Regulat ca mareele, ciclul și arestatul de miniștri, un fenomen umple internetul o dată la câteva luni: campaniile sociale de ĂUERNĂS.
Hai să ne turnăm apă în cap pentru scleroză multiplă.
Hai să lăsăm mesaje cripitice despre unde ne place să lăsăm poșeta pentru cancerul de sân.
Hai să ne schimbăm poza de profil in je suis charile. Sau curcubeul gay.
Zilele astea, dronele și-au pus la poza de profil un personaj de desene animate, pentru copiii cu cancer, cumva.Așa că am făcut o glumă fină despre această inutilitate.

Evident că au apărut criticii cu argumentele lor de genul „DACA NU FAKE RAU ANSEAMNA CA FAKE BYNE!1!”. Am și un exemplu de idiot de tipul ăsta. Evident nu îl pun pentru contraargumentare, că n-am cu cine. E doar așa, ca la zoo. Să vedeți și voi cum e prostul și cum ticăie, să sparg paragrafele. Incursiune în mintea redusului. E totuși isteț puțin băiatul. Și-a schimbat repede poza de profil și mi-a dat block. Simțea că o să-l fac de rahat pe internet.

Ca să demonstrăm că de fapt face rău, nu bine, să definim răul și binele social. Că rău nu e doar să faci lagăre de concentrare. Există și alte tipuri de rău. Binele social e o acțiune altruistă care ajută oameni și e eficientă. Dacă un om duce o găleată de apă unui om care moare de sete e bine. O acțiune ineficientă, egoistă și cu ajutor marginal e rea. Dacă 1000 de oameni duc o lingură de apă unui om care moare de sete în timp ce suflă în vuvuzele, pur și simplu pierderea de timp și zgomotul creat nu justifică câștigul minuscul de la final.
Cel mai bun exemplu este cea mai eficientă campanie de genul a tuturor timpurilor, Ice Bucket Challenge, din 2014. Știți de ea, că n-ați trăit în peșteră. La prima vedere ai putea spune „A strâns 100 de milioane de dolari! Super tare! Beton și pozitiv!”. O sumă care pare impresionantă pentru un pulete sărac ca mine și ca tine.
Însă 100 de milioane e bugetul de la Mațianul cu Matt Damon. E jumate din cât a strâns Marțipanul cu Mark Wahlberg în primul weekend doar în SUA. E un sfert din cât au furat niște bulgari de la noi din buzunar într-o singură felie într-un contract corupt cu statul.
Pentru o acțiune globală e o sumă nesemnificativă. Au fost 5 milioane de filmulețe cu Ice Bucket Challenge postate. Dacă ții cont de faptul că majoritatea view-urilor și banilor strânși au fost de la vreo 100 de vedete și admiratorii lor, observi că contribuția puletelui de rând la această campanie a fost aproape irelevantă.

Mai mult, dacă iei în considerare sutele de milioane de view-uri, miliardele de ore pierdute de omenire uitându-se la ele și comentând subiectul, o să vezi că e o acțiune teribil de ineficientă. Și chiar dacă ar fi fost. Chiar dacă oamenii ar fi discutat despre boală, nu despre vedete, cu ce te ajută pe tine, pulete de rând să afli despre o boală cu care nici măcar nu face cunoștință 99.99% din populația globului și care nu poate fi prevenită? În afară de dat bani, n-ai ce să faci. Iar banii, comparativ cu timpul pierdut cu chestia asta, sunt jenant de puțini. E lingura aia de apă cărată de o mie de oameni. Pardon, zece oameni. Că sub 10% dintre ăia care și-au turnat gheață în cap au și donat. Și gândiți-vă că aia avea direcție și scop clar. Asta cu poze de profil și copii cu cancer nici măcar nu duce undeva. La o donație, la orice.
E deja un trend să empatizăm cu cazurile triste pe care nu le putem atinge în nici un fel. Care, deși triste și reale, sunt la fel de tangibile ca un film artistic. Să țipăm unii la alții „UITE CHESTIA ASTA MĂ ÎNTRISTEAZĂ, IA ȘI TU SĂ TE ÎNTRISTEZI ȘI TU ȘI SĂ NE SIMȚIM AMÂNDOI OAMENI BUNI CĂ AM EMPATIZAT CU ASTA!”.
Ai empatizat, așa, și? Cu ce ajută pe cineva asta? Bravo, te simți tu om mai sensibil și ți s-a repetat că dacă simți lucruri ești om bun, deci la final doar tu ai de câștigat. Asta e cel mai bizar la genul ăsta de acțiune. Că pe cât de altruistă vrea să pară, pe atât de egoistă este. Pentru că nu numai că nu face nimic, ci ne și împiedică din făcut ceva.

