Societatea de azi insistă să ne spună de mici că suntem cu toții speciali. Niște fulgi de nea cu destin unic și fabulos. Toți suntem personaje principale într-un film fumos. Soarta are grijă să ajungem unde trebuie. Ne așteaptă fericirea și dragostea sinceră și neprețuită a unui suflet pereche. Tot Universul e făcut ca noi, în final, să reușim. Critica e descurajată. Defectele nu sunt defecte. Sunt de fapt chestiile alea care ne fac unici și speciali. Nu trebuie corectate. Trebuie doar să nu ne fie rușine de el.

Și totul e bine și frumos pentru omul care crește așa. E cu gura până la urechi de fericire că lumea e făcută pentru el și că Universului îi pasă de existența lui. După care încet-încet se lovește de realitate. Și vede că realitatea nu e chiar așa. Că universului nu-i pasă. Că totul e aleator și fără sens. Că nu e pe merit și că lucurile nu se întâmplă după cum ți se pare ție că ar fi corect să se întâmple. Că toți suntem banali și irelevanți și cu nimic mai speciali, pentru natura obiectivă decât ultimul vierme. Nu e nici o putere supraomenească care are grijă de noi, nu e nici un destin, nici un happy end garantat. Că fericirea constă în împăcarea cu niște compromisuri. Că nu există merit. Nu e un contor de fapte bune pe care să le faci și în funcție de care soarta să-ți zâmbească.

Și apare o diferență foarte mare între cum a învățat prostul că e lumea, de la societatea care l-a gâdilat la stima de sine constant de mic și realitate. Încep să apară dubii.

Cum ar fi să nu aibă nimic sens?
Cum ar fi să nu mă aștepte un final fericit?
Cum ar fi de fapt să nu contez atât de mult cât cred eu că contez?
Cum ar fi să nu am nici un destin care mă așteaptă? Nici un suflet pereche construit special pentru mine?
Cum ar ca totul din jur să fie complet neutru și neimpresionat de nevoile, visele și speranțele mele? Cum ar fi ca toate astea să fie doar în capul meu și să nu aibă absolut nici un impact?
Cum ar fi ca faptul că vreau ceva să nu aducă cu absolut nimic acel lucru mai aproape de mine?

Și e crunt. Să nu îți dai seama de mic că ești nesemnificativ și să îți pui prima dată întrebările astea ca adult. Pentru că fericirea constă în acceptarea realității așa cum e. Nepăsătoare.

Și cu cât avansezi în vârstă, cu atât dubiile astea te bâzâie mai tare. Te trage realitatea de mânecă și îți spune ”coaie, nu ești special. Nu ești un fulg unic de zăpadă. Ești o creatură banală și nesemnificativă fără destin înalt. O să mori, o să fii uitat și nimic din ce ai făcut tu nu o să conteze cu adevărat”.

Iar idiotul crescut pe valul de afirmații pozitive nu poate accepta așa ceva. Așa că are nevoie de doza lui zilnică de citate motivaționale. De minciuni mici care să contrabalanseze realitatea pe care nu o pot accepta.

Zeci de mii de secretare de 35 de ani citesc texte despre dragostea adevărată și sufletul pereche cu care o să se întâlnească. Ceva din ele le spune că asta e o tâmpenie de filme proaste, dar dacă citesc destul despre asta, pot alunga gândurile alea negative care le șoptesc că nu o să îl întâlnească niciodată pe Domnul Perfecțiune și chiar dacă l-ar întâlni, n-ar avea ce să-i ofere, pentru că sunt prea banale.

Sute de mii de oameni care n-au nici un drum în viață și s-au scurs în traseul care s-a nimerit citesc despre destin ca să alunge gândul că toată viața lor nu are sens și scop.

Nu e o pantă pe care alunec spre nimicul inevitabil al morții. E un deal pe care-l urc pe propriile puteri. În vârful lui este destinul meu!

Motivaționalul e un drog pentru omul prost care nu a înțeles viața. Incapabil să accepte tristețea realității, idiotul alege veselia unui citat peste o poză cu natura.

Și asta nu a apărut cu Tony Poptămaș și nu o să moară o dată cu pagina lui.

Societatea a spus și va spune tot timpul idiotului că e special. Ca să continue să spele pantofi superiorilor lui, în timp ce-și așteaptă destinul măreț. Și moare uimit, neînțelegând de ce destinul măreț nu a venit niciodată.