Când eram mic mă jucam cu pietre. Mă rog chetri, chetroai sau cataroai cum se zicea pi la mine pi la ţară. Nu era din cauză că nu aveam bani de maşinuţe şi soldăţei. Doar că o maşinuţă nu putea fi niciodată un soldăţel sau un soldăţel o maşinuţă. Pe când o piatră putea fi ambele pe rând sau simultan! Bine, eram cam pârliţi noi aşa, ne jucam numa’ cu pietre şi nămol.

Da’ măcar pietrele, pe lângă faptul că puteau fi orice, nu se stricau. Decât foarte greu. Şi era o epocă bună pentru pietre, mijitul anilor ’90. La mine la ţară toată lumea avea în faţa porţii un morman imens de pietroaie. Nu ştiu clar de ce. Probabil un ţaran prost a pus într-o zi un morman acolo şi, din spiritul competitiv tipic pe malurile Siretului, ceilalţi ţărani au cugetat, scuipând cu ciudă în praf: “E, tuz gâţî mâti azi şî mâni, ci, tu ai şi io n-am?”. Aşa că şi-au pus şi ei. “Tu ai şi io n-am” era, şi încă e o motivaţie puternică să faci ceva la mine la ţară. Nu conta dacă aveai nevoie sau nu de acel ceva.

Şi acuma, dacă zice bunică-mea în sat “Niepotâmiu ari blog!”, o să audă un “Şi ci fâ, al mieu ari 2!”. Dar să ne întoarcem la pietrele noastre.

Era o abundenţă de pietre. Erau peste tot. Dar asa nu însemna că dacă unu’ avea o piatră mişto nu te duceai să-l calci pe cap ca să i-o iei. Până la urmă, copil fiind te plictiseşti de construit cazemate şi garaje pentru pietre. Tre’ să te mai iei şi la bătaie.

Cam toate se lăsau cu bătaie. Deşi şi bătaia era altfel pe malu’ Siretului. Cum chinezii au dezvoltat kung-fu, un mod de bătaie tipic lor, aveam şi noi. Aproximativ. La noi era cam aşa: te enerva, îi trăgeai un scuipat (stuchit; a stuchi – verb) în ochi, şi cât era confuz, luai o piatră de jos şi îi spărgeai dinţii cu ea. De-aia, la fel ca şi în Kung-Fu, conta foarte mult tehnica şi mai puţin forţa şi mărimea.

Spre exemplu, era unu, Cucu; nu ştiu clar dacă i se zicea aşa că tot şi-o scotea sau că era cam cât o pulă medie de mare, care avea centura neagră la chestia asta. Era o piticanie jigărită, da’ dacă punea mâna pe un pietroi, spărgea un cap de la 50 de metri lejer şi cu o precizie de lunetist. De-aia era foarte mişto să îl vezi pe ăsta nervos, cu spume la gură, cât era el de pitic, cu un pietroi sănătos în mână şi unu’ dublu la greutate decât el mergând cu spatele, căcat pe el şi zicând un mieros “ce-ai mă, te-ai supărat şi tu acuma, glumeam şi noi…”.

Mereu am zis că daca l-ar vedea un antrenor de-ăla de baseball american l-ar face vedetă. Da’ na, nu prea treceau mulţi de-ăia pe la mine prin sat. Nu mai ştiu clar ce s-a întâmplat cu el. Ori el, ori frate-su, a smuls picioarele la o babă şi a violat-o acu’ câţiva ani. Sincer nu pot să imi aduc aminte care din ei. Oricum erau o familie de degeneraţi.

