M-am săturat să mă fută lumea la cap că nu postez şi de ce nu postez şi când postez şi ce postez şi ce pizda mamii lor mai vor. N-AM. No, acuma, să vă stea în gât. 5 căcaturi în 24 de ore, începând cu 8:00, să ma lăsaţi în pace. Găoznicii cu evreism internautic în gând o să zică că nu e bine pentru trafic să postez mult acuma şi după să fac pauză. Pula mea. Mă fut în el de trafic. Şi de mamele voastre. Acu’ luaţi din tata cu porţia, din 6 în 6 ore, pă ceas. 5 bucati.

Mă întorceam io mahmur spre casă într-o dimineaţă şi am dat de un stol de porumbei care ciuguleau şi gângureau la soare. Foarte frumos, am cugetat, în timp ce am tras o flegmă spre ei şi au zburat toţi. Şi aşa mi-am dat io seama că nu prea e nimic pe lumea asta artistic sau frumos, care nu poată fi pleoştit printr-o flegmă bine horcăită din rărunchi: o poezie, un tablou, un apus de soare, un sentiment pur, mirosul de liliac în floare. Flegma e mai puternică decât orice forţă estetic pozitivă din univers.

Şi fără nici o legătură, cum mahmuream io aşa, în soarele dimineţii, uitându-mă prin ochelarii de soare la oamenii care căscau a muncă, am avut o epifanie.

Da. A fost aşa de puternică încât îndrăznesc să folosesc cuvântul epifanie.

Mi-am dat seama care e scopul meu în viaţă. Scopul meu e să îmi bag pula în locuri unde omul nu a pus niciodată mâna.

Adică, există probleme pe care nu le pot rezolva. Dar asta nu înseamnă că nu pot să încerc să le rezolv prin introducerea pulii mele în ecuaţie. Just, de aproape cele mai multe ori băgatul pulii în problemă nu o rezolvă. Dar eu am voinţă. Depun efort falic pentru a rezolva orice problemă existentă, indiferent de gradul de succes preconizat. Chiar nu mi s-a întâmplat niciodată să mă uit la ceva şi să nu mă gândesc dacă nu cumva acel lucru ar putea fi îmbunătăţit prin inserţia pulii mele în el. Şi indiferent dacă răspunsul este da sau nu, eu tot îmi bag pula în acel lucru, pentru că optimismul meu naiv învinge mereu partea logică a raţiunii mele care e sceptică asupra rezultatului.

Desigur, există şi alţi oameni care îşi bagă pula, dar eu am atins un grad de rafinament aparte. O distincţie, o nobleţe a actului, dacă îmi permiteţi exprimarea. Am ajuns în aşa hal de profesionist încât, spre diferenţă de alţii, eu nu pot să-mi bag pula doar în suprafeţe concave, în găuri. Am atins performanţa de a-mi putea introduce pula într-o protuberanţă.

Iarăşi, există oameni care gândesc cu pula. Cât de primal. Eu, pe lângă faptul că gândesc cu pula, am reuşit să şi vorbesc cu pula. Merg, scriu, dorm şi chiar respir cu pula. Ba chiar am parcurs exhaustiv cercul complet şi am ajuns de unde am pornit. Mai exact, am reuşit chiar să şi FUT cu pula. Filozofic, nici nu mai exist. Sunt doar o extensie a pulii mele. Un apendice în formă de om care atârnă la baza pulii mele.  

Şi de aici porneşte cred detaşarea mea, ataraxia şi nepăsarea cu care privesc restul oamenilor. Ne aflăm la poli opuşi ai pulii mele. Eu sunt la un capăt, pe când restul lumii la capătul celălalt. E normal să existe o alienare. Eu niciodată nu o să ajung la capătul celălalt al pulii mele şi nimeni nu o să ajungă vreodată la capătul la care sunt eu. Eu sunt în amonte. Restul oamenilor în aval. O diferenţă imuabilă şi inefabilă care mă afectează profund.

