Pss, fata, am un pokemon rar în pantaloni pentru tine

joi, 21 iulie 2016

cheshire pikachu

Te-au enervat pokemonii?

Te-ai săturat în ultimul hal de subiect . Ți-au ieșit pokemonii pe nas și ți-e scârbă de ei cum îi era lu’ tac-tu de aparatu’ reproducător al mumă-tii după naștere, când era lăuză și-i arăta minju’ ca o poșetă cu fermoarul stricat. Dacă mai auzi că vorbește cineva de pokemoni, chiar o să te caci în palmă și o să arunci după el, în așa hal te-a enervat trendul ăsta imbecil.

Ei bine, poți să închizi textul ăsta, că tot despre Pokemon GO e.

Nu l-ai închis, nu?

Adică îți exprimi scârba față de pokemoni cu orice ocazie, dar nu ai închis textul.

Pentru că ești un cârnat. Nu te plângi că realmente te deranjează. Te plângi ca să te vadă lumea cum te plângi. Pentru că în sistemul tău de valori de om mediocru, ai stabilit clar care-s activitățile cu care să te prezinți în public ca hobby. Că așa ți-au zis alți mediocri când erai mic, că omul deștept are doar activități intelectuale. Gen citit, jucat șah și frecat pe sfârcuri a autosuficiență. Nu se poate bucura de chestii simple și cretine, gen tras bășini și scobit în nas. Te-au dresat proștii pretențioși să țipi în gura mare că e de rahat spre absolut orice activitate simplă și populară. Ca să vadă lumea că tu ești complex și special. N-ai încercat tu Pokemon GO dar NICI NU TREBUIE. Pentru că e O PROSTIE. Ca MANELELE.  Ți-ai dat tu seama asta cu MINTEA TA SCLIPITOARE. Și faptul că foarte mulți oameni fac o chestie pe care tu o consideri o prostie, te face să te simți foarte deștept. Hei, nici nu trebuie să faci nimic. Doar prin faptul că nu joci pokemon ca toți plebeii ești mai deștept decât acum o lună, când nimeni nu juca pokemon că nu exista.

Flit, mă.

800

Te-au depășit pokemonii?

Înțeleg. Ai 45+ ani sau suferi de o forma de autism și nu ești în pas cu obiceiurile astea de tineret, snapchat, facebook, sexting, fisting, twitter, VR, geolocatie, MMO și chestii. Știu că nu înțelegi clar despre ce e vorba cu chestia asta, dar, din păcate, cunoștințele tale limitate asupra lumii contemporane te duc la gânduri înspăimântătoare. Că așa funcționează ignoranța. Nu știi o chestie și te sperii de ea.

Dacă așteaptă un terorist cu bomba la un pokemon rar? Sau un violator de copii?  Dacă se calcă în picioare oamenii pentru pokemoni? Așa o să ajungă societatea? Oameni alergând bezmetici cu telefoanele în mână? Ia un loc, fă-ți un ceai de sunătoare, pune-ți vată în urechi să nu te tragă curentul, că am să-ți explic eu de ce toate fricile tale sunt neîntemeiate.

HAHA, NU.  Era treaba ta, ca om, să fii la curent cu cum funcționează chestiile noi, ca să nu te sperii de ele ca o vită proastă că nu le înțelegi. Cum adică să-ți explic eu? Nu vrei să te și țin de mână? Să îți dau și cheia de la casa cu bani și dup-aia să vii pe la ai mei pe acasă, să o fuți pe soră-mea? Marș, bă.

N-o să se întâmple nimic de la pokemoni. Nu funcționează chestia într-un fel planificabil, nu are cum să fie folosit ca o unealtă pentru lucruri nasoale. Nu strange mase de oameni decat imprevizibil, pe scurt timp. Și nu, tataie, pokemonii nu-s de la Satana, să corupă tineri. Aș putea să îți explic în detaliu de ce toate chestiile care te sperie sunt tâmpite, dar nu e treaba mea să te documentezi tu.  Sigur, o să mai cadă câte unul în groapă căutând pokemoni rari, dar na, e în natura umană. Unii oameni sunt proști, cad în gropi și își rup gâtul. Și unii proști se alarmează când apar chestii pe care nu le înțeleg, dar nu prea ar vrea să muncească să le înțeleagă. Ar prefera așa, să nu mai apară chestii noi și atât.

pika4

Oamenii normali o să se plictisească rapid de pokemoni.