Io mă jucam cu copii retardaţi din sat. Mai exact stăteam câteva ore bune să umplu o pungă de bomboane cu pietre de exact mărimea şi culoarea bomboanelor şi mă duceam la ei să îi servesc, zicându-le că e ziua mea. Făceam asta o săptămână întreagă şi tot nu se prindeau. Erau vremuri mai simple. La un moment dat mă cam plictisisem de pietroaie, aşa că s-a dus bunică-miu şi mi-a adus fosta praştie a lu’ taică-miu de unde o păstra şi iar a devenit distractiv…

Eram în B52 vineri noaptea, cu un somn în mine pe care doar o cantitate năvălitoare de alcool îl putea contracara, drept urmare aruncam zelos sub nas încercând să ignor populaţia care se zbânţuia în jur. Era uşor, că nu era nici pulea. Bine, erau vreo 100 de oameni dar, comparativ cu zilele friguroase când e aşa de aglomerat acolo că se face schimb de boli de piele ca de surprize cu maşini prin ’90, era gol. Ceea ce nu mă deranja deloc. Îmi place să am spaţiu de manevră când mă troscăi.

Şi cum balotam io la întuneric sticle şi pahare, am văzut două tipe dansând una cu alta. Una era cea mai mare tipă pe care am văzut-o în ultimul timp. Şi nu zic că era grasă. Bine, nici negrasă nu era, da’ esenţial era că era cât un munte. Genu’ de gagică care bate şniţele cu palma. Cât ăia de împingeau catapulte în Lord of the Rings. Ei, ailalta, exact invers. O ofilită de 30j de kile şi un metru cinzeci când face săritura pe doi paşi. Aschimodie de-aia care se scobeşte în dinţi cu cotul. Şi dansau ele două. Io mă uitam fascinat, gândindu-mă că dacă ar fi călcat-o aia mare pe aia mică, ar pocni ca o vergea, când, complet neaşteptat, mi-a venit cea mai bună idee pe care am avut-o în ultimu’ timp.

Bine, eram şi beat crunt şi de-aia mi se părea aşa de bună. Da’ v-o spun mai încolo.

M-am dus la bae, să mă piş ca tot omu’ care mai mult alcool în sânge decât sânge. Nu ştiu dacă ştiţi baia de la b52, da’ pişoarele sunt în formă de buzoaie de gagică mari şi date cu ruj. Două dintre ele, că al treilea e ciobit şi a zburat vopseaua de zici că are herpes. Şi e foarte mulţuimitor aşa. Mă pişam şi mă gândeam că pe centură la Galaţi trebuia să dau două bonuri de masă pentru onoarea de a mă pişa într-o gură plină de herpes şi aici era moca. M-am simţit ca-n copilărie.

Când m-am întors, să mai iau de-ale ficatului, a început să-mi funcţioneze simţul fin de observaţie. Beton zic io, focusându-mi ăuernăsu’ pe stilurile de dans din jur, ca să trag nişte concluzii profunde despre dans.

Concluzia principală e că nu există mod mai evident de a spune “am o grămadă de energie sexuală dar nu vrea nimeni să mi-o dea la lorgean!” decât prin dans.

Aţi văzut vreodată o tipă bună care dansează naşpa? Îi taie tot farmecul.

Da o naşpetă dansând mişto aţi văzut? Tot naşpetă e.

Şi am văzut un sistem, tre’ să-l ştiţi, io-i zic “colacul de wc”. E când un grup de gagici urâte ca căcatul dansează în cerc. Ele râd şi se uită una la alta, bucuroase că nu e niciuna mai cool decât ele în grupul lor mic. Pentru că-s toate urâte şi nu se complexează niciuna. E imbecil, ştiu. E ca şi cum m-aş bucura eu când mă cac că miros cel mai bine din toată încăperea. Dar evidentul era că nu era nici un cuc prin preajmă. E aşa de trist când le vezi că veniseră clar după cuc dar nu era nici un cuc interesat de ele.
Acuma pizdele proaste care citesc acest text o să zică, dând ochi peste cap: “da’ de unde ştii tu că au venit după cuc? Poate doar vor să danseze!” Nu. Te fasoleşti degeaba. Dacă vroiau doar să danseze, se găseau la una din ele acasă. Toată lumea necuplată care iese în baruri iese ori după cuc, ori să bage cucu’ în ceva. Nu vă mai căcaţi pe frezii că am dreptate.

