Prin martie 2007, un pulete vehement, adică io, s-a gândit să-şi facă blog de distracţie amuzament şi încordat venele de pe plă spre oameni. De atunci s-au schimbat multe. Spre exemplu am schimbat vreo 15 freze şi mi-am aruncat unele tricouri găurite să-mi iau altele. Cisterne de bere mi-au trecut prin maţ şi mii de ţâţe prin gând, da’ în esenţă am rămas tot acelaşi pulete vehement.

În schimb blogul ăsta m-a schimbat pe mine. Am cunoscut oameni noi prin intermediul lui, oameni pe care acum cu mândrie pot să-i numesc prieteni, şi am învăţat să mă exprim liber şi să apreciez ideile altora şi…. hoo bă, făceam mişto de voi. Socializatul pe net e pentru lătrăi. Nu m-am ales cu nimic de pe urma rahatului ăsta pentru că nu asta a fost intenţia.

Eu m-am distrat şi atât. şi în continuare mă distrez. Mă simt bine când mă văd înconjurat de cretini care iau umorul în serios şi îmi dau contraargumente la aberaţii de cretini ce sunt. Da, am aparent cititori şi fani şi bla bla, care tot cresc ca număr (şi fie vorba între noi, din comentarii majoritatea mi se par cretini şi faptul că asemenea retarzi mă apreciază mă face să mă îndoiesc de calitatea ideilor mele). Cum sunt băiat de gaşcă, m-am gândit să fac o retrospectivă a 2 ani de texte. Nu de alta, dar majoritatea dintre voi nu vă uitaţi prin arhivă, şi se află pe acolo unele texte pe care memoria mea şvaiţăr deja le-a uitat şi la care acum râd cu spume.

Deci. Culmea egocentrismului. Recomandările mele din mine:

Martie 2007: Am început vehement, înjurând în stânga şi-n dreapta oamenii care cred că au ceva de zis şi nu au, apoi m-am luat de nişte artişti idioţi, vânători, urşi panda şi am povestit cum aş mânca culturişti şi vegetarieni

Aprilie 2007: L-am luat la mişto pe cel mai mare papagal pe care l-am întâlnit în viaţa mea, Pulifriciul. Ca fapt divers, un an mai târziu am vrut să-l caftesc într-un bar şi am fost dat afară de barmani în timp ce el se ascundea de mine în spatele a 2 grase . Politica ca o curvă şi scrierea textul meu preferat de pe tot site-ul, superprogramul TV

Mai 2007: Urăsc graşii din tot sufletul şi Vama Veche e cel mai de căcat loc din lume

Iunie pas, Iulie 2007: Am aberat aleator. Iarăşi cu ciudă despre horoscop şi cât de idioţi sunt oamenii care-l citesc.

August 2007: Supărări la plajă. Ca să vedeţi magie, acelaşi lucru şi cu un an mai târziu. Sigur o să fie şi anul ăsta. Menţionez şi lansatul cuvăntului ţâţe cu sensul de „lucru eminamente pozitiv”  tot în august 2007.

Septembrie 2007: Ofticat de ziua mea, vehement ca de obicei.

Decembrie 2007: Prevăd că o să-mi crească perciuni în 2008. Nu mi-au crescut. E 2009 deja şi tot n-am. Câcat. Apare Primul episod din Jurnalul Anticristului. Episoadele 2(feb 2008) si 3(septembrie 2008) mai tarziu. 4 în 2009. Trăiască Anticristul!

Şi ăsta a fost primul an.  Retrospectiva celui de-al doilea înainte de sfârşitul lunii.

Şi Iris nu e o trupă de căcat. Şi marmota învelea ciocolata în staniol. De când aşteptam io să îl lovească pe gălbejitul ăsta o boală de să ne scutească de muzica lui proastă.

A, da! Începem cu ştirea. E bolnav de ceva la ficat care nu e ciroză. Grav bolnav  de ceva care ARATĂ ca ciroza, dar nu e. Aţi observat că toţi oamenii ăştia mai faimoşi fac ceva care la prima vedere PARE a fi ceva, dar, de fapt e complet altceva? Ion Ion Ţiriac doar PARE să fi vândut cocaină la prieteni, lucru dezminţit în instanţă, Becali doar PARE că trimite oamenii cu valiza să cumpere meciurile, Ana Birchall doar pare că suge pula într-o maşină, Iliescu doar pare să fi chemat minerii, Geoană doar pare să fie idiot şi Voiculescu doar pare a fi un comunist arogant şi antipatic.

