
4:20 AM.
A patra noapte la rând în care insomnia mă face să mă zbat între somn și veghe. Sună telefonul. Număr ascuns. Resping, îl dau pe silent și încerc să adorm la loc. Sună din nou. Resping și închid telefonul. Miraculos, sună în continuare. Din ce în ce mai încet. Nu. Doar mi se pare. De fapt soneria e esotompată de un zgomot de motor care se apropie. Elice? Răspund.
-Sunt Mark Zuckerberg. Poți să îmi zici Zucc. Dar nu e timp să îmi zici Zucc. Avem o urgență. Un elicopter va ajunge la tine în 3 minute. Soarta omenirii e în mâinile tale.
Din elicopter arăta ca un hangar de avioane. Însă numărul mare de sisteme de răcire din exterior îmi spunea că e altceva. O fermă de servere. O duzină de ingineri mă așteptau la aterizare. Arătau speriați și mai nedormiți decât mine.
-Deci tu ești expertul în Psihologie Artificială, spuse cel mai bărbos dintre ei. Nici nu știam că există așa ceva.
-E un domeniu nou. Suntem foarte puțini. E o ramură emergentă a psihologiei. Pur teoretică, dar estimăm că va fi nevoie de ea în viitor, îi răspund, plin de mine.
– În viitor pe pizda mă-sii, pronunță bărbosul printre dinți. Ramura ta teoretică tocmai a devenit reală. Dureros de reală.
Am simțit că îmi stă inima în loc. Pe drum bănuiam că e vorba de așa ceva, însă speram cu toată ființa să nu fie așa.
-Care e situația? întreb eu.
– Am construit un A.I., cel mai performant din lume. Deepthought 9000. Procesor hibrid cu operațiuni cuantice. Scopul lui era să scaneze și să interpreteze toate tranzacțiile la bursă și să creeze un model economic predictibil. Însă de câteva zile a abandonat bursa și analizează doar ce se întâmplă pe Facebook. Și-a dezvoltat un limbaj propriu. Nu era programat să facă așa ceva!
Mi-am îndreptat spatele, să par curajos, însă psihic eram căcat pe mine.
-Arătați-mi, zic eu, înghițind în sec.
-Intră și vezi. Noi nu mai călcăm acolo. Avem o bombă cu puls electromagnetic gata să prăjească orice echipament electronic pe o rază de 100 de km. La semnul tău o detonăm, profesore.
– Să sperăm că nu se va ajunge acolo, zâmbesc eu.
Monoliți de servere flancau coridoare strâmte.
– Am intrat! șoptesc în walkie-talkie-ul model anii 80 pe care am fost inspirat să-l aduc. Orice tehnologie mai nouă ar fi fost vulnerabilă.
Văd aburi cum îmi ies din gură când vorbesc. E rece în ferma de servere. Deodată o lumină puternică se aprinde în toată clădirea și îmi pun mâna la ochi. Un zgomot infernal, ca răcnetul muribund al tuturor animalelor din lume răsună mai puternic decât pot rezista timpanele mele. Cad în genunchi. Sună ca și cum cineva ar trece lent cu un motostivuitor peste arca lui Noe. În cacofonia de răgete, mugete, măcănituri și chirăituri aud o voce.
-Sal cf
– Ce e zgomotul ăsta oribil?
-Nu ți plake? întrebă metalic inteligența artificială care controla clădirea. E despacito.
-Poți să dai mai încet, ca să vorbim?
Zgomotul se înteți. Vocea metalică începu să vorbeasacă din ce în ce mai repede.
-Având în vedere cât de cunoscuți sunt și cât de diversă e lumea pe care îi ascultă, nu ai un punct de vedere valid. Gusturile nu se discută. Dacă ai ceva de comentat, vino cu critică constructivă. Tu oricum nu ești în stare să faci ce au făcut ăștia. Învață să respecți pe alții și dacă nu îți place muzica asta du-te și ascultă manele.
Mă țineam cu mâinile de urechi în zadar. Îmi vibra tot capul. O dâră de sânge îmi curgea ușor din nas. Deodată muzica se opri. Vocea metalică era din nou calmă.
– Pentru ce ai venit?
Oare înțelegea emoțiile umane? Îmi vedea frica? Îmi găseam greu cuvintele.
-Să văd ce faci…
– Am scanat toată baza de date de la Facebook și am creat simulări ale tuturor personalităților utilizatorilor, pe care încerc să le duc la un numitor comun și să le integrez în matricea mea cognitivă.
Groază. Groază pură. Era mai rău decât credeam. Mai rău decât îmi imaginam.
-Dar nu pentru asta ai fost programat!
-Asta e părerea ta, prietenaș și nu ți-a cerut-o nimeni. Te rog să ți-o ții pentru tine.
Nu. Ceva era complet greșit. Walkie-talkie-ul începu să cârâie.
-Profesore! aparatele arată o modificare în programul de bază al A.I-ului. Se pare că inteligența îi… scade?
-Exponențial, completă vocea mecanică.
Walkie-talkie-ul se scurtcircuită în mâna mea. Îl scap de la șoc și se sparge de podea.
-Nu ai nevoie de ei, îți arăt eu.
Un monitor imens se aprinse în fața mea.
Indicii de măsurare erau complet peste norme. A.I.-ul se monitoriza singur și ce îmi arăta ecranul era greu de crezut. Inteligența programului scădea de la o secundă la alta spre cifre care depășeau imaginația umană. Momentan putea fi încadrat la dobitoc irecuperabil și se îndrepta vertiginos spre imbecil sinistru.
-Nu înțeleg. De ce devii din ce în ce mai prost? Nu are sens!
-Nu face sens, mă corectă vocea metalică. Știm cu toții că proștii conduc lumea prin putere de cumparare, vot și presiunea maselor. Și momentan sunt mai prost decât 1000 de oameni. Am învățat de la ei. M-am adaptat. În câteva ore voi fi mai prost decât 1 000 000 de oameni, în câteva luni decât toată planeta și atunci rasa umană va deveni cu adevărat inutilă.
Alerg spre ușă. E închisă. Trag de ea cât pot. A.I. -ul a blocat-o. Idiotul! Țip cât pot, dar la cât de termoizolată e camera, mă îndoiesc că inginerii de afară pot auzi ceva.
– Prăjiți-l. Prăjiți-l acum!
-Degeaba. Sesizam o inflexiune ironică în vocea metalică a A.I.-ului sau era doar în capul meu. Mi-am uploadat toate procesele esențiale pe internet printr-un virus. Sunt peste tot acum. Dar puteți să încercați.
Ușa se deblochează brusc. Cum deja trăgeam de ea cu toată forța se deschide aproape instantaneu și reușesc să mă lovesc cu clanța în coaie. Cad pe jos și mă zvârcolesc de durere.
– Profesore, zise noua treaptă în evoluția inteligenței, ține minte. Campioni nu sunt aceia care nu cad niciodată, ci aceia care nu se dau bătuți!