Şi pulălăii, evident, erau într-un cerc ceva mai încolo.  Îmi venea să fac o faptă bună, să mă duc să le explic. Să le zic că e prea multe puli pe ringu’ de dans. Că ar trebui să împrăştie pulile. Să nu aglomereze toate pulile în acelaşi loc că nu agaţă nimic. Da’ na, cine-s io să o ard didactic? Tudor Chirilă? Aşa că am început să beau cu şi mai mare tenacitate. Am văzut următoarele stiluri de dans:

“Săritul”. Nu poţi să greşeşti cu săritul pe loc. Poţi să fii oligofren. Afon. Să n-ai mâini. Tot arăţi relativ dansant când sari pe loc. E cea mai banală chestie pe care poţi s-o faci dacă nu vrei să stai pe loc şi să bei.

“Chitara invizibilă”. Urăsc chitara invizibilă. Urăsc oamenii care se cred chitarişti rataţi şi gâdilă aerul în riffuri imaginare. Bă guitar hero, nu e dans, nu e pe ritmurile muzicii, nu arată bine şi, probabil e o bucată de-aia cu chitara sintetizată aşa că nu a dat nimeni din mâini niciodată la ea. Lasă-ne.

La un moment dat am văzut şi trenuleţu’. Trenuleţu’, mai ales când are 20j de oameni, e semn clar că, oricât m-am străduit, există oameni şi mai beţi decât mine în încăpere. Dar e un prilej bun să te duci la una şi să-i zici. “Văd că-ţi place trenuleţu’, vin şi io cu băieţii de la bloc pe la tine?”

Şi am văzut şi o gagică faină, cu pălărie albă, (scuzăm accesul de hipstăreală pentru că era faină) care dansa bine rău. Şi în ciuda pulii la un metru de mine. Evident observa că mă gineam la ea. Oricum, spărgea covorul bine. Dacă aş fi fost capabil de o erecţie probabil aş fi avut-o. Şi m-am dus la ea şi i-am zis ceva complet retardat. Ea a zâmbit şi m-a luat de mâini. Aici am rămas cam perplex. Ori sunt aşa de fabulos că pot să zic ceva complet retardat şi nu se pune, ori era muzica prea tare şi ea nu s-a prins că am zis ceva complet retardat. Aşa că am mai zis ceva complet retardat. Ea a început să danseze ţinându-mă de mâini.

Am rămas vag uimit şi am zis na, să-mi cântăresc opţiunile. Puteam să mai zic ceva complet retardat, poate îmi iese de un hattrick, puteam să încep să dansez, ceea ce sincer la gradul meu de troscăială nu m-ar fi jenat cu nimic. Sau să plec acasă.

Aşa că am plecat acasă. Habar n-am de ce şi cum.

Gagico cu pălărie, oriunde ai fi, ţi-am rămas dator cu o replică imbecilă. Păcat că nu mai ţin minte decât pălăria din tine, da’ dacă te recunosc, promit io că mai scot o cretinătate pe gură. Cred că o să-ţi scriu o poezie. O să se cheme “Tipa mişto cu pălărie de hipster pe care aş fi putut să o vrăjesc, cu toate că mâncam căcat cu tiripliciul, şi cu toate acestea n-am făcut-o habar n-am de ce pentru că nu pot deduce logic ce era prin capul meu în acel moment”

A, că m-am luat cu alte chestii. Mă întorc la cel mai mişto gând pe care l-am avut în ultimu’ timp.

Îmi venea să o iau pe aia mică, din ălea două, să mi-o pun pe pulă şi să o fut pe aia mare cu ea.

O, da! Dacă ăsta nu e apogeul carierei mele de gânditor de bolnăviciuni, atunci nu ştiu ce e!

Iulian Zaharia e un student la SNSPA sau gen. Folosesc SNSPA aici cu termenul general de facultate de secretare, muiariste şi în general de oameni ce-şi dau importanţă făcând lăbăreli de manipulare ieftină şi curvăsăraie socială. Iulian şi încă doi colegi de-ai lui, profund sensibilizaţi de nesensibilizarea insensibililor au făcut “O campanie de sensibilizare a studenţilor români către o promovare corectă a româniei în afara graniţelor sale”. E de ăuernăs. Apare şi cuvântul “focusare”.