Dacă pula mea ar fi o pulă, ar fi două puli.

Ştiu, ştiu, o să ziceţi că iar aberez cu chef de scandal. Dar nu, serios. O să argumentez logic. Uite, chiar am împărţit textul în două părţi logice şi uşor de digerat pentru voi, respiracii pe gură.

1: De ce teatrul e inutil.

Mă căcam eu anacronistic într-o zi, la lumina opaiţului, ştergându-mă la cur cu un burete, gîndindu-mă că mi-e lene să scot o găleată de apă din fântână ca să arunc peste căcat şi citeam despre teatru de pe nişte tăbliţe de ceară. Şi mă gândeam eu aşa:

Băi, e mişto teatrul. Totuşi, ar fi fain să existe o metodă să „imortalizezi”, să „înregistrezi” piesa, ca să nu se mai suie oamenii ăia pe scenă zi de zi, şi să poţi să vezi piesa de la tine de acasă. Poate să o editezi într-un fel încât să tragi mai multe… să le zicem duble, şi să pui în piesa finală doar cele mai mişto jocuri actoriceşti. Şi dacă tot poţi să umbli pe film să bagi şi efecte speciale, şi muzică. Şi ar mai fi fain, că dacă tot îl faci pentru acasă, să-l joci în aer liber, că nu mai are rost să te înghesui pe scenă, astfel decorurile ar arăta mai reale.

Şi m-am dat jos de pe căcat şi am urlat:
– SFINTE CĂCAT!

E o idee bună! Doar că s-a făcut aşa ceva de la începutul secolului trecut! Se cheamă… film… parcă. Şi, totuşi dacă există acest.. film… care e o evoluţie logică a teatrului, de ce se mai chinuie oamenii să joace acelaşi lucru de 100 de ori ? De ce se duc la teatru? De ce o ard anacronistic când ar putea trăi în secolul nostru, asta nu înţeleg eu, muri-mi-ar caii de la trăsură!

Păi să vă spun eu de ce.

2. De ce trebuie să fii un căcat cu ochi ca să te duci la teatru

Haideţi să mirosim diferenţele superficiale dintre teatru şi film. Toată lumea ştie că 90% din filme sunt nişte pişaturi îndobitocitoare. Ei bine, chit că procentul este egal şi în cazul teatrului, orice piesă de teatru este percepută ca fiind o măiestrie intelectuală. Dacă te duci la teatru automat o arzi cult. Absolut orice se întîmplă pe scena aia e cerebral. Chiar dacă-s vome new age cu iz de sexualitate înfrântă, pentru pizde care nu se rad la subbraţ ca să nu îşi strice aura ca „Monoloagele Vaginului” sau  „dragostea durează 3 ani”, chiar dacă-s labe triste cu Tudor Chirilă, chiar dacă-s rahat deviat postmodernist cu Marian Râlea care se strânge de cap cu menghina, sau ciolănoase în colanţi care fac dans tematic-simbolic-intrerpretativ, chiar dacă e un imbecil care urlă fraze fără sens, TOT CE SE ÎNTÂMPLĂ PE SCENA AIA E CULT!

De-aia, când te duci la Scary Movie 14 şi te întreabă mă-ta unde te duci, zici „La Scary Movie 14” dar dacă te duci la „Descuţi prin parc” cu Ştfn Bnc Jr şi te întreabă cineva unde te duci, zici „MĂ DUC LA TEATRU!”

Deci nu e piesa propriu zisă. E acţiunea de a te duce la teatru, de a fi acolo în sală. Afirmând că faci asta, automat eşti cult prin asociere. Mai ales dacă e un teatru EXPERIMENTAL, ţinut într-o budă de cârciumă sau alt loc exotic. Teatrul e ceva profund, mai greu de înţeles. Dacă te duci automat băşinile tale miros mai frumos ca ale celor din jur şi poţi să te uiţi cu superioritate la ei, în special la ăia de se duc la film.