Jocul devine anost rapid. Pentru că nu e cu mult mai complex decât colecționatul de surprize cu mașini, de cartonașe cu fotbaliști sau de solnițe din restaurante. Da, e amuzant să tot găsești ranga pe stradă pokemoni din ce în ce mai diferiți și cu numere din ce în ce mai mari la CP și viață. Dar cam asta e tot. Nu există o complexitate ulterioară, în adâncime, ca la MMO-uri. Nu e ca la șah, unde cu cât joci mai mult cu atât înveți mai multe. Nu poți să faci schimb cu alții de pulifrici, nu poți să te bați cu prietenii.

De fapt, poți doar să te bați cu pokemonii altora, lăsați la Gym-uri, și acolo scandalul e destul de imbecil rezolvat. Clickăi pe ecran ca sandilăul până moare ăla. Trebuie doar să nimerești să nu fie ăla cu un pokemon de un tip fix care se pișă pe al tău și al tău să aibă CP mai mare sau apropiat. Atât. Și nici nu poți să zici că are vreun fel de curbă jocul, să zici că ești super bun și bați pe toată lumea. Mecanica  de joc e mai simplă decât la x și 0, deci oricine devine expert în maxim o oră.

Nu există skill, nu există strategie. E mult mai ușor să capturezi un gym decât să-l ții. Un punct ținut de 5 oameni poate fi cucerit de 2 oameni in câteva minute. Așa că câștigă ăia care se duc mai des la biserica din colț, unde e gym-ul și atât. E ca și cum ți-ai lăsa steagul la 200 de metri de casă, vine altul, îl dă jos, tu te duci până acolo, îl pui la loc, și tot așa de câte ori pe zi te taie cheful și te țin  picioarele. Și atât. E atât de simplu și anost. Și ca orice activitate anostă, 99% dintre oameni o să se plictisească rapid de ea. Asta dacă nu fac ăștia niște update-uri fantasmagorice să bage tot soiul de chestii noi și moduri de a juca.

pika2

Dar mă îndoiesc că o să facă asta. Există multe limitări tehnologice pentru care, momentan. nu ai cum să faci un joc de genul realmente fain.

Pe deasupra, suge din baterie ca tac-tu din sticlele de vin când nu se uită mă-ta.

O să rămână niște gameri obsedați, care chiar n-au nimic mai bun de făcut cu viața lor și o să joace pokemon și la iarnă, dar în câteva săptămâni mania o să treacă. Ca toate maniile. Pentru  că repet. Ca joc, are foarte puține de oferit. Repetitiv, simplu și extrem de limitat. 13680300_723571387782798_7779958753096922014_o

Și totuși de ce a prins?

Pentru că e inovativ. Te face să faci chestii pe care nu le-ai mai făcut până acum. Să vânezi creaturi imaginare în viața reală cu telefonul. Iar ceva foarte nou poate pentru scurt timp să fie la fel de interesant ca ceva foarte bun.  Gândiți-vă că v-ar invita cineva să jucați Fazan la gravitație 0. Ar fi super interesant o oră . Gravitație 0! Mergi pe pereți! Dar fazanul tot fazan e. Cât rahat poți juca un joc așa de plictisitor, chit că e în gravitație 0?

Pentru că e copilăros și relaxant. Nu necesită vreun tip de gândire. Îți închizi creierul și uiți că șefu e un muist, profesorii niște idioți care profită de autoritatea lor mică și că nevasta se fute cu vecinul. Vânezi pokemoni. Are același efect relaxant ca orice activitate simplă și repetitivă. Ca croșetatul, să zicem. Sau laba. Sau construitul de bărci în sticle și aeromodele și chestii de genul. E exact la fel.

pika

Pentru că gâdilă tendințele obsesiv compulsive. Într-o oarecare măsură, toți suntem puțin OCD. Ne plac lucrurile terminate și ordonate frumos. Iar genul ăsta de joc îți prezintă exact, dar exact același model ca și colecționatul de surprize de gumă Turbo. Îți oferă informația că există o colecție de x elemente, că sunt la îndemână, și le poți găsi pe toate și ordona frumos. E în natura umană, având datele astea și timp liber, să vrei să faci colecția.