În lumea asta a personajelor cunoscute, dacă merge ca o raţă, arată ca o raţă şi măcăne ca o raţă, SIGUR E ALTCEVA!. Bine, măcăne ca un cirotic în cazul ăsta. Bea şi arată ca unul, dar poate nu e ciroză. Poate a murit încet ficatul în el de la muzica aia proastă pe care o debita omul. Poate ficatul nu voia să rămână blocat în anii ’80 cu stăpânul şi s-a spânzurat cu apendicele în semn de protest, lăsând un bilet în urmă pe care scria “Mi-ar fi plăcut să evoluăm împreună”. Şi la ce m-am gândit eu când am aflat că s-a oprit ăsta din piuit? “Pula mea, era şi timpul”. Şi mi-am desfăcut o bere.

Îi urăsc profund pe Iris şi muzica lor de căcat. Băi, vezi că a apărut Cătălin Radu Tănase la televizor! Ce zice? Zice că cica anii 80 sunt morţi! De 20 de ani chiar! Ce pula mea mai căutaţi voi  cu schelălăiala aia piţigăiată şi slăgăricioasă în 2000 +  ? Nu vă e jenă? Muzicienii evoluează. Nu şi la noi. Ai apucat să răcneşti ca un mameluc fără coaie acu 30 de ani, aşa rămâi. Chit că sună penibil. Suna penbil şi atunci. Anii 80 au fost cei mai proşti ani din istoria muzicii. Măcar lăsaţi-i să se descompună în pace. Haideţi să uităm Hair Metalu, Glamul, Synthpopul, Dance-ul, Gothul şi Modern Talking. Să le uităm şi să reprimăm orice amintire, ca pe aia cu vecinul ăla gras care ne-a dat o ciocolată să îl lăsăm să ne atingă la ruşine.

Dar nu. Iris nu ne lasă să uităm trauma muzicală ce au fost anii 80. Ne behăie subţire aceleaşi şlagăre penale de atunci, cu aceiaşi freză şi aceleaşi replici. Şi mai sunt şi muişti plagiatori. Dacă ţineţi minte “De vei pleca” ăla cu Felicia Pilif, naşpeta aia dinţoasă; trageţi şi voi “We wish you well” a lu’ Whitesnake. Cunoscut ? Hmm?

“Iar când noi nu vom mai fii… vă veţi amintiii… că a fost o daaatăăă IIII RIIIS”

Să vă fut. Sunteţi morţi ca anii 8. Deja v-am uitat. Să-mi amintesc de cine? Ceva cu  ochiu ? Bine. Recunosc. Îs invidios. Proiectul meu muzical cu nume de ceva din corpul omenesc, “Scrot” nu a prins. De-aia am boală pe ăştia pe care deja i-am uitat.

Şi cei mai enervanţi îs “metaliştii” care ascultă Iris. “Mamăăă. Frateee! Gen, cumnatee! Iris e rock!” Nu. Nu e. E pârţăreală. Pârţăreală de tras la pârţ cu pula flască. Pârţăreală de patinat la mizerie cu cardanul nesculat. De afundat unghiile în flocii de pe curul unui tip şi prizat transpiraţia cristalizată dintre bucile lui. De gârâit sloboz. De coit mustaţa.

Şi mai sunt şi fraierii ăilaţi, “Celelalte Cuvinte”. La fel de piţigăiaţi şi gay, de şi Rob Halford pare Hulk pe lângă ei.

“Aşa e viaţa meaaaaa……
Şi-a ta-i la fel de reaaaaa…”

Nu. A mea e faină. Ştii de ce? Că peste douăzeci de ani NU O SĂ FAC EXACT ACELAŞI RAHAT, cum faceţi voi. O să spun alte chestii, altor oameni. Chiar nu vă e jenă? Experimentaţi băi!Şi Picasso a avut perioade. Nimeni, absolut nimeni nu a făcut acelaşi lucru în acelaşi mod toată viaţa. E dureros. Cum poţi mă, ca artist, să cânţi ani şi ani aceleaşi căcaturi, cu o voce de castrato gen Trăistariu şi să nu îţi vină să mănânci vârful unui pistol?