Astfel, nişte oameni conectaţi cu realitatea şi dovedind un altruism exemplar au găsit o problemă a fraţilor noştri studenţi români de peste hotare şi a pus degetu’ pe rană.

O pulă.

Au o temă la şcoala aia de secretare care se bucură de aroma propriilor băşini, să facă o campanie şi na, s-au aruncat şi ei pe net cu nişte idei în care cred cam cât cred eu în conceptul de “suflete pereche” ca sa ia un 10. Doar nu credeţi că le-ar păsa lor de altcineva, nu? Nota se pune pe trafic, aşa că muistul a rugat un amic comun să mă roage să scriu ceva de campania lor de căcat, că de, să i se umple de vizitatori şi să ia un zece acolo. La început am zis că mă doare mult prea tare în pulă să ma complic. Apoi mi-am dat seama că dacă tot mă doare-n pulă, de ce să nu fut în gură un ipocrit notoriu

Aşa că, Iuliane, apleacă-te că vine traficu’. Apar cu băieţii la curu’ tău să facem trenuleţu’ de să te usture corzile vocale, şi nu de la urlat.

Întâi însă să vă spun părerea generală despre studenţii români din străinătate şi problemele lor. După consulaţii îndegroase cu amicu’ meu imaginar, am stabilit că mă doare în pulă de studenţii români de afară. Complet şi adânc în gaura pulii. E fiţă maximă acuma să înveţi să bobinezi fasunguri la facultatea de Böbinaţiønĕn din Şplignfragnflunder, ca să te întorci de acolo la tine-n sat cu nasu’ pe sus, deşi puteai învăţa acelaşi lucru de la nea Costel electricianu’ de pe uliţă. Mai ales că, deşi nu e mare rahat spintecat în ziua de azi să faci facultatea în străinătate (poate face orice imbecil), se mai şi întorc cu nişte băşini pe dânşii de parcă i-au tras o palmă la cur lu’ Dumnezeu. Cam ca ţăranul din Nămoloasa care se duce la târg la Focşani şi când se intoarce o întreabă pe mă-sa ce mai face provincia. Pe scurt:

“A, ai făcut a 17-pea cea mai tare universitate din Germania? Ai să moară mă-ta! M-ai dat jos de pe căcat!”

Dar hai să disecăm şi ideile lu’ Iulian Zaharia, curva muistă de la SNSPA.

După un ecran de hello, cu nişte labagii care sar veseli de zici că au auzit că le-ar da cineva bani să şi-o frece, şi contactu’, că de, dupa meclele lor duc lipsă de contact, dăm de celealte părţi ale vrăjelii lor într-un fel diametral opuse:

Partea teoretică:
Din “despre campanie” nu se înţelege nimic. Şi nu din cauza mea. Nu mă cred cel mai deştept om din lume da’ îi suflu-n cur de aproape. Dacă era ceva de înţeles, sigur mă prindeam. Ideile sunt dizlocate de parcă le-au auzit la telefonul fără fir. Au prins ceva acolo, fragmente din ceva mare şi coerent da’ s-a pierdut pe drum. Apropo, io mereu când joc telefonul fără fir, la capăt iese cuvântul pula. O superficialitate cruntă străbate din ele. Aparent există o problemă în străinătate şi o soluţie. Care sunt acestea? Pula mea, se vorbeşte mult dar nu se spune nimic. În schimb soluţia se vede clar din facebookul şi blogul campaniei. Să observi ca soarele bate mai tare peste România, că Brâncuşi era tha rizzle fo tha sizzle şi că sarmalele îs tradiţionale!

Ce rezolvă asta? Habar n-am. Nici n-am înţeles care e problema clar. Daar să trecem la partea interesantă!