Pentru că omul e construit să fie ființă socială. Așa suntem noi programați să ne frece grija de binele altora în X cantitate de timp, în funție de persoană. Ceea ce, la modul ideal e bine. Dacă îți rupi ție din bunuri și timp pentru a ajuta societatea, ca tot unitar societatea progresează.
Dar aici intervine o capcană. Cum frecatul ăla de grija altuia are o cantitate limitată, în funcție de dispozița oamenilor și este o nevoie, ca orice nevoie, dispare când e satisfăcută. Ceea ce e super ok dacă binele perceput de tine că l-ai făcut societății e egal cu binele real făcut.
Dar, dacă, spre exemplu, dai bani la un cerșetor mincinos care are o casă mai mare decât a ta, binele social e zero. Tu nu știi asta și binele perceput de tine e ceva mai mare. Cât să îți satisfacă o parte din nevoie. Nu-i dai și următorului că ai făcut destul bine pe ziua de azi.
De-aia genul ăsta de campanii sunt nocive. De-aia fac rău. Că obiectiv, binele făcut prin plâns și împărțit campanii triste este în cel mai bun caz extrem de minuscul. Însă mereu perceput de drona de rând ca fiind mai mare decât este cu adevărat.
Și aici intervine capcana. Sunt servite. Ajung ușor la om. Nu trebuie să mai caute binele pe care trebuie să-l facă. Îi este servit la nas și binele se face din două clickuri. Fast food-ul binelui. Să lăcrimăm și să împărțim poze. A devenit reflex. La fel de inutil ca ăla al cânielui lui Pavlov, dresat să saliveze la bec.
Genul ăsta de campanii fac rău. Rău real și cuantificabil. Efect al globalizării, apar din nevoia de a avea un rău comun cu mexicanul și pakistanezul și japonezul și americanul. Ca să ne simțim toți o gașcă. Însă distrag atenția publicului spre niște răuri vagi, generaliste, intangibile.

Iar atenția publică, la fel ca și dorința de a face un bine, e limitată. Sunt amândouă epuizate de actele astea difuze, fără direcție și logică. De empatia prefabricată care oferă atât nevoia de a face bine cât și soluția falsă pe tavă, la niște clickuri distanță. Și toate sunt combinate cu cerșeală de atenție. Fapte bune făcute în public. Să te vadă lumea cât de om bun ești, că îți torni gheață în cap și îți schimbi poza de profil. Îți și sugerează fin că nu e cerșit de atenție. E „dat mai departe”. E „awareness”. E viral.
Vrei să faci un bine? Identifică o problemă reală, cât mai apropiată de tine, care afectează oameni cu care poți să vorbești și pe care îi poți atinge. Vrei să faci ceva pentru o boală rară? Identifică un bolnav la tine pe stradă. Sigur este unul. Vezi ce are nevoie. Ajută-l pe ăla. Sau, dacă nu-ți plac oamenii, caută o groapă în asfalt și vezi cine e responsabil. Cât costă statul să o asfalteze. Unde sunt banii. De ce nu s-a mișcat nimeni până acum.

Caută să faci un bine clar și real. Nu te mai căca pe tine cu cauze vagi pe care nici nu le înțelegi bine, doar pentru a face parte dintr-un val și a ieși în evidență ca om bun. Nu ești. Ești un narcisist egoist care vrea să iasă în evidență și care face lumea un loc mai de căcat, distrăgând atenția proștilor, și așa limitată, spre ceva care nu ajută cu (mai) nimic. Spre probleme atât de depărtate de ei pe cât e prostul ăsta depărtat de orice logică și intuiție.
Nu e greu, în pizda mă-sii de treabă. Proștii pot fi și utili. Ei oricum fac ce se țipă mai tare în jurul lor, mimetism fără discernământ. Tot ce trebuie să facem e să nu mai țipăm căcaturi și să-i călcăm pe cap pe ăia care o fac și brusc papagalii o să devină utili. Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată. Pentru că, cu cât e problema mai vagă, mai generalistă și mai intangibilă, cu atât este potențialul public mai mare. Și poți să cerșești mai multă atenție pe subiecte pe care le știe toată lumea. Ți se spune mai ușor că ești un om bun și ți se satiface mai rapid nevoia de confirmare ca membru util al speciei umane.