Am fost vineri la o prezentare J*lidon (nu fac reclamă). Şi vorbeau muierile ălea aşa de serios despre colecţia nouă de chiloţi, de parcă brusc am picat într-un univers paralel în care chiloţii au vreo relevanţă. S-a uitat cineva, în istorie, la chiloţii unei tipe? Da realmente să se uite la ei. Să se uite la ei şi să-i vadă. Să admire broderia, nu să încerce să ghicească pizda pe sub ea. Femeile tot încearcă, uneori, să te facă să admiri chiloţii. Nu merge. Chiar nu îi pasă nici unui bărbat de ei. Dialogul clasic, prin care SIGUR aţi trecut şi voi e:
Ea, ţopăind prin cameră, în chiloţi:
-Îţi plac chiloţii mei ?
El, cu pula măciucă:
-Da. Dă-i jos mai repede.

Nu e un articol de îmbrăcăminte care să se expună ochiului prea mult timp. Dacă i-ai dat pantalonii jos, deja e clar că e de acord, şi chiloţii zboară în următoarele 6.2 secunde. Sau dacă nu zboară, că vrei să o impresionezi cu preludiul, oricum nu te uiţi la ei că eşti ocupat să-i sugi mămăliga dintre dinţi şi să o mângâi pe ţâţe.

Pe seară am ajuns la lansarea unei cărţi de versuri scrise pe femei dezbrăcate, în A. Clar făcută ca elogiu femeii, de oameni care admiră femeia. Ceea ce îmi aduce aminte de următoarea veche concluzie a mea:
Există două tipuri de bărbaţi: Ăia care venerează femeia, şi ăia care o fut.

Just, oricărei femei îi place să aibă un lingău care o ridică pe un piedestal, îi scrie poezii, şi se uită la ea ca la o zeiţă, aşa moale şi tălâmb. Dar ăla nu o fute. Niciodată nu o să o fută. O fute mârlanul pe care-l doare în cur.

Pentru că femeia nu vrea un mascul sensibil, care să îşi dedice existenţa spirituală fiinţei ei. Vrea un nesimţit leneş, care se scarpină la coaie în public, nu-i ia nici un rahat, decât bani din portofel ca să iasă la bere cu prietenii, nu-i face nici o declaraţie, o tratează ca pe o bucată de carne, şi de ziua ei îi spune că se duce să se vadă cu “o amică”, pentru că n-are chef de vrajeli tipice.

De ce vrea femeia un asemenea mascul ? Simplu! Ca să-l transforme într-un lingău dedicat fiinţei ei care-i scrie poezii şi se uită la ea ca la o zeiţă. Dacă vine unul direct aşa la ea, n-are nici un farmec. Vrea satisfacţia aia că pizda ei a transformat tractoristul în boem. Că l-a făcut pe ăla pe care-l doare în pulă să înveţe constelaţiile ca să aibă ce să-i arate ei pe cer când se ţin în braţe noaptea în parc.

Corect, e mai satisfăcător să iei ceva de căcat şi să il faci exact cum vrei tu, decât să îţi vină la nas direct cum vrei. Dar, mica problemă e că de obicei nu iţi iese. Nu poţi să faci din căcat bici mereu. Şi de-aia femeia are un ciclu foarte interesant de existenţă. Stă cu un nesimţit indiferent o perioadă, încearcă să-l schimbe, vede că nu-i iese, renunţă la el şi se duce la fraierul care o venerează (toate femeile au unul), DAR NU SE FUTE CU EL! Doar se plânge că bărbaţii sunt porci şi că ce fain e el, ca nu e aşa, şi că o să facă o femeie fericită într-o bună zi, dar nu pe ea, că sunt doar prieteni. Îşi şterge lacrimile şi caută alt porc pe care crede ea că îl poate metamorfoza în făt-frumos.

Nu, acuma o să ziceţi, după filozofeala asta, că io aş fi fraierul frustrat care e “doar prieten”. Nah. N-am fost niciodată. Io-s porcul perfect. Ăla care pare că poate fi schimbat.

Da, pisi, uite-te la mine. Ştiu că-s porc şi nu-mi pasă de nimeni şi nimic. Fac totul doar ca să mă distrez, dar uite-te mai atent. E un licăr de speranţă în ochii mei. Se vede clar că în esenţă sunt un tip sensibil, care probabil a fost rănit mai de mult şi acum se închide în sine de teamă să nu fie rănit din nou. De fapt nu-s porc deloc, e doar o mască. Îmi trebuie de fapt o femeie puternică, adevărată, tu, ca sa mă deschid ca o floare şi să îmi descopăr iar latura sensibilă şi romantică. Cum? Ţi-ai dat seama după ceva timp că de fapt tot licărul ăla de speranţă e teatru şi că-s porc misogin şi egoist până-n măduva oaselor? Hai, nu pleca plângând. Pleacă şi atât.