Pentru că recompensează creierul de maimuță. Ții minte, la grădiniță când îți dădea educatoarea steluțe de hârtie când răspundeai corect și te simțeai foarte fălos cu tine că ai primit o recompensă, chit că aia e nonvalorică? Simțeai că ai meritat ceva și ți s-a dat. Că e o dovadă a valorii tale. La fel ca și câinii, oamenii sunt dresați să facă activități cretine pentru recompense. Spre diferență de câini, la oameni recompensele nici nu trebuie să fie reale, lucru de care jocurile profită la greu în ultimul timp. Pentru că pot căca spre tine o cantitate infinită de jeturi de biți care deși sunt obiectiv chiar mai lipsite de valoare decât steluțele de hârtie, te fac să te simți bine. Că ai primit ceva. Și așa mai stai să te mai joci jumătate de oră, să faci nivelul și să-ți dea cutia misterioasă cu skinuri de pălării pentru personajul tău. Aici e mult mai simplu. Mai mergi puțin, mai primești un pokemon. Creierul tău e programat să o vadă ca pe o recompensă și să te bucuri la recompense. Și de-aia te bucuri că ai prins un bulbazar. Atât de proști sunt oamenii și atât de simplu de manipulat.

Pentru că îți dă ceva de făcut când te duci să cumperi pâine.  Serios. Te duci să iei pâine, țigări, orice. Chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să prinzi pokemoni.

Eu sunt sigur că o să mai deschid aplicația așa, când mă plictisesc și aștept pe cineva pe undeva, sau la drumuri mici, singur. E fix, dar fix ca laba. Nu e o activitate elevată, trebuie să fii tâmpit să ți se pară super tare și să faci asta toată ziua, dar uneori chiar n-ai nimic mai bun de făcut, pe bune.

pika3

 

 

 

 

 

***

Doar idioții se plictisesc

luni, 11 iulie 2016

Am să arunc o ipoteză: trebuie să îți curgă scuipat din gură de prost ce ești ca să te plictisești.

Dar întâi să definim clar ce înseamnă a „te plictisi”, că e un cuvânt cu mai multe sensuri, și eu mă refer doar la ăla pur.

Nu mă refer la „ma plictisesc” ala pe care îl zic pizdele când vor să se fută. Știți voi, când se bagă una în seamă

– Ce faci?

– Uite mă joc un căcat de joc și mă bat niște copii de 12 ani online pentru că copiii de 12 ani îmi sunt mecanic superiori și au reflexe mult mai bune ca mine, și încerc să nu mă gândesc la faptul că mi-o iau de la niște puștani cordiți că îmbătrânesc și îmi ruginesc încheieturile, (și din politețe termini cu un), tu?  (ca să nu pari nesimțit)

(la care ea zice) – mă plictisesc.

Aici nu e cazul, că ea prin „mă plictisesc” vrea să zică „vreau să-mi dai cu pula prin toate găurile până îmi dau lacrimile la coltul ochilor, dar nu pot să vin eu cu propunerea asta, pentru că vreau să mă dau domnișoară finuță, așa că doar anunț că nu fac nimic, ca să vii tu cu propunerea”. Nu e  plictiseală, e orăcăit de împerechere.

Și nici la situațiile în care e un factor clar care te plictisește.

Gen, ai o slujbă de căcat, care nici nu te stimulează intelectual, dar nici nu e o chestie ca șofatul, care nu necesită prea multă atenție și te lasă să te gândești. Ai o slujbă nasoală care necesită concentrare și atenție fără să te stimuleze cu nimic, că așa ai ales tu cariera prost și viața ta e făcută ca să suferi.