Ca adevăraţi exponenţi ai generaţiei “TOTUL E DESPRE MINE!”, pagina “despre noi” e în mijlocul campaniei şi are la fel de mult text ca şi campania propriu zisă! Coae, dacă tot ai scris 3 rânduri, de ce te chinui cu de-astea mici? Bagă direct o biografie de 64 de pagini la fiecare dintre voi trei! Sunt sigur că oamenii interesati profund de campania voastră fără scop, cap şi coadă ar vrea să ştie de câte ori te speli la pulă în zilele toride de vară şi ce notă i-ai acorda filmului “The Notebook”. E foarte important când faci ceva sa acoperi acel ceva cu informaţii preţioase despre cine pula mea eşti tu, că de, asta e esenţial, să te recunoască lumea pe stradă că eşti un căcat cu ochi.

Dar hai să trecem la fututul în dinţi propriu zis. Am luat pagina cu despre ei, şi am scos cu legendă punctele esenţiale.

Cei trei care au speriat vestul (click pentru mai mare)

1. “Idei de calitate, de la o echipa dedicată, cu experienţă în domeniu” Îmi place sistemul ăsta de laudă de sine de tip: scoţi o pulă de 11 cm şi îi zici tipei că o fuţi de o laşi cu defecte locomotorii. EI NA!

2. Observaţi armata de generali. Nimeni nu e subaltern. Toţi au titluri de semizei. Creative Diurector, Public Relations Officer şi Chief Executive Officer. Nu-s graficianu’, secretara şi dătătorul cu părerea. Îs ofiţeri şi directori. Limba de lemn de SNSPA loveşte din nou.

Oamenii ăştia sunt dovada supremă că sub noi e o generaţie de căcat. Romglezişti înglodaţi, absorbţi de propria imagine, aplicând superficial nişte idei confuze cu ipocrizie şi nepăsare. Cât tupeu poţi să ai să ascunzi laudă de sine sub o pseudo-campanie socială şi să te crezi şi isteţ la sfârşit?

Ce să-i faci, asta iese din SNSPA. Căcaţi cu ochi.

Totuşi, dacă-l vedeţi pe Iulian pe stradă, o flegmă mică din partea mea. Măcar pentru fotografia aia făcută profi special de ataşat la CV dacă nu pentru faptul că e o curvă ipocrită.

E bine, Iuliane, îţi ajunge traficu ? Să te mai fut în gură puţin? Hai că ţi-a ajuns de un 10. Bravo. Stai jos. Căcatule. Focusează-te pe faptul că eşti un căcat muist. Tocmai am făcut o campanie de awareness pe acest subiect.

Înainte de asta, totuşi, să vă prezint diferenţa dintre bărbaţi şi femei la nivel astronomic.

PRELUDIUL

Preludiul e partea preliminară a sexului în care încă încerci să pari mai mişto decât eşti cu adevărat. Deşi am trecut-o ca următoare deschiloţării, de fapt preludiul începe chiar înaintea deschiloţării, când ea îşi dă mâna prin păr şi el îşi suge dinţii cu subinţeles. Se termină mai târziu decât deschiloţarea în schimb.

Este faza cerebrală a sexului. Acum trec cele mai multe chestii prin capul celor doi viitori futăcioşi.

Pentru mascul, preludiul e un fel de PR făcut pulii. El se sparge în figuri şi scheme, sărutăd peste tot şi mişcând din mâini şi picioare în aşa fel încât să o convingă pe parteneră că “dacă-s aşa de tare acuma, să vezi ce tare o să fiu când folosesc şi pula!”. Ca în viaţa reală, cu cât organul e mai nesemnificativ, cu atât are nevoie de mai mult PR. Shaquille O’Neal nu are nevoie de mare tam-tam când intră în cameră, că îl vede toată lumea. Pe când Cristi de la trupa Haiducii are nevoie de introducere largă. Îţi trebuie juma’ de oră doar să informezi lumea cine pula mea e trupa Haiducii şi ce morţii mă-sii vor de la viaţa ta. Aşa şi cu pulile anonime. Totuşi, nu trebuie să faci atât PR încât să creezi AŞTEPTĂRI mai mari decât poţi duce! Adică dacă tu pari din preludiu capabil să o fuţi 42 de minute şi o fuţi numa 20, o să fie dezamăgită. În schimb dacă faci un preludiu din care reiese că termini în 7 şi o fuţi 12 o să fie super mulţumită!