O pulă

Auzi pe stradă fraza aia clasică „FATAH, când mai mergem şi noi la un TEAAATRU”, urmată de privirea aia prin jur, să vadă daca i-a simţit lumea potenţialul cultural, că de, iarăşi, spectatorii de teatru se simt atât de implicaţi în operaţiune de parcă au scris şi ei 3 replici.

Şi le vezi acolo. Ori prea grase, ori prea slabe. Îmbrăcate în nuanţe de pământiu şi căcăniu. Nemachiate. Cu gentuţe împletite din păr din curul calului, de-ălea de 4 milioane de la Hippie Hippie Shake care sunt leit ce face bunica doar că costă de 400 de ori cât ghemul obosit de lână + jumătatea aia de oră de muncă.

Dar e un teren propice să agăţi ultimele exemplare din vechea specie „pizdă cu floci”. Sincer, aşa, de palmares, trebuie să fută orice mascul o pizdă cu floci. Sunt mai rare decât zimbrii, dar se adună pe la teatru. Trebuie doar să te duci la ele şi să o arzi puţin pseudointelectual, să tragi un „şi cum zicea şi Oscar Wilde bla bla bla…” şi deja le musteşte părul de la fofoloancă. Numa bun să-i tragi o cărare pe mijloc. Să-ţi laşi coaiele să aterizeze lin, pe perna de păr. Măcar o dată în viaţă.

Eu prefer să mă şterg la cur cu buretele, ca romanii decăt să mă duc la teatru. Dacă ai o piesă mişto, du-o la Michael Bay, să bage pe ea roboţi, explozii şi pe Will Smith, şi o văd la mall, pe high definition. Marş la căcat cu 4 studenţi lipsiţi de talent care se bâlbâie pe scena de la terasă de la  „La Motoare”. N-am nevoie să mă vadă lumea cum mă uit la teatru ca să simt cum îmi depăşesc condiţia intelectuală în ochii celor din jur.

Eram azi la metrou, pe căldura asta, băi, şi se ridica o duhoare de cadavru zemos dintr-un cetăţean, ceva supranatural. Candeală de cangrenă stată la soare, de coaie strepezite, de strat de jeg răscolit cu unghia.

Puţea de parcă ceva s-a imbolnăvit şi a murit, şi, la câteva săptămâni după, un altceva a venit, s-a căcat şi a borât peste hoit ca apoi să moară pe el. Şi după cineva a încercat să mă sufoce cu rezultatul. În aşa hal puţea cetăţeanul.

De-aia nu-mi place vara. Gândaci şi duhoare. Bine, muierile mai dezbrăcate sunt un bonus.

Şi dup-aia am văzut un afiş cu bastarzii ăştia doi. Îi urăsc profund. Plagiatori nehazlii care se străduiesc să pară interesanţi deşi nu sunt din nici o poziţie. Urasc profund si „farsele” lor fake si regizate, care-s la fel de adevarate ca tzatzele lu Naomi. Era evident că îşi miros cucurile unul la altul, dar nu era clar care şi din ce poziţie. Poza asta e edificatoare. După exerciţiile de reparare a unui prolaps anal pe care le face Morar, e clar că el o ia la lorgean.

Îi urăsc aşa de mult încât mi s-ar scula pula când i-aş strânge de gât. Dar nu la modul general, cum mi se scoală mie pula când o strâng pe una de gât, care din păcate a devenit singurul mod în care mai pot să menţin o erecţie. Pur şi simplu simt că cât l-aş sugruma pe Morar, mi-ar trosni pula de tare ce s-ar învârtoşa. Aş avea o erecţie de-aia de mi-ar ţâşni sânge pe vârful pulii de câtă presiune a intrat în ea. Mi se scoală numa’ când mă gândesc.

Mă pun la o labă.