Sau ești blocat într-un lift cu o pizdă proastă care îți povestește ce-a visat, ca și cum ăsta e subiect de conversație și interesează pe cineva, mai ales că proștii visează chestii super previzibile și li se par interesante numai lor, pentru că nu își dau seama că sunt previzibile, proști fiind.

Astea sunt cazuri separate, în care nu te plictiesești. Ești plictisit. E ceva acolo care te plictisește, un om sau o activitate. Nu e vina ta.

În schimb există o specie de om care se plictisește.

Așa, fără să fie nimic extern care să pună presiune pe el. Nu are nimic de făcut. Nu îl bâzâie nimeni. Creierul lui poate să facă orice în momentul ăla, dar el se plictisește. Păi ești foarte prost, de-aia te plictisești. Creierul tău nu e în stare să se ducă spre chestii interesante de la sine. Trebuie să vină cineva în fața ta să jogleze cu idei, că ești prea prost să o faci singur. Ai ajuns acasă, nu e nimeni să te fută la icre, nu ai muncă de făcut și te plictisești? Mamă, ce prost ești. Realmente o risipă de biomasă, spațiu și timp. Spânzură-te de calorifer, cum plm să te plictisești.

***

Haiduci Daci Vârcolaci în spațiu: Exces Lunar

joi, 7 iulie 2016

Mușchii abdominali ai celor trei haiduci daci vârcolaci luceau în lumina apusului ca oțelul ud. Planeta pe care se aflau avea gravitația aproape de două ori mai puternică decât cea de pe Pământ, exercitând presiune neobișnuită asupra trunchiurilor celor trei bravi tineri, făcându-le pătrățelele să iasă în evidență ca niște pernuțe, doar că super tari. Se simțeau și se mișcau ca niște grași, dar de arătat, arătau glorios.

Planul era simplu. După luni de căutări în toate colțurile Universului după indicii, tot nu descoperiseră cine era în spatele atacurilor misterioase ce destabilizau frontierele Imperiului Galactic Dacic. Așa că au schimbat strategia. S-au uitat prin Enciclopedia Galactică și, după lungi dezbateri, au stabilit care li se pare că e, probabil, cea mai urâtă rasă din universul cunoscut. Din experiență știau cu toții că tipii răi sunt foarte urâți, așa că folosind logică elementară, cel mai probabil ăia foarte urâți sunt răi. Iar carcalacii ăștia spațiali erau foarte urâți. În așa hal de urâți încât sigur știu ceva. Erau așa de urâți încât numele speciei lor realmente suna ca un om care e înjunghiat în timp ce vomită. Așa că Bubu, Bujor și Gelu se suiră grabnic în Frigata Funar și stabiliră traseul spre planeta creaturilor, să le bată de să sară căcatul din ele.

Dar asta era ieri. Pentru că astăzi deja erau pe planetă, și ultimele raze de soare abia mai defineau mușchii lor abdominali rebeli, printre care se scurgeau șiroaie de transpirație. De-aia își și dăduseră tricourile jos. Gravitația dublă era o chestie super neplăcută.

Terenul era plat, maro și plin cu găuri cam cât o canalizare. Dar cei trei haiduci daci vârcolaci săriseră complet peste epoca canalizărilor, fiind înghețați 3000 de ani, așa că nu știau să descrie găurile ca atare.

– Arată ca găurile pe care le sapi ca să aibă unde să se cace familia, exclamă Gelu, scărpinându-se în barba lui neagră ca smoala.

Pe vremea Dacilor, igiena funcționa altfel.

– Totuși, nu îi văd, șopti Bubu, parcă pregătit de o întâmplare năpraznică, scărpinându-se în tuleiele care abia-i creșteau pe față.

– Ai răbdare, sunt nocturni, îl îmbărbătă Bujor, care era cel mai mare și, cel puțin în capul lui, liderul trupei, legându-și părul lung și blond într-o codiță care nu numai că-l proteja să nu-i intre părul în ochi în timpul unei lupte, dar îl făcea să arate mult mai visător.