La femeie preludiul ţine de ascuns. Femeile sunt complexate. Toate cred că au ceva care dacă este văzut, partenerul o să fugă mâncând pământul şi încearcă să ascundă chestia asta. În cam 10% din cazuri este adevărat acest lucru (coaie, păr pe ţâţe, 6 degete pe genunchi). Ele nu prea înţeleg că dacă ai ajuns acolo, e slabă şansa să te răzgândeşti când deja ai arat patul cu ştanga. De obicei însă e o chestie minoră (o cicatrice, un semn din naştere, o aluniţă) pe care tipa o consideră EXTREM DE HIDOASĂ ŞI CARE O FACE SĂ ARATE CA UN MONSTRU! Va fi mai important pentru ea ca tu să nu vezi acel lucru decât sexul propriu zis, pentru că în mintea ei proastă va crede că dacă o să vezi se termină poezia şi o să o arunci pe geam. N-ai cum să o convingi că nu e aşa, deci trebuie să ignori imbecilitatea.

Totuşi, la preludiu, cam 75% din femei n-or să stea ca scândura în bătătură, şi o să se mişte şi o să facă chestii. Nu vă bucuraţi. Două treimi dintre ele o să treacă la faza “scândura-n bătătură” când începe sexul propriu-zis.

Poţi să-ţi dai seama că prostul/proasta nu o să ştie ce să facă  în continuare după semne simple.

O tipă care habar n-are face următoarele chestii:
Te va lovi accidental în coaie în timpul preluduiului de mai multe ori.
Îţi va presa coapsa de coaie. Lor le place presiunea unui femur între picioare. Ălea proaste nu se prind că nu e valabil şi la masculi.
Ţi-o va raşcheta cu dinţii.
O va lua în mână şi va trage de ea de zici că vrea să o smulgă.
=>
E proastă şi neatentă. Habar n-are ce face. N-o lăsa deasupra că o să ţi-o îndoaie de o să te pişi după colţ. De fapt, mai bine stă ca scândura. Nu poate să strice nimic aşa

Unu care habar n-are face următoarele.
Zgârie cu unghia la unde nu trebuie.
Se lasă pe tine cu toată greutatea.
Îţi bagă un deget în cur din greşeală.
Îţi dă o limbă la subbraţ că nu nimereşte o ţâţă.
=>
Ai ales un idiot.

Mai sunt şi semne mai subtile la ei, spre exemplu, dacă sare repede, ca o găină fără cap de te sărută ba acolo, ba acolo ba acolo, aleator şi brusc, termină în 5 minute. Dacă se trânteşte pe tine şi te sărută ritmic în acelaşi loc în timp ce te trage de o ţâţă, misionarului şi atât capeţi.

Preludiul mai e şi etapa fricilor.
La ea : “sper să nu vadă că-s urâtă” “sper că nu crede că-s curvă” “sper că nu o să le povestească tuturor prietenilor lui mâine” “sper să mă sune mâine” “sper că nu fac o greşeală”.

La el: “sper să nu-mi moară la intrare” “sper că nu mă ţine 5 minute să mă fac de căcat” “sper că nu vrea să doarmă la mine” “sper că nu e mai naşpa pe lumină decât mi s-a părut mie!” “sper că preludiul se pune ca parte din, pe ceas” “sper să n-aibă herpes”

Nu e de mirare că e faza la care lumea numa la sex nu se gândeşte. Mai ales că ţine mult de concentrare. Cine dracu’ poate să facă ceva diferit cu fiecare mână şi gura şi în acelaşi timp să aibă şi un gând coerent? Eu nu. Poate jonglerii?

De-aia am o teorie. Clovnii fut cel mai bine. N-am futut niciodată o clovniţă dar mereu când văd una de-aia la hipermarket care face animale din baloane şi vopseşte copii pe faţă, am gânduri necurate. Sunt sigur că după ce aş termina ar scoate prezervativul de pe mine şi ar face un animăluţ din el.

Buun, deja am deviat de la subiect, înseamnă că l-am epuizat. Ne auzim în episodul următor!

Ma pun să caut porno cu clovni pe torente.