Cu cât de străduieşti mai mult să cucereşti o femeie, cu atât e mai mică şansa să reuşeşti. Dă-i o floare şi o să te ia de fraier. Dă-i un flit. Fă-o să te aştepte în ploaie. Scoate-o la întâlnire şi adu-ţi un prieten. Vorbeşte numa cu ăla şi n-o băga în seamă decât când vrei să îi tragi o palma la cur. Pune-o să-ţi plătească alcoolul. N-o conduce niciodată acasă. Trimite-o acasă fix după ce o fuţi. Sun-o cu juma de oră înainte de a te întâlni cu ea (când deja e machiată şi îmbrăcată) şi spune-i că nu mai ai nici un chef şi stai în casă să te joci la calculator. Spune-i că prietenele ei îs urâte şi proaste. De faţă cu ele. Bate-i un amic, preferabil puletele care o venerează. Menţionează uneori că fostele arătau mai bine. Las-o mereu în dubiul că te fuţi cu altele. Când te întreabă răspunde doar “Da’ ce eşti aşa curioasă?”. Şi cel mai important, pune absolut totul înaintea ei pe lista priorităţilor. Muncă, amici, bere, somn, calculator, bere, “amice”.

Aşa cucereşti o femeie. Nu cu chestii romantice.

Soarele se strecoară lent spre zenit, prin praful savanei. Mârlanul se tupilează încordat prin iarba înaltă, respirând calm şi regulat. Doar ochii i se mişcă, bulbucaţi în căutare. Unghia de la degetul mic, mai lungă decât restul, zgârie nervos pământul. Un freamăt intern îi zburleşte mustaţa şi o sclipire galbenă îi licăre în pupile. Zâmbeşte mulţumit. A văzut prada. O picătură de sudoare se scurge printre faldurile cefei lui stratificate. Moartea pluteşte în aer.

O şaormă mai mare ridică capul din iarbă, uitându-se în zare, după prădători. Nu vede nimic. Totul e perfect. Turma de şaorme paşte grăbit iarba uscată. Sunt aşezaţi în cerc, cu puii în mijloc, pentru protecţie. Şaorme mici, cu ceapa încâ verde şi varza abia mijind din lipie se mişcă încet, nesigur pe ambalaj, încercând să imite adulţii în procesul de hrănire. Un pui are lipia aproape transparentă. Încă suge ketchup de la maică-sa, nefiind gata să se hrănească singur.

Păsările zboară dintr-un tufiş speriate şi toată turma se întoarce mirată spre acel loc. Cu un răcnet de luptă, mârlanul o zbugheşte din boschet, burta păroasă atârnându-i razant cu pământul şi cu treningul fluturând în vânt. Şaorma cea mare icneşte scurt şi toată turma o ia la fugă în direcţia opusă mârlanului, mânată doar de instinctul de supravieţuire. Secundele se lăţesc în acea zvâcnire animalică. Ochii pe pradă. Mârlanul ştie că trebuie să mănânce în seara asta, dacă nu, mâine s-ar putea să fie prea slăbit să mai poată vâna. A văzut o şaormă mai lentă şi bălind hulpav se îndreaptă spre ea.

Milioane de ani de evoluţie curg prin venele celor două animale. Vânătorul perfect şi supravieţuitorul perfect. Totuşi mârlanul câştigă teren. Şaorma este bătrână. Departe sunt zilele când putea alerga în ritm cu restul turmei. Deja este mai aproape de mârlan decât de turma care se pierde în zare. Are lipia fărâmicioasă, varza îngălbenită şi maioneza întărită. Cu disperare, se întoarce să lovească mârlanul. O ultimă încercare de supravieţuire. În zadar. Mârlanul se fereşte şi aplică o muşcătură fatală fix unde începe ambalajul. Ketchup i se scurge pe mustaţă când ultimul muget de durere al şaormei se stinge spre văzduh.

Soarele se scurge lent spre apus. Turma se opreşte. Sunt în siguranţă. Creierul lor simplu nu percepe că sunt cu un individ în minus. Sunt în siguranţă şi este tot ce contează. Mârlanul clefăie mulţumit, aruncând ambalajul unsuros. Va trăi să vâneze şi în altă zi. Cercul vieţii este complet.

––––-

Ştiu că voi intraţi aici să vedeţi cum fac eu spume la gură înjurând fără argumente concrete toate chestiile care-s de căcat în viaţa voastră, sau ceva uimitor de obscen. Dar nu am chef azi. Fac ce vor muşchii mei. Azi vă desenez un paianjen pentru începători.