Deodată începură să iasă din găuri bestiile. Arătau ca niște gândaci de bucătărie imenși, blindați cu o carapace grea și tentacule mov care flopăiau grețos. Din mandibulele puse invers și asimetrice se scurgeau bale galbene și toți aveau ochii atât de roșii de conjunctivită încât iți venea să lăcrimezi doar când te uitai la ei. Pe deasupra, aveau niște bărbi atent îngrijte și freza aia foarte scurtă în părți și în spate și ceva ridicol făcut cu ce a rămas mai lung în vârful capului. Chiar aveau cele mai grețoase caracteristici pe care niște ființe vii le pot avea.

Se năpustiră asupra celor trei cu o ferocitate ieșită din comun. Bubu își scoase arcul și dădu să facă un filc-flac pe spate, însă, din cauza gravitației, căzu exact ca un gras infect care ar fi încercat să facă același lucru. Bujor se lupta parte-n parte cu 14 dintre ei, în timp ce Gelu îl luase pe unul de tentacule și îl rotea amenințător, făcând cărare în jurul lui. Cu toată bravura și în ciuda mușchilor lor atent lucrați, erau ușor, ușor, copleșiți.

– Se pare că până aici ne-a fost, fraților, oftă Bubu.

– Moarte glorioasă! urlă Gelu, mușcând din tentaculul unuia. Avea gust de rucola. Până și la gust erau scârboși.

– Nu încă, frații mei! chiui Bujor, uitându-se spre orizont. Luna își făcea simțită prezența.

Și atunci începură să se transforme. Trupurile lor mlădioase începură să se scuture spasmodic și să se umple de păr. Gheare, dinți, și ochi galbeni și sticloși. Ce să mai, se vârcolăciseră total. Cu forțe noi începură să sfâșie și să se bestializeze la modul barbar. Cadavrele carcalacilor spațiali se adunau mormane în jurul lor. Trei haiduci daci vârcolaci în forma lor finală. Gelu, mare, mițos și negru, Bujor, alb și nobil și Bubu, de o culoare cam spălăcită așa, și cu pete. Era încă tânăr. Însă dușmanii tot ieșeau de sub pământ. Din ce în ce mai mari. Din ce în ce mai puternici. Cei trei haiduci daci vârcolaci erau din nou pironiți la pământ și urlau neputincioși.

Un gândac imens ieși de sub pământ. Avea ochelari de soare. Și era noaptea. Era clar mai detestabil decât restul, cu siguranță un lider al lor. Le transmise un mesaj telepatic.

– Nu suntem dușmanii voștri, dacilor. Cei ce vă atacă nu sunt din Universul ăsta! le spuse el.

– Nu credeți minciunile lui, uitați-vă ce urât e! Urlă Gelu gutural, cu voce de vârcolac.

– Cred că până aici ne-a fost, fraților! oftă Bubu din nou, dar cu voce mai de vârcolac.

– Nu încă, frații mei, chiui Bujor, arătându-le spre orizont. O a doua lună ieșea de după dealuri.

Așa că cei trei vârcolaci începură să se transforme și mai tare. Mușchi noi începură să crească peste mușchi vechi, Gheare ca cuțitele, dinți atât de lungi încât te zgârii pe mână dacă vrei să vezi cât e ceasul. Ce să mai, arătau de zici că băgaseră steroizi. Și lupta porni din nou, mai cu spor. Gândacii erau din ce în ce mai mari. Mii.  Zeci de mii. Sute de mii. Lupta devenea din ce în ce mai imposibilă.

După încă zece minute, cei trei hulkolaci supertransformați erau la pâmânt și plini de sânge.

– Până aici ne-a fost, șopti Bubu, atent să nu-și muște limba cu dinții imenși. O ureche îi era sfâșiată complet și sânge îi curgea în ochi.

Dar Bujor le arătă spre orizont. O a treia lună ieșea de după dealuri. Gelu urlă. Simțea ceva nefiresc. O pereche nouă de labe îi creștea de pe umeri. Era un vârcolac cu 4 mâini! Lupta porni din nou cu o năprăznicie incomensurabilă. Haiducii daci hiperhulkolaci hexapozi spațiali erau realmente mașini de ucis. Treceau prin carcalacii spațiali ca trenul printr-o coală A4. Însă solul se cutremură și erupse în niște gândaci mari cât niște blocuri.

Cei trei frați se dădură înapoi. A patra lună a planetei ieșea de după dealuri și Gelu o văzu cu un ochi care tocmai îi creștea pe spate. Se uită la cele patru labe ale lui. Avea 10 degete la fiecare, terminate cu gheare ascuțite ca tăișul.

– Pare puțin excesiv, cugetă Bubu dintr-o gură care-i crescuse în interiorul gurii. A cincea lună ieșea de după orizont.

Bujor simțea că toate membrele lui noi se înghesuie și își tot scoate ochi din greșeală, însă i se regenerează la loc mult prea repede. Se rostogoli pe 4 picioare și le folosi pe celelalte 4 ca să smulgă un tentacul al unui gândac imens.

– Câte luni are planeta asta? Întrebă Gelu.

– Chiar, câte sunt? Întrebă celălalt cap al lui Gelu, proaspăt crescut, uitându-se cu îngrijorare la răsăritul celei de-a șasea luni a planetei. Era chiar mai mare decât restul.

– 14, mugi Bujor din 5 voci, 3 dintre ele neștiind nici el de unde, mai exact, de pe corpul lui provin. Se uită spre fratele lui Bubu, care deja era o bilă păroasă de membre, terminate în gheare, dinți și ochi, care se rostogolea pe câmpul de bătaie, devastând tot din jur.

–  Nu cred că noi, vârcolacii, am fost gândiți pentru planete cu mai mult de o lună, concluzionă Bubu dintr-o gură crescută în capătul unei mâini, din care ieșea încă o mână care avea un cap la capăt pe care se mai aflau două guri. Erau doisprezece luni pe cer, și le putea vedea pe toate, pentru că avea ochi în toate direcțiile.

– Sper că am învățat o lecție din asta! țipă Gelu, din toate capetele, la unison.

Bubu se opri. Cu ultima vlagă, gândacul imens pe care tocmai îl sfârtecase, îi trimise un mesaj telepatic, în care îi explică cine sunt, de fapt, dușmanii adevărați ai dacilor.

– Că nu ar trebui să judecăm ființele după cât de urâte sunt și că aparențele înșeală? Adică uite ce hidoși suntem și noi, acum!

– Nu, în pizda măsii. Că în spațiu trebuie să fim atenți la luni. Peste trei e un pic cam mult. rosti Gelu, scuipând ofticat din trei guri.

– Suferim de un oarecare exces lunar, concluzionă Bujor, uitându-se în jur. Toți gândacii erau morți, însă el era prea rotund să se rostogolească.  Își aminti din atlas că o dată la 20 de ore, toate lunile planetei apun. Ar fi vrut să se uite la ceas, să își dea seama cât mai e până atunci, dar chiar îi era imposibil să își dea seama la care dintre cele aproximativ 30 de membre pe care le avea momentan era acesta. Încercă totuși, să îl găsească, și se zgârie cu dinții pe un umăr.

***

7 lecții scurte pe care le-am învățat de la Brexit

vineri, 24 iunie 2016

Avem multe de învățat din Brexit. Știu că nu-s mare analist politic și economic, și tocmai de-aia n-o să încerc să trântesc verdicte pe chestia asta. Eu mă pricep la înțeles cum funcționează oamenii, și atât. Și ăstea sunt concluziile mele, clare și evidente.

 

1. Dacă vrei să știi dacă e bine sau rău, uită-te cine se bucură. O să vezi că rânjesc din ureche în ureche toți extremiștii ultranaționaliști. Toți Vadim Tudorii și simpatizanții lor din Europa. Marine Le Pen și de-ăștia. Până și neonaziștii de la noi urlă că bravo UK! Să ieșim și noi din Europa! Nu avem nevoie de nimic de la nimeni! Munții noștri aur poartă și Iisus e cu noi!

2. Democrația e cretină. Omul de rând nu are discernământul necesar să voteze o chestie cu implicații economice și politice, pentru că nu e capabil să le înțeleagă. Omul de rând va vota pe bază de sentimente, în general frică, că asta-l activează, pornite din propagandă.

3. Prostul este complet convins că poate înțelege orice și orice e de competența lui. De obicei, partea rațională a problemei îl depășește. Nu ai cum să îi explici că treaba e complicată, factori și aspecte. Îl pierzi. Prostului trebuie să îi prezinți clar cine e dușmanul și care e soluția la problemele lui. Și asta au reușit clar să facă ăștia din tabăra exit. Aveți probleme? E simplu Dușmanul e UE și imigranții, ieșirea e soluția. E atât de simplu. Orice prost ar putea înțelege și vota. Mesajul ălorlați a fost „nu e așa de simplu”. Care mesaj credeți că face prostul să se simtă mai bine în pielea lui? Sigur, problemele prostului sunt reale. Doar dușmanul și soluția oferite de tabăra Exit nu prea sunt.

4. E super amuzant ca tari ca Rusia, unde plebea nu are nimic de zis pe politic si economic și e doar o masă de manevră, încurajeaza alte state sa puna decizii in mainile plebei.

5.  Nationalismul de tipul „hurr durr noi suntem smekeri nu avem nevoie de nimeni altii vor sa ne fure smecheria” chiar prinde peste tot.

6. In absolut orice zona din univers, daca o subzona e 1% peste medie si pui la vot, o sa vrea sa iasă. Că așa funcționeaza omul. Cum il depaseste putin pe altul, cum are impresia ca ăla il trage in jos. Sunt sigur ca in orice județ peste medie ca venituri, daca faci referendum sa paraseasca Romania, trece. București. Timișoara. Cluj. Constanța. Oricare. Asta e natura omului, sa se simta tras in jos de aia din jurul lui. Din cauza lor nu o duce el bine. Se combină bine cu mândria înăscută a acestor animale simple și defecte ce suntem. Fiecare om se naște cu impresia că e buricul pământului, locul lui de baștină e raiul pe pământ și că tot răul vine din cauză că vin alții peste raiul lor, să le schimbe stilul de viață. Sunt sigur că și dacă te duci în Teleorman, cel mai sărac și analfabet județ din țară, ăia sunt convinși că ei sunt frumoși și deștepți și că nu le merge bine din cauză că restul țării îi trage în jos.

7. Omenirea nu are memorie. Fiecare generație are nevoie de derapaje extremiste care merg prost, să servească de exemplu negativ și să îi calmeze. Hitler e prea departe, în istorie. Avem nevoie de țări noi care să derapeze spre dreapta și să și-o ia în freză, ca să vadă tot globul de ce e asta o idee greșită. Măcar încă 50 de ani, până uită iar. Poate o să fie UK. Poate SUA cu Trump. Poate Marine le Pen în franța. Undeva idioții extremiști trebuie să ajungă la putere, să facă ce vrea și să iasă un căcat. Ca să vadă și restul idioților și să se calmeze. Și să râdem și noi de cum poate să o ia pe arătură democrația când pui decizii complicate pe mâna maselor neinformate și emoționale.

***

E foarte bine ca am luat bătaie de la Albania

luni, 20 iunie 2016

Cred că mândria națională e cel mai mare dușman al românului. Tot timpul am fost anusul Europei. Cei mai proști din curtea școlii la tot ce contează. Comuniștii aveau o strategie bună de a face prostul mândru că e român, în ciuda tuturor dovezilor că suntem foarte înapoiați. Procesul era destul de simplu.

1. Închizi oamenii în interiorul graniței. Dacă nu știu ce e afară, nu au termen de comparație.

2. Falsifici istoria grav și transformi un popor de vasali retrograzi și irelevanți la nivel european, care nu au mai fost independenți de când nu se învecinau cu nimeni, într-un popor de eroi care au păzit Europa de turci. E destul de ușor să inventezi istorie când chiar nu ai una.

3. Pompezi mult în sport, ca să ieși șmecher la competițiile sportive internaționale. Plebea nu poate compara țările între ele decât la ce le dai. Și dacă le dai rezultate sportive peste medie, o să aibă impresia că sunt peste medie.

La 26 de ani de la revoluție, prima parte încă mai funcționează. Or fi granițele deschise, dar nu toți își permit să vadă ce e afară. Și mulți dintre ăia care ies, ajung direct în clasa de jos din țările civilizate, la muncă manuală. Nu apucă ei să vadă cine știe ce, că nu ies la vizionări. Ies la cules căpșuni.

Și a doua merge bine. Lipsa de educație din ultimii 26 de ani o face pe aia comunistă să pară excelentă, comparativ. Așa că oamenii se întorc la istoria aia falsificată de comuniști din nostalgie, lipsă de valori și nevoie de a avea ceva de care să se simtă mândri. De-aia s-a umplut țara de dacopați complet convinși că ne tragem dintr-un popor avansat și leagănul civilizației.

Din fericire, sportul românesc s-a năruit. Comparativ cu cum era înainte, când statul se implica în el să scoată rezultate, să aplaude fomiștii. Acum sportul e doar o altă vacă de muls de către băieții șmecheri.

Și asta e foarte bine. De ce să fie sportul altfel decât restul lucrurilor? De ce să fim ultimii la alfabetizare, igienă, speranță de viață și nivel de trai, dar printre primii la fotbal? Creează o imagine falsă în mintea prostului de rând. Îi dă motive de mândrie.

Și de ce e asta rău, mă întrebați? Ce e așa nașpa să fii mândru de țara ta? Absolut nimic, dacă ai de ce. Noi nu avem și nu am avut niciodată vreun motiv real de a fi mândri. Să pice și astea artificiale. Nu ne-a ajutat cu nimic mândria națională. Tot ultimii suntem. Omul, când e mândru de țara lui, încearcă să găsească scuze să o accepte așa cum e. Și da, românul o acceptă așa cum e. Asta e clar după ultimele alegeri.

Mândria națională nu e un sentiment productiv, la nivelul la care suntem noi. Să nu mai existe domenii unde suntem peste medie. Să fie toate lucrurile la fel. Să fim la fel de buni la fotbal cum suntem la spălat pe dinți. Să fie sportul la fel de corupt și plin de securiști și cocalari care sifonează bani ca absolut orice lucru românesc.

Să înlocuim mândria națională cu o rușine generală, națională. Poate dacă populația ar avea un sentiment general de rușine cu nația lor, țara lor și originea lor, i-ar activa. Clar mai degrabă faci ceva de rușine decât de mândrie.

Pleci din țară și îți negi originile.

Ajungi la concluzia că singura ta șansă e să te pui pe treabă și să mori de gât cu toți paraziții care frânează dezvoltarea țării și chiar îți miști curul să faci ceva.

Sau dai o funie cu săpun, ți-o agăți de gât și ai terminat cu gluma.

Rușinea te activează. Te face să nu te mai suporți până nu schimbi ceva. Mândria te face doar să te freci pe burtă și să plescăi satisfăcut. E bine că ne-a bătut Albania. E foarte bine. Să ne dea un motiv în plus să ne fie rușine. Ce, credeți că doar la fotbal suntem sub Albania? În sfârșit sportul a ajuns la nivelul la care sunt și restul lucrurilor. Nu ne mai putem freca pe burtă și ignora realitatea pentru că Hagi și Nadia Comăneci au dovedit ce șmecheră e țara noastră. Nu mai avem sportivi care să facă lucruri de care să fim mândri, în locul nostru. E timpul să faci singur ceva de care ești mândru, sau să recunoști că ești pielea de la cotorul pulii. Nu mai e nimeni care să facă lucruri admirabile în numele tău, ca să poți dormi liniștit.

Să desființăm toate cârjele astea ale orgoliului național. Ori mergem pe picioarele noastre, ori stăm cu capul în nămol. Tot e mai bine decât să ne păcălim singuri că suntem altceva decât ultima țară de pe continent.

***